Alexandru SERES
Utopia federalizării și crizele identității
Actualitate 
De cîțiva ani încoace, noțiunea de federalizare a devenit subiect major de controverse pentru societatea românească. S-au adus suficiente argumente, de ordin politic, economic și istoric atît pentru cît și împotriva ideii de federalizare. Nu-mi pot însă alunga bănuiala că, cei care simpatizeaza cu ideea, de fapt nu se gîndesc în mod serios la posibilitatea practică a federalizării României, iar cei care sînt împotrivă, agită pericolul dezmembrării României doar din motive politice.

Pentru a depăși această falsă dilemă, posibilitatea federalizării României ar trebui analizată nu prin prisma oportunității politice, economice etc., ci într-o relație mai complexă, care implică problemele identității. Căci, în fond, dacă principalul argument pro-federalizare este cel economic (Bucureștiul nu ține cont de aportul economic major al Transilvaniei, dirijînd preferențial sume din buget altor zone, mai puțin productive), ce ne facem dacă situația se schimbă? Care mai este argumentul menținerii unei forme federative, dacă în viitor se va pune în aplicare un sistem echitabil de repartizare a resurselor bugetare?

În această situație, singurul argument care ar mai putea sta în pi-cioare, cîntărind la fel de mult în balanță ca și argumentul economic, este cel al existenței unor identități regionale, suficient de diferite pentru a ridica exigența unei organizări federative. Dar există cu adevărat aceste identități? Sînt ele suficient de bine conturate, pentru ca exigența federativă să devină imperativă? Mai putem vorbi, după atîtea decenii de comunism nivelator, de identități regionale bazate pe conștiință istorică veridică și tradiții culturale autentice? Cu alte cuvinte, există cu adevărat o conștiință a identității regionale? Dezbaterile din Provincia pe marginea acestor probleme nu au reușit pînă acum, din cîte îmi pot da seama, să dea un răspuns clar, sau măcar acceptabil în linii mari.

Cînd vorbim de identitate, fie ea privind individul sau societatea, putem distinge între patru mari componente majore (cel puțin acestea ne interesează în problema discutată): etnică, religioasă, politică și culturală.

Dintre componentele identității, cea etnică este fără îndoială cea mai evidentă, nefiind nevoie de vreo definire (sintagma pur declarativ㠄noi suntem români” ține cu brio loc de definiție, chiar dacă este, pînă la un punct, infantilă). Problema României, care se definește constituțional drept stat național, provine însă tocmai din această definire unilaterală. Doar prin definirea la modul declarativ a identității naționale nu se rezolvă problema identității. (E adevărat, Constituția României se referă și la identitatea politică, prin termenul „stat unitar”, însă doar pentru a exclude, din principiu, alternativa federalismului.) Una din componentele majore ale problemei identității, cea culturală, lipsește aproape cu desăvîrșire. Or, în lumea contemporană, în special în contextul lărgirii Uniunii Europene, problemele identității se definesc tot mai mult în planul coordonatelor culturale; este, în genere, acceptat faptul că vremea statelor naționale a trecut, rolul jucat de națiuni fiind tot mai mult preluat de diversele culturi regionale (menționez că folosesc termenul „cultur㔠în sens larg, incluzînd cultura politică, civică, instituțională etc.). Rămîne de discutat dacă o altă componentă majoră a identității, cea religioasă, mai joacă rolul determinant pe care i-l acordă un Huntington, spre exemplu, sau pur și simplu, la fel ca în cazul componenței naționale, asistăm la o perimare a rolului său în procesul de redefinire a identității colective, proces generat atît de transformările profunde ale societății în lumea postmodernă (globalizarea comunicațională, economică etc.), cît și de noul context politic european.

Din perspectiva enunțată mai sus, se poate ajunge destul de ușor la concluzia că ne confruntăm cu o dublă problemă a identității. Pe de o parte, există oare cu adevărat, nu doar în plan declarativ, o conștiință națională unitară, ținînd de identitatea colectivă, care să răspundă în mod rezonabil de cuprinzător la exigența constituțională a statului național unitar? Pe de altă parte, sînt elemente care să ateste existența unor identități regionale, suficient de distincte pentru a proba necesitatea federalizării României?

Ca să fiu mai limpede: problema pe care încerc s-o pun (fără a avea pretenția unui răspuns neechivoc) este cea a existenței unei duble crize de identitate a societății românești – în ansamblul ei și în părțile sale constitutive. Semnul cel mai clar al acestei duble crize este tocmai faptul că, după atîtea decenii de la Marea Unire, se pune cu atîta acuitate problema federalizării.

