Traian ȘTEF
Intelectualii români „utilizați”
Actualitate 
În editorialul numărului trecut al Provinciei, Molnár Gusztáv a discutat „programul social-democrat pentru Transilvania” prezentat de ministrul Ioan Rus la Cluj, la conferința județeană a partidului (PSD). Analiza sa, însă, nu a vizat o afirmație a domnului ministru de Interne care îi privește pe intelectualii români numiți și altădat㠄separatiști” și la care s-a referit înaintea acestuia dl. prim-ministru Adrian Năstase: este vorba despre Sabin Gherman și despre noi, cei de la Provincia, fiindu-ne alăturat, ba așezat chiar în frunte, și Gabriel Andreescu. În ultima parte a Programului, subintitulat㠄Transilvania nu e obiect de tranzacție”, se spune: „Speculînd dificultățile economice și utilizînd (s.m.) unii intelectuali și jurnaliști români drept purtători de cuvînt ai separatismului (iarăși s.m.), maghiarii speră să fie mai convingători, deși sunt conștienți că ideea separatismului este încă (s.m.) în minoritate față de mitul (s.m.) statului național unitar.”

Nu era de datoria lui Molnár Gusztáv, maghiar născut în România, dar trăitor în Ungaria, cetățean al ambelor țări, să analizeze această acuză. Din cel puțin un motiv: nu este în cauză. Legînd, însă, afirmația d-lui Rus de nominalizările d-lui Năstase, noi ceilalți ne simțim vizați. Eu, unul, mă simt, deși nu cred că merit să-mi dea atîta importanță partidul de guvernămînt sau să fie atît de „atente” cu mine alte instituții ale statului. Ideea este, deci, că există ceva intelectuali români (o anumită parte) „utilizați” de maghiari pentru federalizarea României, pentru separarea Transilvaniei, pentru descompunerea statului național unitar român, în scopul suveranității Budapestei asupra Transilvaniei. Însuși faptul că am subliniat și repetat verbul „a utiliza” arată că mă deranjează. Pe lîngă faptul că nu are o calitatea esențială a cuvintelor limbii române, proprietatea (era mai corectă expresia „ a se folosi de”), cuvîntul este jignitor. Mai întîi pentru că nu se aduce nici o dovadă a adevărului pe care l-ar exprima și apoi prin conotațiile peiorative, înjositoare. Acei intelectuali și jurnaliști români ar fi niște cozi de topor, plătiți de către maghiari, sau niște proști, niște cîrpe „utilizate” în locuri murdare, sau, în cel mai bun caz, niște naivi. Dar cine sînt „maghiarii”? La început, mai din auzite, am crezut că ar fi vorba de maghiarii din România, eventual de UDMR, de colegii din colegiul redacțional. Cum, mă gîndeam, să m㠄utilizeze” maghiarii, așa, în general? Dar UDMR? Nu ne cunoaștem și am aceleași păreri despre liderii acestei asociație–partid ca și despre ai celorlalte partide care se știu foarte bine folosi de putere pentru binele propriu, ba o doresc dincolo de orice ideologie, ba, în plus, mai și navetează între București și Budapesta. La o lectură integrală a textului mi-am dat, însă, seama c㠄maghiarii” d-lui Rus nu sunt nici mai mult, nici mai puțin decît „statul maghiar” care a elaborat un program împotriva României și care îl pune în aplicare „prin intermediul organismelor guvernamentale și neguvernamentale”, „utilizînd” intelectuali români și prin Legea statutului maghiarilor. Probabil dl. Rus nu s-a gîndit că tot „statul maghiar” s-a ocupat cu elaborarea acelui program, ci s-a gîndit, eventual, la omologii săi din Guvernul maghiar. Cu asta m-am liniștit. Dacă ne „utilizeaz㔠statul maghiar e ca și cum ne-ar „utiliza” Germania, Franța, SUA și alte state din NATO. Și dl. Rus, și dl. Năstase, și dl. Iliescu doresc să fie „utilizați” de statele de mai sus, că de aia tot merg pe acolo și tot spun că pun unele și altele (pămîntul, cerul) și se pun la dispoziția lor. Mai rău mă supăram dacă ne-ar fi reproșat legături cu extremiștii maghiari, cu iredentiștii din diaspora maghiară etc. Dar cu statul maghiar… dl. ministru Rus are legături mai bune decît noi. De asemenea, îmi puneam, vrînd-nevrînd, semne de întrebare dacă dl. Rus ar fi fost mai subtil și ar fi spus că suntem manevrați de colegii maghiari, intelectuali și ziariști, printre care, într-adevăr, „provincialii” au prieteni. În rest, textul d-lui Ioan Rus este simpatic. Printr-un exercițiu al decupajului aș putea, cu ușurință, dovedi că domnia sa este mai transilvanist și mai radical decît noi, cei de la Provincia. Deși am fost numiți, încă în guvernarea dinainte, „separatiști”, acuza este fără obiect. Nici „statul maghiar”, nici Guvernul Ungariei nu ne-au angajat „drept purtători de cuvînt ai separatismului” pentru că, după cum cred că dl. Ministru simte pe pielea sa în relațiile directe, guvernamentale, miniștrii maghiari au un discurs direct – primul ministru chiar ocoș – care nu necesită intermediari.

