MOLNÁR Gusztáv
Europa neocarolingiană
Analize 
Odată cu extinderea spre est preconizată pentru 2004 a Uniunii Europene se încheie o epocă în istoria integrării europene de după cel de-al doilea război mondial. După Europa de sud, Marea Britanie și Europa de nord, va veni și rîndul și „marginii” (Hajnal István) celei mai problematice, est-central-europene a teritoriului carolingian ce poate fi socotit nucleul civilizației occidentale să se cupleze – de data aceasta definitiv – la acea parte a Europei care tocmai prin lărgirea amintită va ajunge în pragul unei modificări constituționale echivalente cu o veritabilă revoluție instituțională. Cele opt state est-central europene (Slovenia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Lituania, Letonia, Estonia) menționate la întîlnirea la vîrf de la Laeken din decembrie 2001, alături de cele două insule mediteraneene, constituie un teritoriu unitar aflat în imediata vecinătate a Uniunii Europene nu numai din punct de vedere geografic ci și în sens istoric și cultural. Cu aceasta se pune punct îndelungatului proces de aculturație a periferiilor răsăritene, devenite componente ale Occidens-ului în cursul secolelor 10–11, respectiv, în cazul țărilor baltice, în secolele 13–14. Prin integrarea lor, aceste țări, fără îndoială mai puțin dezvoltate decît media UE și mai cu seamă decît zona-nucleu a Uniunii Europene, vor fi de-acum participante active la crearea uniunii politice, acțiunea comună europeană de cea mai mare anvergură.

Uniunea Europeană îns㠖 după cum precizează și Declarația adoptată la ultimul summit de la Laeken – are în vedere mai mult decît atît. Înainte de toate ar dori să invite „mai mult de zece țări” în rîndul membrilor săi, vrînd, în finalul acestui proces de lărgire, „să pună punct unuia din cele mai întunecate capitole ale istoriei europene: al doilea război mondial și divizarea artificială a Europei decurgînd din acesta”. Miza este crearea Europei unitare, a acelei Europe a cărei „unică frontieră o constituie democrația și drepturile omului”, care e deschisă tuturor acelor țări „care țin seama de valori fundamentale ca alegerile libere, respectul minorităților și respectul domniei legii”. (3)

Dacă Uniunea Europeană dorește să se mențină ca o unitate politică coerentă, o instituție funcțională și ca o autoritate publică legitimă, acceptată de cetățenii UE, trebuie să țină seama neapărat de diferențele nici pe departe doar de natură semantică dintre Europa unitară (unified) și unită (united). Cea dintîi presupune o convergență a legilor nescrise ale comportamentului uman, a mentalităților și instituțiilor juridice și politice perfect funcționale – la un grad ce se poate atinge doar în decursul așa-numitelor procese istorice de lungă durată și chiar și în acest caz ea rămîne doar o posibilitate istorică pe care doar necesara voință politică și jocul favorabil al contingențelor istorice o pot transforma într-o realitate viabilă. Cea de-a doua, adică Europa unită, armonizată, se poate, tocmai dimpotrivă, constitui doar dacă, alături de Europa unitară, de crearea și prezervarea uniunii politice ca interes și valoare supremă, se va ține seama la modul cel mai serios și de particularitățile, valorile și interesele specifice ale „celeilalte Europe”, nu mai puțin importantă din punctul de vedere al identității culturale europene decît Europa Occidentală. Este vorba de Europa estică și sudestică, de țările ce aduc cu sine moștenirea civilizației bizantine de odinioară, neevitabilă din punct de vedere religios și tocmai de aceea conștient asumată, dar oarecum incomodă în sens social și mai cu seamă politic.

Între cele două Europe – mai ales în zona lor frontalier㠖 au existat, există și fără îndoială că vor exista și în viitor translații și co-incidențe, anumite țări sau părți de țară pot ține și de-o parte și de alta. Îns㠖 în ceea ce privește viitorul – nu se poate concepe sub nici o formă, fără a leza serios atît interesele Europei Occidentale cît și pe acelea ale Europei de est, ca, de pildă Europa unitară, adică Europa ca uniune politică, să se extindă asupra Europei de est ca teritoriu cultural sau de civilizație specific în totalitatea sa. Excepții sînt posibile oricînd, dar acelea nu fac decît să confirme regula.

