ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
Sînt îndrăgostit. La vîrsta asta alții nu mai sînt apți de acest simțămînt ce ține lumea laolaltă, iarăși alții se află dincolo de cuceririle vieții lor, ba chiar și de insulara solitudine creatoare care le urmează; în sfîrșit, ca să vin cu un exemplu încă mai elevat, iarăși alții la vîrsta mea și-au pus de mult funia de gît, după ce s-au dovedit incapabili să-și întrețină familia. Obiectul acestei iubiri – parcă și văd cum le trec fiorii pe cunoștințele mele de sex opus – m-a dat gata tocmai prin aceea că, pe măsură ce-l cunosc mai bine, mi se vădește mai misterios și mai tulburător. Nu mă mai satur de ființa sa (și sper că sentimentul e reciproc, căci doar nici fostele mele amoruri nu se săturau, după cum mi-au mărturisit-o ulterior). Sînt incapabil să mă desprind de compania sa, cel mai mult mi-ar plăcea să-mi fie alături și-n pat, atîta doar că pentru asta ar trebui să-i întrerup alimentarea.

Cînd vorbim despre sentimentele noastre, uităm adesea că timpul intercalat ne modifică judecățile. Căci pe-atunci eram alții, altfel decît acum! De aceea nici nu există iubire nepieritoare: căci ar însemna fie că ne-am blocat în starea aceea în care ne aflam atunci (pe cînd și noi înșine și obiectul dragostei noastre ne-am schimbat continuu), fie că zi de zi, clipă de clipă, iubirea noastră s-a înnoit fără încetare (s-a autoreprodus, eventual amplificîndu-se) – e clar că ambele sînt niște inepții. Deși poate că sărmanul Jókai se răsucește acum în mormînt, trebuie să conchidem: ideea „iubirii pînă la ghilotin㔠e valabilă doar în cazul prezenței apropiate a respectivei scule executorii (și, de altfel, în zilele noastre se traduce prin pînă la „boala franțuzească”). Toate iubirile trec, doar cel mult incapacitatea de a recunoaște și accepta această tristă realitate – i se mai zice și disonanță cognitiv㠖 sau vreun soi de nevroză obsesivă pot conduce la presupunerea unei „eternități” romantice de tip Abélard și Héloise.

Motivul raționamentului și mărturiei mele masochiste: teama că după un timp oarecare dragostea de calculator mă va lăsa. Acum mă dau în vînt după el, chit că e puțin cam lent și nu-mi poate prelua ritmul (drept e că cel mai adesea nici eu pe al lui) și nici monitorul și celelalte interfețe nu țin pasul cu moda dinamică, cu toate astea face treburi de toată minunea. Printr-însul văd lumea. A fost o etapă în relația noastră cînd trăiam într-un fel de promiscuitate: eram mai mulți – totuși nu prea mulți – care ne foloseam de darurile sale. Pe-atunci nu eram în stare să simt ceea ce simt acum, de aceea îi și zic poate sentimentului ăstuia dragoste. Desigur, judecînd la rece știu că informația, în sens mai larg ideea și femeia sînt comune printr-aceea că, fie și împărtășindu-le, împărțindu-le cu alții, ne rămîn și nouă. Însă, totuși, nu chiar fără nici o modificare, aceast㠄comuniune” produce niscai schimbări în conștiința-ne. De aici să se fi scos că iubirea-i egoistă? Și de aici, din acest egoism să fi purces apoi gelozia? E un teren mult prea lunecos – așa că prefer s-o las baltă. Dar mărturisesc că tot așa de amestecate, în permanentă transformare sînt (au fost) și sentimentele mele față de București. Ba m-am îndrăgostit, ba m-am dezdrăgostit de el, ba îl iubeam pentru ce avea el provincial (europrovincial!), ba pentru ce-l făcea pe el centru. Era cînd prea pestriț, cînd (mai des) prea cenușiu, cînd prea concret, cînd prea abstract, după cum – asta și în sens meteorologic – s-a dovedit a fi cînd prea rece, cînd prea cald și cînd prea temperat.

