Caius DOBRESCU
De-definind Europa de sud-est (2)
Analize 
Continuare din numărul precedent
Cîteva aspecte contraintuitive ale modernizării în Europa de sud-est
Una dintre convingerile profesorului Schöpflin care ne obligă la o serioasă meditație este aceea c㠄nu are aproape nici o rezonanță ideea că această regiune, asemeni Scandinaviei, ar putea ea însăși dezvolta un model de modernitate propriu”. Prima reacție ar putea fi una de surpriză. Bazîndu-ne strict pe experiența românească, am fi, probabil, tentați să spunem că tocmai „specificul” a fost principala temă a dezbaterii publice de la începutul procesului de modernizare și pînă la primul război mondial. În percepția profesorului Schöpflin pare să existe o linie de demarcație între Europa centrală, în a cărei istorie intelectuală poți găsi conservatori luminați de tip britanic, adică adepți ai evoluției graduale adaptate la relieful cultural și social al lumii reale, și Europa de sud-est, unde modernizatorii de mînă forte sînt contrabalansați doar de fundamentalismul etnic antiliberal și antidemocratic. Dar cazul românesc, cel puțin, arată că lucrurile nu stau chiar așa: Vechiul Regat a avut un partid conservator foarte asemănător, ca ideologie și filosofie politică, partidului conservator britanic sau conservatorilor liberalizanți din Europa centrală a secolului al 19-lea. De asemenea, gîndirea juridică și politică a intelighenției românești din Transilvania a fost puternic influențată de liberalismul austriac (un liberalism conservator).

Aceste medii intelectuale și politice discutau foarte mult despre ceea ce am putea considera astăzi un model indigen al modernizării, combătîndu-i pe liberali cu argumentele cu care Edmund Burke combătea „modelul” Revoluției Franceze. După dispariția partidului conservator, în 1922, legatari ai evoluției graduale și adversari ai reformelor bruște cu aspect milenarist și totalitar au devenit tocmai liberalii (radicali în sistemului „Vechiului Regim”, conservatori gradualiști, după valul de democratizare de la sfîrșitul primului război mondial). Dar această realitate istorică nu poate reprezenta în sine un argument împotriva observației sus-citate a profesorului Schöpflin, pentru că este foarte greu de dovedit că această școală de gîndire politică supraviețuiește astăzi într-o manieră productivă și convingătoare.

O altă linie de argumentație ar putea fi aceea că, în ultimii zece ani, imperativul elaborării unui model românesc de dezvoltare a fost lansat de nenumărate ori în mediile publice și preluat chiar în campaniile electorale. Tocmai raportarea la modelul scandinav, pe care o găsim la profesorul Schöpflin, se regăsea ca deziderat și în discursul politic al d-lui Ion Iliescu în perioada 1990-1992. Așadar, profesorul Schöpflin greșește cînd afirmă că ideea modelului specific nu are rezonanță în regiune. Ceea ce-i lipsește acestei idei nu este rezonanța, ci substanța! Pentru că, de cele mai multe ori, ea este redusă la o pledoarie pentru politicile de dezvoltare din perioada comunistă, devenind un pretext cu aspect intelectual și european pentru a întîrzia la nesfîrșit supunerea economiei românești la un examen corect, netrucat, al mecanismelor pieței.

Să acceptăm, totuși, că ideea de a continua, acolo unde se poate, programe și politici de dezvoltare anterioare nu este nerezonabilă în sine și că argumentul gradualist nu trebuie respins numai pentru că vine dinspre cercurile politice considerate îndeobște drept legatare ale partidului comunist. Rămîne însă o altă mare problemă: aceea de a distinge ceea ce profesorul Schöpflin înțelege printr-un „model sud-est european al modernității” de reflexele planificaționiste ale politicienilor și tehnocraților din regiune. Pentru a promova argumentul este nevoie să revin la distincția pe care am făcut-o la început între diferitele sensuri ale termenului de „model”, să reamintesc diferența dintre proiectul ideal și sistemul funcțional, dintre constructul ideologic și configurația spontană. În contextul românesc, retorica „modelului” este legată aproape indisolubil, în aproape toate mediile politice, de proiect, de construct, de viziunea pe termen lung a planificatorului.