Nu e de conceput înainte de toate din cauză că în sensul deciziilor adoptate la amintita conferință de la Laeken din decembrie 2001 Uniunea Europeană, ținînd seama de a.n. criterii de aderare de la Copenhaga, ia în considerare aderarea a cel mult zece țări pînă în 2004 – și printre acestea nu figurează nici o țară est sau sudest europeană. În declarația comisarului european pentru integrare Günter Verheugen, publicată în numărul pe ianuarie 2002 al revistei economice germane Wirtschaft und Markt, lucrurile sînt formulate fără echivoc, atît în sens pozitiv cît și în sens negativ: el nu precizează doar c㠄cine se simte destul de puternic pentru a primi șase țări cu 63 milioane de locuitori trebuie să poată suporta și zece țări cu 75 milioane de locuitori”, dar și că admiterea celor douăsprezece țări (adică în afara celor zece: România și Bulgaria) aflate la ora actuală în tratative cu Bruxelles-ul „nu e nici dezirabilă, nici realizabilă”.

Aceasta, desigur, n-ar constitui în sine o problemă cu adevărat importantă pentru Europa estică și sudestică, deoarece în momentul de față nu e încă, într-adevăr, pregătită nici din punct de vedere economic, nici din punct de vedere politic pentru aderare și, în același timp, Uniunea s-a angajat să accepte „mai mult de zece” țări printre membrii ei. Problema majoră decurge din faptul că, odată cu prima rundă de aderare preconizată a se încheia înainte de alegerile pentru Parlamentul European programate pentru vara lui 2004, se înscrie în linie dreaptă și procesul de reforme instituționale, nu mai puțin decisiv din punctul de vedere al Uniunii Europene.

În martie 2002 își începe activitatea Convenția pregătitoare a reformei constituționale a Uniunii, al cărei raport va fi înaintat Consiliului Europei în iunie 2003. Diversele guverne vor avea deci la dispoziție un an și mai bine pentru a-și contura poziția în legătură cu hotărîrile ce urmează a fi adoptate la conferința interguvernamentală care va începe în septembrie 2004 – de-acum cu participarea cu drepturi depline a noilor membri – și se va încheia cu întîlnirea la vîrf a Consiliului Europei, în decembrie 2004. Documentul final adoptat de Convenție va conține fie diverse opțiuni, semnalînd gradul de susținere de care se bucură fiecare dintre ele, fie recomandări, în măsura în care se va realiza un consens.

Problema cea mare e cum vor fi tratate opiniile separate. Întrucît miza conferinței interguvernamentale e uriașă, vor exista fără nici o îndoială disensiuni între statele membre. „Britanicii, danezii și suedezii, de pild㠖 scrie Peter Ludlow, director al Centre for European Policy Studies din Bruxellles – se vor vedea puși în fața unor sfidări pe care guvernele lor le-au evitat pînă acum în mod consecvent și pentru acceptarea cărora alegătorii nu sînt pregătiți. Și printre țările candidate pot exista disidenți. După cum arată și exemplul irlandez, într-un proces care se bazează, în principiu, pe votul unanim, părerea diferită chiar și a unui singur stat poate crea serioase probleme pentru toți cei vizați. Ținînd cont de natura probei definitorii din 2004, putem presupune că problemele de acest fel se vor ivi în forme încă mai grave ca pînă acum. Compromisurile bazate pe excepții de genul celor care le-au dat satisfacție danezilor în 1992 sînt pur și simplu inaplicabile într-o situație în care statele membre vor trebui să se pronunțe în legătură cu capacitatea lor de a accepta un tratat de bază și nu doar dacă sînt sau nu de acord cu extinderea competențelor Uniunii.”