Mi-am început însemnările cu această mărturisire tocmai pentru că, într-un fel sau într-altul, în jurul sentimentului de iubire/dragoste se țes toate momentele următoare. O să vedeți.

E-pistolă despre dulcea Bucovină
Feblețea mea, acest computeraș care știe și ungurește și românește (vreau să spun, aflat în posesia fontelor aferente ambelor limbi, ba și a englezei – e ca și cum o femeie ar face față și la bucătărie, și în salon, și în dormitor, deși această paralelă nu înseamnă că aș identifica vreo limbă sau alta cu vreuna din vocațiile obiectului iubirii mele) e cît se poate de propice și pentru șah. Există pe Yahoo un program în cadrul căruia poți să joci cu un adversar ales de tine și între timp să și discuți despre diverse treburi, să-ți împărtășești gîndurile în scris cu partenerul și cu chibiții care se întîmplă să apară. Anul trecut, în toamnă am purtat o conversație destul de plăcută cu un anume „coyote”, un programator de vreo douăzeci și ceva de ani, ar fi putut să-mi fie fiu. Partida în sine abia dacă mai conta, mi-a spus că e canadian, mai precis din Québec, mi-a descris genial ce animal simpatic e lupul de prerie. La întrebarea dacă nu cumva am șansa de a fi dat peste un partener indian din depărtări (măcar așa, un pic, de dragul amintirilor din copilărie), a răspuns c㠄din păcate, nu”, am dat-o pe franțuzește, a fost plăcut.

Cea mai notabilă experiență am avut-o, totuși, pe la mijlocul lui decembrie, în preajma sărbătorii iubirii. Într-una din nopți am dat de un partener român. Mai întîi m-a întrebat, eram deja angajați binișor în jocul pozițional, din ce țară am să-l înving, căci el e din România. „I from Romania too”, i-am scris, adică i-am răspuns cu un fel de „Et in Arcadia ego”, în argoul specific care permite prescurtările, acronimele și alte asemenea. Mai apoi, dînd-o pe românește, ne-am informat despre vîrstă, „50 de anișori”, mi-a scris el cu fermecătoare autoironie, după care mi-am mărturisit la rîndul meu etatea. Mi-a spus că stă la Brăila, într-un internet-caffé, în fața calculatorului, trei ore costă douăzeci și cinci de mii de lei, ieftin, am spus, la București, chiar lîngă mine, știu un loc dintr-ăsta, douășpe mii ora. M-a întrebat de unde sînt de loc, căci el e de obîrșie bucovinean. Eu sînt maghiar din România, am scris. Mi-a răspuns că n-are „prejudecăți etnice”. „Lăudabil”, am mulțumit și am adăugat că am auzit că în Bucovina există priveliști minunate, fete frumoase și vinuri bune. „Și oameni harnici și cinstiți – mi-a răspuns de îndată -, nu ca miticii ăia din sud.”

Poate că din politețe ar fi trebuit să-i contrazic părerea pasională. Ar fi trebuit să iau apărarea „sudicilor”, fie și numai pe motivul că mai mult de-acum din jumătatea vieții mele mi-am trăit-o în capitală, fără a mai vorbi despre faptul că dintre redactorii Provinciei (și semnatarii Memorandumului – nota. red.) eu, germano-maghiarul, sînt „cel-mai-mitic㔠și statutul ăsta, ca admirator fervent al lui Caragiale, mi-l și asum. Dar tocmai în perioada aceea ploua cu înjurături apropo de încercarea noastră de a iniția o dezbatere în chestiunea regionalismului! Acum mi-e rușine, dar dezlănțuirea patimilor vrăjmașe mă tulburase într-atît încît în rătăcirea mea n-am fost în stare să trag spada întru apărarea unității monolitice a conștiinței identității întregii țări (în jurul înțelepților săi conducători, natürlich). Asta mi-a fost deci răzbunarea. Tăcînd, i-am dat dreptate partenerului meu în problema ivită din senin a regionalismului. Și drept recompensă pentru plăcuta conversație i-am propus remiză, deși în final aveam o damă avantaj. A acceptat. Așa că nu-i chiar totul pierdut.

