Al. CISTELECAN
Manele pentru ardeleni
 
Toată lumea (o) iubește (pe) Transilvania. Pînă și străinii cei mai străini, cei care cred că-i o țară fantasmatică în care locuiește contele Drakula și care te cercetează cu discreție ca să vadă dacă nu cumva vreun eventual zîmbet îți relevă niște canini mai ofensivi. De tot liniștiți nu sînt nici cînd constată o crasă banalitate configurativă. Ce-i drept, nici n-au cum să-și revină ușor din șocul de a vedea o fantasmagorie prinzînd brusc identitate și consistență geografică. De cîte ori ficțiunea se acreditează ca realitate se produce o oarecare stupoare, pe urma căreia trenează apoi suspiciuni de stranietate. Peste mări și țări, faima Transilvaniei e dusă, și azi, de transpunerea literară a lui Vlad Vodă. Chiar dacă nu le place imaginea propriei provincii ca tărîm de vampiri, ardelenii ar trebui să aducă un omagiu puterii ficțiunii. Pentru că, de pe urma acesteia, ei stîrnesc pretutindeni un interes înfiorat, o curiozitate angoasată și, la fine, o dragoste cam anxioasă. Acum, cînd această faimă va fi instituționalizată turistic, s-ar putea ca renumele literar să bată cu totul orice altă veleitate a realității.

Se-nțelege că dragostea românilor pentru Transilvania nu se compară cu cea a străinilor. Aici e caz de iubire absolută, definitivă și infatigabilă. Nu că românii și-ar iubi mai puțin celelalte provincii. Dimpotrivă. Cel puțin cînd e ministru și poate fi darnic, românul dă semne (discrete, ascunse sau chiar pe față) că altele are el la inimă în primul rînd. Miniștrii sînt și ei oameni. Ba chiar, în majoritatea cazurilor, mai mult decît simplii oameni: români. Adică un fel de oameni cu inimă uriașă, care se revarsă de preaplin. Și cine ar putea interzice ori măcar pretinde ca rațiunile inimii să nu se exprime, chiar și atunci cînd limbajul e cu totul alienat de sentiment, cum e limbajul de cifre?! Bugetul României e un fel de poemă sentimentală ușor criptată. Limbajul de inimă răsună în fiecare coloană investițională sau asistențială. Firește, fiind vorba de inimi politice, acestea au sentimente electorale. Nimic mai natural: tatăl are sentimente paterne, fiul – sentimente filiale etc., e normal ca și politicianul să aibă sentimente aparte, bine definite. Sentimentele, oricît le-ai reprima (lucrare în zadar, pe cît zic psihanaliștii), tot ajung să vorbească. Sigur că ele mai discriminează, mai favorizează pe ici-pe colo, mai ajustează pe ici-pe colo, dar totul cu moderație, ca să nu sară în ochi. Chiar și cei mai iubitori părinți se pot surprinde în acte afective inechitabile. Cu atît mai mult cele mai iubitoare guverne.

Dragostea nu e doar o problemă de fapte. Ba unele dintre acestea, atinse de stîngăcie, nici nu o interpretează bine. Ea e și o problemă de retorică, de intensitate și torențialitate declarativă. Există iubiri strict discursive, declamative și care sînt mai convingătoare decît cele întemeiate pe fapte (mai ales dacă acestea rămîn tăcute, ca niște favoruri clandestine). Cu condiția ca discursul, adus în stare de eficiență, să fiarbă de patetisme, de jurăminte și de promisiuni rezolute. Declamația scoate din cauză faptele, ea devine dovada supremă și chiar autarhică a iubirii. (Cîte mici păcate de amor nu s-au mîntuit prin aprige declamații?) Un bun retor al iubirii nici nu e ținut să aducă fapte după vorbe. Ar părea de-a dreptul redundant, dacă nu excesiv. Iar noi trebuie să le concedem guvernelor și calități umane, nu doar calități manageriale.

Dragostea de Transilvania e o astfel de dragoste discursivă. Dar cu atît mai feroce. Ea seamănă cu sfînta dragoste rusească cu care un personaj caragialean își strîngea de gît colegul de compartiment. E o dragoste excesivă și exclusivă. O dragoste în continuă alertă, spăimîntată și devoratoare deopotrivă. O dragoste plină de anxietăți. Și, mai cu seamă, însoțită de o gelozie furibundă, patologică. Românul (și îndeosebi, ca mai sensibil și mai posesiv, românul politic) turbează dacă aude că mai sînt și alții care s-ar interesa de ea. El nu dă voie pentru ca să mai fie cineva amestecat în aceste sentimente și să i le primejduiască. El ține Transilvania pentru sine ca pe cel mai scump odor. Îi declamă mereu serenade, îi cîntă manele patetice și-i descîntă patriotic. Are față de ea un sfînt sentiment de proprietar. Transilvania nu e atît a transilvănenilor, cît a politicienilor. E un pămînt de misiune patriotardă pentru oricare din ei. Pe seama ei își muncesc ei talentele patriotice, așteptînd, de bună seamă, recunoștință și ascultare. Cînd situația nu e prea favorabilă acestor declamații, politicienii își fac spaimă de gelozie și declară biata fecioară în primejdie. Pentru că Transilvania e iubită și protejată cu atîta rîvnă și pentru că e fragilă, expusă la seducții europene și, mai cu seamă, la persuasiuni ungurești. (Fiind și cam proastă, se mai și lasă tentată.) Ungurul perfid (fie din Ungaria, fie din România: fără supărare, aici nu încape discriminare) iubește Transilvania pentru el, nu pentru român. Dacă ar iubi-o doar pentru acesta din urmă, treacă-meargă, s-ar rezuma la admirație și invidie (care e doar forma extatică a aceleiași admirații). Dar nu, el se pretinde pretendent, umblă cu momeli și-i face ocheade de rival. În perfidia lui totală, are răbdare, așteaptă și speră ca românul să se compromită și să-și dezamăgească provincia. Nu stă însă cu mîinile în sîn. În astă vreme el pompează în venele provinciei, prin capilarele ungurești, capital și se înstăpînește pe făbrici, ateliere, păduri, pămînturi etc. Dacă românul nu-i vigilent, ungurul o cumpără cu bucățica. Ba le mai și dă nas și ghes secuilor ca să sustragă de sub autoritatea statului o bucată întreagă, ce face preț de două județe, de nu de trei. Apocalipsa Transilvaniei va fi ungurească (sau nu va fi deloc).