În situația dată, scenariul cel mai verosimil e că cele șase state fondatoare, semnatare ale Tratatului de la Roma din 1957 (Germania, Franța, Italia și statele Benelux) vor propune crearea unei uniuni politice care să epuizeze în esența sa criteriile statalității comune. Această propunere trebuie să vină din partea lor cu atît mai mult cu cît – după cum remarca în 1964 Paul-Henri Spaak, fostul ministru de externe al Belgiei, unul dintre principalii artizani ai Europei celor șase – „cei care au pus pe picioare Tratatul de la Roma… nu l-au conceput ca avînd în primul rînd caracter economic, ci l-au văzut ca pe una din etapele drumului către uniunea politică”. Se pare că, la aproape jumătate de secol după nașterea, cu contribuția decisivă a statelor Benelux, a Uniunii Economice Europene, a devenit, în sfîrșit, într-adevăr actuală uniunea politică, crearea statalității europene.

Pe lîngă moneda comună deja existentă, criteriile statalității europene vor conține, după toate probabilitățile, reprezentarea proporțională la nivel unional și guvernarea legitimă, pe bază de reprezentativitate, politica externă și de apărare comune și, în sfîrșit, dar nici pe departe în ultimul rînd, constituția unională. „Necesitatea unui document fundamental similar unei constituții decurge pînă la urm㠖 subliniază Ludlow – și din aceea că cele mai multe state membre și cu deosebire acelea care au subscris uniunii monetare și-au asumat și pînă acum obligații extrem de importante, astfel că acestea trebuie susținute de un limbaj, de legi care să le faciliteze îndeplinirea, să întărească solidaritatea și să bareze calea unor opinii divergente. Cei ce stau pe tușă pot avea bune motive să procedeze astfel. Majoritatea partenerilor lor au depășit însă punctul de unde nu mai există cale de întoarcere, tocmai de aceea nu pot depinde de cei ce bat drumuri separate sau sînt doar spectatori ai evenimentelor.” Într-un cuvînt, participarea la procesul constituțional ce conduce la crearea uniunii politice nu este obligatorie, dar cei ce nu doresc să ia parte la el nu pot nici să împiedice înaintarea celorlalți. În decembrie 2004 va lua deci sfîrșit îndelungata incertitudine care planează asupra problemelor „calității statale existente în fapt a UE” și „granițelor teritoriale ale UE” (Josef Janning).

Este evident că aceste două probleme își pot avea răspunsul doar împreună și simultan: dacă nu vor exista un stat european și o constituție europeană, atunci numărul statelor membre ale Uniunii Europene poate trece cu ușurință și peste treizeci. Într-un studiu demn de toată atenția William Wallace amintește, în afară de România și Bulgaria, care au început tratativele de aderare după decembrie 1999, de Turcia, a cărei candidatură este formal recunoscută, precum și de Norvegia și Elveția, care îndeplinesc cu prisosință criteriile de aderare, drept potențiali candidați Croația post-tudjamiană, statele sudest-europene, slabe și marcate de conflicte interne (Albania, Macedonia, Bosnia și Iugoslavia), cărora hotărîrea Consiliului Europei din iunie 1999 de la Köln le-a creat iluzia unei eventuale integrări într-un viitor oarecare, de asemenea Ucraina, al cărei scop pe termen lung are în vedere ralierea la UE, Gruzia, Armenia, care mai curînd sau mai tîrziu își va schimba guvernul actual, apoi Moldova „rămasă de izbeliște” în absența perspectivei aderării și, în fine, Marocul, a cărui aderare pusă oficial pe tapet încă din 1987 nu mai poate fi, după acceptarea candidaturii Turciei, socotită tabu. În final, istoricul britanic își desăvîrșește această viziune de extindere dincolo de hotarele Europei a Uniunii Europene prin posibila aderare a Rusiei și Israelului.

Față de perspectiva volatilă a unei Europe eliberate de jugul statatalității, practic nelimitată și fără identitate, viziunea Europei politice dispunînd de o identitate statală clară și precis conturată apare mult mai serioasă și mai realistă. Convenția funcționînd sub îndrumarea lui Giscard d’Estaing, atît de atașat cauzei Europei politice, se poate dovedi cu ușurinț㠖 după cum se afirmă într-un articol de fond din Le Monde – „o cutie a Pandorei instituțională”, „poate induce o dinamică și se poate emancipa de cei ce au conceput-o, așa cum Convenția de la Philadelphia din secolul al 18-lea a purtat cele treisprezece state americane mai departe decît și-ar fi dorit-o ele”.