Suferințele unui mediaguru
Îmi iubesc computerul și pentru că, grație lui, om de presă cum sînt, am acces și la informații la care muritorii de rînd nu prea au. (Cunoașteți, desigur, definiția conform căreia știrea e doar aia pe care vor s-o ascund㠖 restul e reclamă. Și în sensul acesta, în gazete, în emisiunile tv și de radio reclama e tot mai abundentă, aproape exclusivă.) Ei bine, într-o corespondență provenită dintr-o sursă de extremă înceredere am citit, în tot restul presei nu, că directorul celui mai reprezentativ cotidian românesc l-a rugat pe primul ministru să binevoiască a lua atitudine (mai) fermă vizavi de tendințele regionaliste. Adică de inițiativa noastră voia el să apere țara. De atunci în presa românească au apărut sumedenie de neghiobii în legătură cu Memorandumul, cele mai jalnice sînt după părerea mea acelea care-l cuplează cu revizionismul sau îl deduc, îi află chiar originea în el (tocmai din cauză că respectivii autori nu se pot elibera de viziunea naționalistă, etnicistă). Însă invitația asta de trepăduș, rugămintea asta cu iz de intrigă solemnă capătă o însemnătate aparte prin faptul că respectivul e în același timp și președintele fondator al Clubului de Presă Român. Cu alte cuvinte, doamnelor și domnilor, primul om al presei românești îl îndeamnă pe primul om al executivului la represalii împotriva altor oameni de pres㠖 din pricina unei inițiative! Ați priceput, nu-i așa? Sigur, pentru propria-i gazetă n-are a se teme dinspre partea puterii, căci doar în România oricine are voie să-și exprime în mod public părerea despre orice. Asta în caz c㠄oricine” e de acord cu aceia care nu sînt de acord cu principiul ăsta.

În cercul magic al simbolurilor
În preajma sărbătorii iubirii s-a întîmplat și ca UDMR-ul să fie cît p-aci arestat. Căci s-au apucat flăcăii de-au cîntat imnul unguresc. Nu-i exclus ca procurorul general să fi dispus tocmai din pricina semnalului de alarmă tras de amicul nostru din protipendada presei ancheta împotriva udemeriștilor cîntăreți, pe motivul uzului neconform al simbolurilor naționale. Faptul însă rămîne fapt: procedura a demarat și acum se poate scărpina toată lumea în cap întrebîndu-se cum se poate ieși din daravela asta care nu dă prea bine în Occident. Iar eu, ca un Mitică ce sînt, mă pot simți și aici cu musca pe căciulă! Recunosc spășit (sper că pe baza mărturiei mele spectabilul tribunal îmi va ușura pedeapsa, deși acum, nu-i așa, mi-o reîmpovărează necugetata implicare în afacerea Memorandului) – recunosc deci că eu am început! Da, onorată instanță, am cîntat într-un loc public, dacă vreți să știți unde anume, ei bine, pe bulevardul Ana Ipătescu de odinioară. Firește, nu de unul singur (doar boul bea singur), dar nu-mi mai aduc aminte cu cine, de altfel pe ei nu i-au notat, căci au fost mai deștepți, n-au prezentat buletinul de identitate. Asta se întîmpla încă pe vremea cînd acel mare mahăr al presei, respectivul mediaguru, încă mai scria entuziaste articole de fond în organul partidului comunist, cică multilateral dezvoltata așa și geniul Carpaților pe dincolo. Spre o mai precisă situare temporală: era pe la miezul nopții, într-o primăvară timpurie, în atmosfera aceea voioasă și elevată cînd îți vine să strîngi la piept întreaga speță umană, inclusiv autoritatea de stat, în toată splendoarea sa ierarhică. Chiar și pe milițienii ce se iviseră pe neașteptate. Curcanii erau însă mai puțin dispuși la fraternizare și intimitate, respingîndu-mi sincerele tentative de drăgăstoasă apropiere mi-au luat datele, mi-au mîrîit o amenințare așa, cam în treacăt, apoi mi-au dat drumul, spre a o porni de bună seamă în căutarea altor cîntăreți. Din fericire, eu aveam un altfel de șef decît răspomenitul președinte de club al presei: cînd l-au chemat la Comitetul Central și i-au cerut să-mi tragă două șuturi simultane și să mă zboare din redacție cît ai clipi s-a scărpinat la ceafă și-a zis: „Tovarăși, băiatul ăsta a greșit foarte tare. Să cînți noaptea în București – nu-i o faptă demnă de un ziarist. Dar însă, cu toată modestia și tot respectul vă rog, nu mi-l aduceți pe milițianul ăla care l-a prins asupra faptului, ci arătați-mi un singur milițian din capitală care să cunoască imnul maghiar.” Am scăpat, grație prezenței de spirit și bunei credințe a redactorului meu șef, Dumnezeu să-l binecuvînteze. Cazul de altfel a fost scris și de el. Aș fi putut s-o pățesc însă rău de tot. Căci dacă stăm și ne gîndim, nu m-aș fi putut referi nici măcar la aceea că eu cîntasem de fapt un psalm, printr-asta n-aș fi făcut, în lumea aia fără nici un dumnezeu, decît să-mi agravez situația. De altfel – și prin asta, pe cît mă tot ia pe mine gura pe dinainte, am distrus și poanta – nici n-am cîntat imnul. Ci o altă chestie, ceva cu niște cai, parcă.