Mergînd mai departe pe textul citat, îi dau dreptate d-lui Rus atunci cînd sugerează că un lucru pe placul ungurilor este mai convingător și prinde mai ușor dacă vine din partea românilor. E de discutat, însă, totuși, dacă nu cumva românii s-au folosit mai mult de maghiari ca purtători de cuvînt decît invers. Aici nu e vorba de statul român, ci de românul obidit din statul comunist care se bucura cînd ungurul – cu spatele mai acoperit – îi striga necazurile (comune, bineînțeles), de ciobanul care și-a trecut oile peste graniță, în Ungaria, pentru a-și arăta nemulțumirea și cred că am găsi exemple inclusiv astăzi. Poate și în cazul transilvanismului. În ce mă privește, m-am alăturat grupului de la Provincia pentru că pentru mine nu exist㠄maghiarii” versus „românii”, nu-i privesc pe maghiari ca națiune adversă, nici ca naționalitate conlocuitoare, nici ca minoritate națională sau etnică. Eu nu voi cînta niciodată, în ciuda altora, „Noi sîntem români…/ Noi sîntem aici pe veci stăpîni” pentru că nu vreau să fiu „stăpînul” nimănui și pentru că și Guszti are aceeași îndreptățire la stăpînire ca și mine: are și el pămîntul lui, casa lui, averea lui, limba lui, obiceiurile lui. Deosebirea dintre noi și dl. Rus este că domnia sa privește lucrurile politic, iar noi, cultural, civic. Domnia sa cîștigă dacă i se asociază în gîndire și la vot cît mai mulți, în timp ce eu trăiesc mai liniștit, fără tensiuni, dacă gîndesc tot mai mulți ca mine. Și români și maghiari.

Revenind la text și la sublinierile pe care le-am făcut, îmi dă ghes un termen din psihanaliză: actul ratat. Domnului Rus îi scapă și rostește cu gura plină cuvintele care exprimă fundamentul politicii naționaliste: mitul statului național unitar. Și mai zice c㠄ideea separatismului este încă în minoritate”. Deci statul național unitar n-a rămas decît un mit, iar ideea separatismului este doar încă minoritară. Aici iar se deosebește de reflecțiile noastre. Noi nu gîndim în termeni mitici (nu sînt permise jocurile de accente), nu gîndim dincolo de bine și de rău pentru că un stat există atîta timp cît componenții se simt bine în granițele lui și creează în modul specific care-i individualizează ca națiune. Postmodernismul apreciază narațiunea și povestea, oamenii mai pot fi încîntați cu ele, mai țin loc de foame, dar viscerele fac și ele revoluțiile lor. Tot așa, nu-i putem opri pe unguri să-și dorească o Românie ca Ungaria, sau cel puțin o Transilvanie. Și nici românilor nu le-ar displace. Dar încă mai speră într-o Românie rațională. A medita împreună, intelectuali români și maghiari, a iniția un dialog public, pe aceeași pagină, a fi de cele mai multe ori în acord înseamnă, oare, că sînt vînduți, trădători, în slujba dușmanului?

Pe scurt, dincolo de exercițiile de mai sus, înțeleg din Programul pesedist următoarele: Guvernul român suspectează statul maghiar de agresiune, dar dă vina pe cîțiva intelectuali și jurnaliști, se răstește la ei, îi amenință, îi arată cu degetul; cînd vorbește despre maghiari nu se știe, de fapt, despre cine vorbește, dar mă lasă să înțeleg c㠄maghiarii” ar fi Gyuri sau că maghiarul nu este cetățean al României, ci udemerist; programul respectiv extinde social-democrația pînă la rangul definirii statului național unitar, angajînd regiunile într-o democrație socială originală prin confuzia comunității cu individul; mult clamata reformă este doar o spoitură și rămîn la concluzia că inerția comunistă nu putea fi blocată în România decît prin reinstaurarea monarhiei și federalizare (sub sceptrul majestății sale). Guvernul de la București se teme, însă, și de discuțiile academice dspre descentralizare, autonomie (reală), subsidiaritate. Oare de ce?

TRAIAN ȘTEF s-a născut în 1954, la Brădet, jud. Bihor. Este redactor la revista Familia. Despre mistificare (eseuri), Oradea, 1997.


2001.11.06.

articolul în format *.pdf