Chestiunea cea mai spinoasă se va ivi fără îndoială în legătură cu modalitatea de a rezolva problemele acelor state membre care în 2004 nu vor dori să avanseze în direcția uniunii politice. Căci „va fi extraordinar de dificil”, cum remarcă extrem de judicios Peter Ludlow în studiul citat, „să se conceapă un sistem care să le asigure țărilor ezitante în a face pasul următor acele drepturi de care, în conformitate cu acordurile actualmente în vigoare, dispun”.

Dacă va exista deci o uniune politică dispunînd de semnele distinctive ale statalității – și de bună seamă că va exista, deoarece de facto există deja și acum –, atunci chestiunea granițelor teritoriale, mai precis a trasării clare a acestora, se va pune în cadrul Uniunii Europene cuprinzînd douăzeci sau mai mulți membri în decembrie 2004. În măsura în care deplasarea decisă, sancționată constituțional în direcția uniunii politice va fi pusă pe tapet nu numai ca inițiativă franco-germană ci, așa cum am mai amintitit, ca propunere comună a „fondatorilor” semnatari ai Tratatului de la Roma, există șanse serioase ca ea să se bucure de sprijinul unei majorități clare atît din rîndul actualilor membri cît și din acela al celor ce vor adera în 2004. Dacă așa se va întîmpla, atunci denumirea de Uniune Europeană va căpăta o încărcătură nouă și va trebui să se găsească o nouă denumire și un nou mecanism pentru cei ce nu pot sau nu vor să adere la aceasta, dar la care, firește, atît uniunea politică ca entitate statală, cît și statele membre alcătuind uniunea vor participa ca membri cu drepturi depline. Asta deoarece nimic nu justifică pierderea de către cei ce vor trece la un nivel mai înalt al integrării a calității de membru dobîndite pe o treaptă inferioară a integrării și drepturile aferente calității de membru exercitate la nivelul dat.

Foarte multe depind de natura raportării diverselor țări la uniunea politică, mai precis dacă aceasta va fi similară celei față de uniunea monetară. Astfel, de exemplu, putem fi aproape siguri că Marea Britanie și Danemarca se vor sustrage Europei politice, după cum au rămas și în afara Europei monetare. Un rol oarecare poate avea aici și istoria, un fel de determinism istoric impunîndu-se cu o anume specificitate, căci e frapant faptul că e vorba tocmai de acele două țări care și-au păstrat și cu 1200 de ani în urmă autonomia față de imperiul carolingian și astfel n-au acceptat nici moneda comună introdusă pe la 800 de Carol cel Mare. Aceste două țări se situează, ce-i drept, în afara zonei „carolingiene”, dar nu se simt marginale și poate de aceea nici nu conștientizează riscurile politicii pe cont propriu. Ceea ce, din fericire, nu se poate spune despre țările Peninsulei Iberice, despre Irlanda, Finlanda și Grecia. Dintre țările est-central-europene cu mari șanse de a deveni în 2004 membre UE, Slovenia, Ungaria și Slovacia precum și țările baltice vor adera mai mult ca sigur la uniunea monetară și politică, așa cum a fost și va fi ea constituită de către „nucleul carolingian” (pe de o parte, deoarece vor fi capabile să corespundă cerințelor suplimentare de aderare, pe de altă parte, pentru că sînt cît se poate de conștiente de precaritatea lor geopolitică decurgînd din situarea lor periferică). Nu e imposibil însă ca Cehia și Polonia, datorită fricii istorice nutrite față de Germania și supraevaluării importanței europene a lumii anglosaxone, să urmeze exemplul britanic și danez.

În ceea ce privește amănuntele, tabloul – cu valoare de ipotez㠖 pe care l-am schițat poate suferi, firește, modificări, dar, în ceea ce privește esența, e puțin probabil să se dovedească fals. Aceasta întrucît aspectul esențial al întregii construcții europene e că uniunea politică nu e mai largă decît cea economică, ci mai strîmtă. Ideal ar fi ca uniunea politică să se suprapună pur și simplu uniunii monetare și în viitor să se dezvolte împreună cu ea, dar acest lucru nu poate fi luat drept sigur, căci deplasarea constituțională către statalitatea comună se poate dovedi în cazul unor țări mult mai dificilă decît introducerea monedei comune.