Dar fie-mi îngăduit, dacă tot ne aflăm la capitolul simboluri naționale, să fac și eu o remarcă. N-o luați, doamne ferește, ca pe o delațiune, dar treaba e că în sărbătorirea desființării vizelor, la cea mai sonoră televiziune privată, s-a strecurat o ilegalitate. Dacă vă mai amintiți, în vederea asigurării succesului ceremoniei triumfale a „liberării”, realizatorul emisiunii i-a instigat cu cîteva bune zile înainte pe tineri ca, pe lîngă tricolorul românesc, să aducă și drapelele acelor state din zona Schengen unde ar dori ei să ajungă. Părea o idee întru totul simpatică, dar după aceea m-a străfulgerat recunoașterea: bine, dar asta-i interzis de lege! De aceeași lege!

N-am socotit cîte steaguri străine au fluturat deasupra pieței în noaptea de revelion, la fiesta aceea însuflețitoare deși marcată pînă la urmă de o anume tentă de vulgaritate. Dar m-am temut pentru tinerii necugetați. Căci după cît de decis se arătase procurorul general în problema simbolurilor naționale cu cîteva zile în urmă, dacă i se atrage atenția, te pomenești că arestează toată Piața Universității.

Vocea europeană a ministrului
Prin bunăvoința iubitului meu Pisi mi-a parvenit și cuvîntarea lui Vasile Dîncu. Ministrul informației publice a reprezentat cabi.net-ul la ședința Senatului în a n-a rundă a disputei Harkov, mai exact la dezbaterea parlamentară a moțiunii care acuza guvernul de pierderea autorității. (În treacăt fie spus, asupra respectivei pierderi atrăseseră deja cu cîtva timp în urmă atenția o serie de membri mai vigilenți ai partidului de guvernămînt.) Conform explicației ingenioase și după părerea mea întemeiate a ministrului, ceea ce a pierdut statul în cele două județe secuiești nu e autoritatea de fapt, să-i zicem activă, îndreptată spre punerea în aplicare a legilor, ci doar autoritatea simbolică, mai cu seamă din cauza ultragiilor din trecutul totalitarist. Dar e mai simplu să citez din cuvîntarea ministrului, cu atît mai mult cu cît și el citează, și încă dintr-o publicație maghiară aproapiată mie. (Degeaba, sînt vîrît și într-asta! De parcă m-aș fi vorbit cu mine însumi! Asta nu se poate pune doar pe seama întîmplării! Păi, e de mirare că încep să-mi devin suspect chiar și mie însumi?) „Nu prea urmăresc posturi de televiziune românești.(...) Nu citesc nici presa românească. (...) în mine nu clocotește nici un fel de loialitate față de patria mea forțată. Plătesc impozite, respect legile ei, trăiesc în cadrul ei: dar nu o iubesc. Pentru mine, acest stat este ca o durere de cap sau, mai bine spus, ca o cocoașă în spate: sunt nevoit să o port, să trăiesc cu ea, dar tare mi-ar place să scap de ea odată. Și, dacă tot nu mă pot debarasa, măcar să uit de ea.” Vorbele astea le-a citat așadar ministrul și trebuie să precizez de îndată: într-o excelentă traducere românească, textul