Vestea că secuii și-au luat-o în cap și s-au sustras autorității statale a căzut ca un trăsnet din senin. În realitate, pe cît se poate desluși, secuii n-au făcut decît să ia în serios legislația privitoare la autonomia locală. Asta pentru că nimeni nu le-a spus că încă n-a sosit termenul ei de aplicare. Și chiar dacă ar fi sosit ori trecut, nu era cazul s-o ia în grav. Dar cum se pare că au luat-o, SRI-ul, cu toate vocile lui autorizate, a dat alarma în națiune. Atît de tare că l-au speriat – ori convins – pînă și pe președinte. Gelozia își iscă singură spaime și rivali. Nația s-a cutremurat de asemenea afront. Și a trecut, de îndată, la discursul de dragoste belicos. Totul pînă duminică, 25 noiembrie, cînd dl. Cozmâncă, dintre zăpezile Moldovei, ne-a liniștit spunînd că raportul SRI privește situația din timpul guvernării precedente și că acum statul e deplin stăpîn pe județele veleitare. Or, dacă nici dl. Cozmâncă n-o fi cunoscînd realitatea...

Spaimele secuiești apar cu o redundanță admirabilă. Ele sînt produse ori de cîte ori e nevoie de un drog patriotic. Pe vremea războiului din Kosovo, dl. Adrian Năstase în persoană dădea ca sigur un „Kosovo românesc”. Ba și știa cînd se va produce. Spaima de acum vine însă pe un fond de discuții mai delicate și mai problematice. Discuții, încă neterminate, suscitate de legea statutului. Era de așteptat ca această lege să arunce din nou Transilvania pe post de vedetă politică. Statutul acesta va răzbate, fie și prin efecte secundare, în Transilvania. El e interpretat de politica română ca o ofertă pentru ardeleni (de fapt, o momeală). Fie numai și pentru ungurii ardeleni. Dar dialectica amoriului impune ca o ofertă rivală să fie de îndată covîrșită. Ceea ce PSD-ul, mai vioi în sentimente, a și făcut, supralicitînd cu Programul social-democrat pentru Transilvania. Programul acesta, scăzînd din el notele anti-ungurești, nu-i de aruncat. Numai că și el e fructul a două spaime conjugate. Mai întîi, desigur, spaima de unguri. Social-democrația guvernamentală, prin aripa sa ardeleană, flatează toate vanitățile provinciei, strîngînd într-un pachet consistent vulgata înfumurărilor ardelene. De la europenitatea provinciei pînă la condiția bovarică de locomotivă a României. Transilvania, de fapt, e o locomotivă căreia i s-au scos, pentru orice eventualitate, roțile. Social-democrații de guvern visează o Transilvanie în elevație europeană, dacă se poate fără lestul unguresc. Ei vorbesc de comunitate înțelegînd-o în puritate românească. A doua spaimă vine din creșterea sentimentelor autonomiste, dintr-o presupusă febră federalistă. Documentul se consolează zicînd că aceste atitudini nu sînt „înc㔠majoritare. (Încă? Dar asta înseamnă că echipa dlui Rus merge cu gîndul pînă unde nici nu visează dl. Gherman). Oferta vine, așadar, să sedeze și să prevină procesul ascuns sub un atît de inocent adverb. (Eu sînt mai pesimist ca dl. Rus și cred că echipa domniei sale trebuie încă să se mai străduiască mult pentru ca acel „înc㔠să aibă șanse de dezvoltare. Dar va fi știind dl. Rus mai bine spre ce mergem, căci altminteri nu văd rostul acelui „încă”). Nu e aceasta, în concluzie, curată artă a seducției? Pe de o parte, o frumoasă ofertă, pe de alta, o drastică spaimă? Ce-ar mai putea face provincia decît să se atașeze și mai strîns de pieptul iubitor al guvernului, dintr-o parte speriată, din alta ademenită? Cvintetul dlui Rus a compus cea mai atrăgătoare manea pentru ardeleni.

AL. CISTELECAN s-a născut în 1951, la Aruncuta, jud. Cluj. Este lector la Universitatea Transilvania din Brașov, respectiv conferențiar al Universității Petru Maior din Tîrgu Mureș. Celalalt Pillat, București, 2000, Top ten, Cluj, 2000.


2001.11.06.

articolul în format *.pdf