Proiectul uniunii politice sau „federației paneuropene” alcătuit de fostul ministru de externe român Adrian Severin și Gabriel Andreescu, copreședinte al Comitetului Helsinki de la București, pleacă și el de la ideea că probabila epuizare a tradiționalei dinamici integratoare a UE, care va interveni odată cu extinderea sa estică din 2004, necesită un răspuns materializat printr-o inițiativă de mare anvergură, vizînd crearea uniunii politice europene. Întrucît după aderările din 2004 Uniunea Europeană în forma ei actuală nu va mai fi capabilă de integrarea altor membri, trebuie constituită o „federație structurată”, în care acceptarea politică, adică dobîndirea calității de membru cu drepturi depline în sens politic, se poate produce imediat, în vreme ce accesul la substructurile economice, financiare etc. s-ar petrece și pe mai departe treptat, funcție de nivelul de pregătire al candidaților. Astfel, orice stat european „multicultural” și „civic”, care reformează așadar, acolo unde e necesar, logica statelor-națiune, acceptînd Constituția Europeană ca expresie a valorilor europene comune și determinantă a instituțiilor paneuropene, ar putea adera. Aceasta din urmă presupune, pe lîngă un Parlament European ales prin vot direct, și un senat compus din șefi de stat aleși direct la nivelul respectivelor state, care „va lua decizii în legătură cu acele subiecte extrem de sensibile și cu caracter vital pentru statele federate, care se adoptă prin consens”. „Atunci cînd consensul este blocat de un singur stat, Senatul European poate decide cu majoritate calificată organizarea unui referendum în statul care și-a exercitat veto-ul.”

Problema principală a acestei viziuni curajoase, conținînd numeroase elemente demne de luat în considerare, nu e aceea că ignoră nemotivat Rusia (nu e clar de ce într-o asemenea macrostructură în care se regăsesc Ucraina, Belarus, țările transcaucaziene și Turcia de ce n-ar încăpea și Rusia), în vreme ce cooptează în mod exagerat America (proiectul bucureștean nu poate concepe forțele armate europene decît exclusiv în cadrul NATO). În spatele limitelor ce apar la nivelul contingențelor geopolitice se ascunde o problemă mai profundă, care nu poate fi surprinsă decît printr-o abordare istorico- geopolitică: ignorarea rolului civilizatoriu specific al Europei „carolingiene”. Deși în studiu – caracteristic, ca izvor de primejdii – apare și posibilitatea unei federații constituite din „nucleul dur” al UE, pe aceasta autorii o califică drept inacceptabilă, „întrucît maximizează interesele nucleului, în defavoarea statelor din afara lui, frînînd și pervertind procesul integrării”.

O construcție utopică se contrapune aici formulei evolutive organice a unei civilizații, un voluntarism instituțional gîndit în termeni paneuropeni acelei creativități instituționale unice în lume care constituie caracteristica principală a Europei Occidentale. Nu e vorba aici de excludere, nu e vorba nici de vreo preemțiune, ci de capacitatea evolutivă constantă care, fără nici o îndoială, se află în legătură cu condițiile nașterii civilizației vest-europene. „Caracteristicile dezvoltării occidentale – scrie Szûcs Jenő în studiul său dedicat analizei particularităților structurale ale regiunilor istorice ale Europei – coboară pînă la condițiile genezei și pot fi înțelese în bună măsură din contrastele față de alte civilizații.(…) Occidentul… a început prin a destrăma și fărîmița în decursul a numai trei secole (sec. 6–8), făcîndu-le aproape de nerecunoscut, ambele formule statale în tensiunea cărora iar mai apoi în paralelismul lor pe termen scurt fusese conceput. Autoritatea publică de tipul suitelor, bazată pe sacralitate, a regnurilor germane a dispărut, ca și sistemul instituțional al Imperiului și dreptul roman.”