În această perspectivă, o redefinire a identității naționale se impune cu necesitate, înainte de a respinge ideea în sine a federalizării, la fel cum este necesară identificarea acelor elemente care să demonstreze existența unor identități regionale clare, pe baza cărora să se poată pune problema federalizării.

În ceea ce privește primul aspect al problemei, cred că identitatea națională se cere redefinită în primul rînd din perspectiva identității culturale. Aceasta este cea mai grea sarcină, identitatea culturală suferind în momentul de față mutații majore. În privința modului în care societatea românească se raportează la valorile culturii occidentale, lucrurile sînt departe de a fi lămurite. Nu sîntem foarte siguri ce înseamnă valorile democrației, cum nu sîntem foarte siguri că avem puterea de a face față exigențelor Europei; neputința noastră de a face să funcționeze instituțiile democratice arată tocmai acest lucru. Cu toate acestea, redefinirea conștiinței naționale se petrece chiar sub ochii noștri: delimitarea față de imperiul ruso-sovietic, afirmarea dorinței de integrare în spațiul euro-atlantic, cu tot ce înseamnă aceasta (democrație, pluripartitism, economie liberală etc.), sînt semne cît se poate de evidente ale afirmării noilor coordonate între care dorește să se așeze națiunea română, după ieșirea din întunecatul ev comunist. Ele presupun mutații majore în planul conștiinței indivizilor și al mentalității colective, mutații însoțite de incertitudini, tatonări și, în mod firesc, rateuri. Zbaterile, contradicțiile, ezitările, uneori chiar reculul nu sînt altceva decît simptome ale dificultăților întîmpinate în trecerea de la forma istorică a conștiinței naționale la o formă culturală a ei. În aceasta constă, de fapt, criza de identitate despre care vorbeam, în cele două planuri – național și regional.

Departe de a fi un corolar negativ, ideea de federalizare joacă, în această perspectivă, un rol benefic: fără a primejdui cu nimic, în realitate, unitatea statală a României, ea joacă rolul de catalizator în procesul de redefinire a conștiinței naționale, permițînd, în același timp, o mai bună definire a identităților regionale, pe care comunismul le-a estompat în decursul timpului, pînă aproape de omogenizare.

În focul atîtor controverse, fără șansa de a se ajunge la o concluzie, ideea federalizării se banalizează treptat, chiar dacă mai e susceptibilă să nască pasiuni și temeri. Din moment ce nu are șanse de a deveni viabilă, încremenind în stadiul de proiect, ea capătă toate atributele utopiei. Acest lucru ar trebui să-i liniștească pe cei care i se opun cu îndîrjire, însă n-ar trebui nici să-i deranjeze pe adepții ei: federalizarea este în sine o idee fertilă, capabilă să accelereze procesele mutaționale din societatea românească, ajutînd la conștientizarea crizelor de identitate cu care ea se confruntă.

În fond, federalizarea nu este altceva decît una dintre posibilele soluții politice la conflictul perpetuu dintre identitate și alteritate în planul conștiinței naționale. Acest conflict e tot mai greu de rezolvat cît timp conștiința națională rămîne încremenită în forma ei istorică, fără a ține cont de noua direcție post-națională spre care se îndreaptă Europa. In forma ei istorică, bazată pe identitatea etnică, conștiința națională nu e capabilă să rezolve conflictele dintre identitate și alteritate. Soluția crizei e redefinirea conștiinței naționale în termeni culturali, modalitate care permite afirmarea identităților regionale (și chiar locale) în termeni de co-participare și nu de excludere.

Sîntem acum în măsură să tragem și o concluzie, chiar dacă nu definitivă. Federalizarea rămîne o utopie, potențial creativă, atîta timp cît criza de identitate pe care o traversează societatea românească duce spre o redefinire a conștiinței naționale în sens cultural; dimpotrivă, în cazul în care această conștiință se încăpățînează să se definească în termeni istorici, problema federalizării va continua să fie pusă mereu, fiind percepută ca singurul remediu la fundătura istorică în care ne zbatem.

ALEXANDRU SERES s-a născut în 1957, la Oradea. Este redactor la Jurnal bihorean. Infernul nostru cel de toate zilele (publicistică), Ed. Multiprint, Oradea, 1998.


2001.11.06.

articolul în format *.pdf