scris respecta cu fidelitate pînă și ortografia. Cunosc bine respectivul articol, am și intrat în dispută cu cîteva din opiniile autorului (nu cu cele înșirate aici), dar acum nu asta are importanță, ci comentariul ministrului. Pentru mine a constituit o surpriză plăcută. Mai că-mi venea să cred, omul e vanitos, că titularul portofoliului îmi citise modestul articol polemic și le spunea de acolo. Căci Vasile Dîncu a spus următoarele în camera superioară a Parlamentului României: „Nici numele autorului și nici cel al cotidianului nu sunt importante, ci faptul că unii cetățeni români de etnie maghiară resimt autoritatea simbolică a statului român în acest mod. (...) Din asemenea opinii aflăm însă un lucru important: unii cetățeni nu se simt mîndri, nu sunt bucuroși că trăiesc în România. Cauza poate să fie complexă: pot fi traume ale regimului trecut, poate fi o dramă personală la mijloc, poate este influența unui stat vecin, poate este ecoul unor identități locale puternice. Dar, putem cere cuiva să iubească, dacă acest lucru nu-i vine din interior; Cînd un cetățean își plătește impozitele corect și respectă legile, putem să-l forțăm să-și iubească țara? Pentru noi, țara în care trăim nu este un vagon de dormit, dar dacă pentru unii România are această semnificație, atunci drama este a lor. (...) De aceea noi ceilalți, care iubim România firesc, așa cum respirăm, trebuie să facem ceva pentru el, să încercăm a-l ajuta să-și refacă legătura care s-a rupt, să-l ajutăm să nu se mai simtă străin în țara noastră. (...) România trebuie să fie o mamă bună pentru toți cetățenii ei, indiferent dacă unii insistă să-i fie fii vitregi.” Nu cred că ar fi prea multe de adăugat la aceste vorbe cu sunet europenesc. Atîta în orice caz că oratorul ar fi fost și mai european daca n-ar fi uitat că există și destui români care nu-s prea mîndri că trăiesc în România – și asta chiar că e dramatic în ceea ce-i privește, dar e dramatic și pentru statul român. Iar dacă aceste opinii sînt „ecouri ale unor identități locale”, atunci aceste opinii nu numai că trebuie băgate în seamă dar trebuie și respectate.

Am convingerea că guvernul dă cu piciorul unei șanse importante atunci cînd nu abordează și inițiativele bine intenționate ale altora cu aceeași toleranță de care a dat dovadă ministrul Dîncu în cuvîntarea sa din Parlament. Asta în timp ce tolerează naționalismul netot și depășit pe care mulți dintre politicienii săi îl mai consideră încă drept izvor de inspirație.

ÁGOSTON HUGÓ s-a născut în 1944, la Mediaș, jud. Sibiu. Este redactor- șef adjunct la cotidianul Krónika din Cluj și colaborator la revista A Hét din București. Bukaresti élet, képek (Portretele vieții bucureștene, eseuri), Oradea, 2000.


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.00.28.

articolul în format *.pdf