„Dezintegrarea politico-social㔠considerată crucială de către Szûcs Jenő, destrămarea celor dou㠄formule statale” ireductibil opuse trebuie să fi creat pentru praxisul creștin – în mod originar de tip „răsăritean” – al transcendenței prezente și active în lume un asemenea mediu singular, „occidental”, în care continua progresiune social-politică, creativitatea instituțională să fi devenit o formă de ființare-în-lume, singura garanție a supraviețuirii. Una din formele de manifestare cele mai demne de atenție ale acestei creativități instituționale a fost în cursul evului mediu și al renașterii timpurii organizarea pe orizontală și pe verticală a diferitelor niveluri de putere (entități de drept public, „provincii”, dacă doriți) în cadrul unei macrostructuri politice (principial, la nivel de civilizație, un „imperiu”). Uniunea politică așezată pe baze federative a cărei creare și în același timp constituire organică se află azi la ordinea zilei poate fi doar o Europ㠄neocarolingian㔠sau nu va fi deloc.

Gînditorul politic paradigmatic al acestei Europe este, în lectura postmodernă de azi, extrem de actualul Johannes Althusius, primarul Emdenului („Geneva Nordului”) din Frieslandul situat în apropierea graniței olandeze, care a fost invitat la conducerea orașului după apariția operei sale Politica Methodice Digesta (1603) și care a reprezentat cu succes pînă la moartea sa survenită în 1638 interesele acestei mici „republici” nordice calvine în fața principelui luteran al provinciei și a împăratului catolic al Imperiului Romano-German. În opoziție cu teoria suveranității statale nelimitate, la modă în Europa epocii moderne, Althusius era de părere că funcționarul public suprem al imperiului „exercită doar atîta autoritate publică (jus) cîtă i s-a cedat în mod explicit de către membrii asociați sau corpurile imperiulului. Iar ceea ce nu i s-a cedat rămîne sub controlul poporului ori al asociației universale. Așa fel este natura mandatului contractual. Cu cît e mai mică puterea celor care domnesc cu atît rămîne imperiul mai sigur și mai stabil”. Pentru de altfel profund religiosul Althusius era evident că legea fundamentală a imperiului edificat pe baze federale nu poate fi decît laică și c㠄nu rezidă în nimic altceva decît în anumite înțelegeri (pacta), prin care orașele și provinciile se întrunesc și consimt ca, prin strădanii comune, sfătuindu-se între ele și într-ajutorîndu-se, să constituie și să apere o comunitate de state”.

Nu e vorba aici de nici un fel de Imperiu emanat de la Dumnezeu, de nici un fel de „esenț㔠istoricește predeterminată, ci de „creație” întru totul conștientă, de „constituire”, de ceva ce e par excellence „gesellschaftlich”. Ceea ce nu este, totuși, pur voluntarism, ci ceva ce se înscrie într-o tradiție specifică, după care „divinul” nu e un dat substanțial, ci naștere, generare, o lucrare care, dacă se dovedește durabilă, dacă izbutește, dac㠖 așa cum stă scris la Faptele Apostolilor – nu „se va nimici”(5. 38), atunci, în cadrul acelui mediu cultural în care religia nu și-a pierdut încă total relevanța, se poate interpreta, la urma urmei, și ca lucrare a lui Dumnezeu în societate.

După asemenea antecedente e pur și simplu de neimaginat ca noul „imperiu federal” să nu ia naștere în aceeași zonă. Nu e însă vorba și de faptul că realizarea acestei macrostructuri politice postmoderne poate fi dată drept sigură. „Predeterminarea” implicată de procesele de lungă durată ale civilizației vest-europene se rezumă doar la faptul că statalitatea europeană poate lua naștere tocmai aici și nu în altă parte. Ne este îngăduit, ba poate chiar și trebuie să credem că poate lua naștere. Dar asta nu înseamnă decît să credem că ceea ce creăm „prin strădanii comune, sfătuindu-ne între noi și într-ajutorîndu-ne”, așadar prin vrere umană, rămîne.

Acel rol de excepție pe care zona „carolingian㔠l-a jucat și îl joacă și azi în procesul specific vest-european de edificare statală nu înseamnă, firește, că în această uniune nu pot avea acces decît țările sau provinciile aparținînd de imperiul de odinioară al lui Carol cel Mare. Dacă Europa celor șase a devenit imediat după 1957 un model de urmat pentru întregul Europei Occidentale, aceasta se poate spune cu și mai mult temei despre o nouă construcție instituțională, inițiată de Europa integrată deja de către nucleul „carolingian”. Cu acea diferență esențială că acum pur și simplu nu mai e timp pentru succesiunea diverselor etape îndelungate de aderare: sursa inițiativei trebuie să fie în mod legic aceeași, dar de data aceasta „ctitoria” are sens doar dacă atît majoritatea actualelor state membre ale UE cît și a celor ce urmează a fi admise în 2004 vor vrea să se integreze.

Am amintit mai înainte că Anglia, Danemarca (eventual și Suedia) se vor menține în afara uniunii politice. Dar nici în cazul celorlalte țări afiliate mai de mult sau mai de curînd celor șase nu putem ști cum vor suporta noua statalitate și cum se vor comporta în noul cadru statal „imperial”. Aș aminti, doar cu titlu de exemplu, Ungaria, care – fără a socoti acum Transilvania, intrată după dezastrul de la Mohács pe o traiectorie aparte din punct de vedere geopolitic – s-a reintegrat în totalitatea ei în comunitatea „creștin㔠vest-europeană grație războiului „civilizatoriu” de eliberare al Habsburgilor. În timp ce în Europa de sud-est, populată în marea ei majoritate de ortodocși, și în cadrul acesteia în primul rînd la curtea domnului Țării Românești, Șerban Cantacuzino, dispunînd de un anume spațiu de manevră politică, „ideea bizantin㠖 ideea de restaurare a împărăției de răsărit nu murise”, Austria, campioana reconquistei occidentale, se străduia mai mult întru reînvierea statului ungar medieval, a imperiului Sfîntului Ștefan, căci aceasta corespundea mai mult intereselor de expansiune răsăriteană a imperiului habsburgic și, în același timp, îi marca și hotarele. Toynbee arată că imperiul Habsburgilor a fost măcinat, de fapt, de contradicția irezolvabilă dintre interesul de putere ce-l mîna către înglobarea întregii Europe de sud-est și interesul de natură culturală sau de civilizație, ce l-a îndemnat să nu se lase atras de perspectiva integrării numeroșilor credincioși ortodocși aflați sub stăpînire otomană.

Dacă examinăm problema menținerii autonomiei și structurii instituționale specifice ale regatului ungar din punctul de vedere al dilemei cu care se confrunta Austria, reiese că acest statut de excepție nu s-a datorat neapărat, mai precis: nu exclusiv, forței și succeselor opoziției maghiare, mai întîi a stărilor și mai apoi naționale, ci era și în favoarea autoapărării coerenței de civilizație a provinciilor austriece propriu-zise în fața teritoriilor ungare mai puțin dezvoltate. Consecința fatală din punctul de vedere al supraviețuirii imperiului a fost că Ungaria, menținîndu-și autonomia în ordine instituțională, adică rămînînd și pe mai departe în afara Europei „carolingiene”, n-a ales, în cursul devenirii naționale moderne, calea austriacă, ci pe cea franceză, mult mai îndepărtată și încă mult mai străină condițiilor sale. Prin aceasta, națiunea dominantă a părții răsăritene a monarhiei habsburgice le-a oferit croaților, slovacilor, rutenilor, sîrbilor și românilor de pe teritoriul Ungariei istorice un model de secesiune, și nu unul de integrare, ceea ce a condus, în final, la dezintegrarea inevitabilă a Monarhiei Austro-Ungare.

Și acest exemplu istoric arată că o integrare ambiguă poate comporta, ce-i drept, avantaje pe termen scurt, dar pe termen mai lung poate conduce la dezintegrarea structurii receptoare și dominante. Tot astfel, dacă în 1945 Stalin n-ar fi impus integrarea statelor central-europene dispunînd de o cultură politică extrem de diferită de cea est-europeană (RDG, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia), state în care au fost, în cele din urmă, concepute și puse și în practică alternativele adecvate depășirii comunismului de tip rusesc, s-ar putea ca Imperiul Rus să se fi menținut într-o formă oarecare pînă în zilele noastre.

Cu dilema geopolitică decurgînd din incongruența expansiunii de putere și cultural-civilizatorii se confruntă azi ambele puteri conducătoare ale civilizației occidentale. La începutul secolului 21, se pare că Statele Unite – despre care Toynbee afirmă în volumul VIII, citat și mai sus, din A Study of History, scris în 1952, că după primul război mondial, care a condus la dispariția monarhiei habsburgice, „sînt nevoite să se confrunte cu aceeași problemă ca și politica de stat a învinșilor” – depășesc cu mult în privința expansiunii de putere limitele de civilizație care le asigură încă o coerență internă, ceea ce le poate antrena în decursul deceniilor următoare într-o criză profundă. Cealaltă putere conducătoare a Occidentului, Uniunea Europeană, dovedește, după toate semnele, mai multă prudență în privința expansiunii și, în plus, o pune în practică legînd-o de o cuprinzătoare reformă instituțională. Din cele mai recente semnale venite de la Bruxelles putem deduce că în 2004 Uniunea Europeană va accepta în rîndul membrilor săi doar acele state care vor dori să adere și la uniunea monetară, făcînd față, firește, și cerințelor ce decurg din aceasta. Noul „imperiu” vest-european nu-și poate permite luxul de a se extinde dincolo de acea sferă de civilizație pe care e capabil s-o integreze cu adevărat și de data aceasta nu încape îndoială că o va și integra în structura sa statală specifică.

Bibliografie
Hajnal István, A kis nemzetek történetírásának munkaközösségéről (Despre colectivul de lucru al istoriografiei națiunilor mici), [1942], în Technika, mûvelődés. Studii. Sel. și pref. Glatz Ferenc, Budapest, 1993, p. 243-298.
Szûcs Jenő, Trei regiuni istorice europene [1983], în István Bibó–Jenő Szûcs, Între Occident și Răsărit, Editura Kriterion, București–Cluj, 2000.
The Future of the European Union. The Laeken Declaration. 15. 12. 2001.
Peter Ludlow, A Commentary on the EU. 2004 and Beyond, June 2001. http://www.eu.int.ceps.com
Derek W. Urwin, The Community of Europe. A History of European Integration Since 1945, Longman, London and New York, 1995.
Josef Janning, A „nagy EU” mûködési rendszere. A kormányközi konferencia követelményei és opciói (Sistemul de funcționare al „marii UE”. Cerințele și opțiunile conferinței interguvernmentale), în Európai Szemle, 2/2002.
William Wallace, From the Atlantic to the Bug, from the Arctic to the Tigris? The transformation of the EU and NATO, în International Affairs, vol.76, nr.3, July 2000.
Constituante pour l’Europe, Le Monde, 17 dec. 2001.
Europe in the New Century. Visions of an Emerging Superpower, ed. by Robert J. Guttman, Lynne Rienner Publishers, Boulder, Colorado, 2001.
Gabriel Andreescu, Adrian Severin, Un concept românesc al Europei federale, în Un concept românesc asupra viitorului Uniunii Europene, Polirom, 2001. p. 17-54.
Johannes Althusius, Politica. Traducerea engleză prescurtată a ediției a 3-a din 1614 a „Politica Methodice Digesta”, Liberty Fund, Indianapolis, 1995.
Victor Papacostea, Șerban Cantacuzino voievod și suveran al tuturor ortodocșilor creștini, în Tradiții românești de istorie și cultură, București, 1996, p. 53-63.
Arnold Toynbee, The Diffraction of Culture, în A Study of History, vol. VIII. [1954], A Galaxy Book, New York, Oxford University Press, 1963.

MOLNÁR GUSZTÁV s-a născut în 1948, la Sălard, jud. Bihor. Este colaborator al Institutului Teleki László din Budapesta, filosof. Problema transilvană (în colaborare cu Gabriel Andreescu), Iași, 1999; The Vanishing of In-Between Europe, în Regio, 2000/1.


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.00.28.

articolul în format *.pdf