Dar oare ce înțelege profesorul Schöpflin prin acest „model sud-est european”? Cum și cine crede domnia-sa că ar avea resursele și (foarte important) legitimitatea să-l elaboreze? Dacă sîntem atenți la spiritul eseului, care este unul al evoluționismului moderat, tolerant, sceptic, atunci trebuie să presupunem că profesorul Schöpflin nu se gîndește în nici un fel la o nouă expresie a „voinței generale”, care s-ar exprima, în sfîrșit, „corect” și „adecvat”. Este mult mai probabil că sensul este cel de configurație rezultată printr-o interacțiune/ negociere liberă între toți actorii, un model nominal, relativ, exprimînd o stare de echilibru cît mai larg satisfăcătoare, deci implicînd în primul rînd nevoi umane care se pot identifica și satisface, iar nu aspirații și pasiuni imponderabile și necuantificabile.

Dar această înțelegere a conceptului de model al modernității ne obligă să regîndim și celălalt sens al conceptului, cel de „tip ideal”. Căutarea echilibrului, a ordinii spontane trebuie să aibă ceva specific, pentru a fi descrisă ca „modern㔠și distinsă de alte forme istorice de ordine spontană. Aceste caracteristici distinctive țin, în opinia mea, tocmai de instituționalizarea democratică a diversității de opinii, a dezbaterii publice raționale, a posibilității de a corecta măsurile administrative în funcție de răspunsul celor care le suportă. Profesorul Schöpflin vede acest mecanism ca pe un corolar al unei evoluții sociale îndelungate, pe cînd, în opinia mea, el reprezintă principala condiție de posibilitate a evoluției spontane către o ordine funcțională.

„Structurile cheie ale modernității, complexitatea, schimbarea, competiția pentru putere sînt pretutindeni aceleași” susține profesorul Schöpflin, „dar conținutul lor sud-est european diferă de cel din Vest”. Ar fi extrem de greu să nu fim de acord cu acest punct de vedere. În opinia mea, însă, accentul nu trebuie să cadă pe diferența specifică a unei societăți, ci pe capacitatea ei de a asimila, de la început, aceste structuri-cheie ale modernității. Atîta timp cît determinările locale specifice sînt dominante, ele reprezintă o piedică permanentă, virtual insurmontabilă, în calea modernizării. Din momentul în care bazele politice, juridice, instituționale ale modernității sînt așezate cu fermitate, aceste determinări pot începe să funcționeze constructiv, modelînd principiile într-o formă specifică. Dar, la nivelul fundamentelor, nu este nimic specific în ceea ce au de realizat statele sud-est europene: instituțiile dezbaterii publice, ale feed-back-ului civil, ale autonomiei personale trebuie create pe baze raționale universale. Există o premisă tare a modernității, care constă în reglementarea rațională, coerentă, omogenă a spațiului disensiunii. Pentru a pune în valoare energiile diferitelor tipuri de cultură ale societăților din regiune și a le transforma în resurse ale progresului, este necesar ca spațiul public să fie întemeiat „dincolo de cultură”.

Cred că profesoul Schöpflin are foarte multă dreptate să insiste asupra caracteristicilor statelor moderne independente care iau naștere în secolul al 19-lea în Europa de sud-est. Este aici o cale de înțelegere a evoluțiilor ulterioare mult mai productivă decît studiile de imagologie care demonstrează cu infinită subtilitate că reprezentările occidentale asupra Balcanilor sînt dictate de economia imaginarului occidental însuși, nu de o percepție adecvată a realității. Asemenea „studii culturale” ajung să sugereze că înapoierea și disfuncționalitatea statelor sud-est europene se află numai în mintea occidentalilor și că, dacă știm cum să privim, lucrurile stau, de fapt, cum nu se poate mai bine, în cea mai bună dintre lumile posibile. Or, bunul-simț ne spune că nu este deloc așa, că există nu doar o întîrziere, ci și o patologie a proceselor de dezvoltare din regiune. Analizînd, succint dar perceptiv, urmele profunde lăsate de sistemul otoman în structura statelor sud-est europene, profesorul Schöpflin pune problema esențială a caracteristicilor locale ale culturii instituționale și organizaționale. Domnia-sa are dreptate în mod fundamental cînd consideră că la acest nivel (al „state capacity”) trebuie căutate diferențele cele mai profunde dintre Europa de sud-est și Europa centrală, care beneficiază de un avantaj istoric în cursa integrării.

Totuși, deși problema este identificată cu acuratețe, perspectiva în care aceasta este plasată este grevată, în opinia mea, de stereotipii de percepție. Vorbind despre stilul de gîndire decurgînd din ortodoxie și Islam (religiile pe care le consideră reprezentative pentru regiune, ceea ce ne arată că discuția este în mod clar centrată pe spațiul ex-iugoslav), profesorul Schöpflin consideră că acestea „privilegiază responsabilitatea colectivă în raport cu responsabilitatea individuală; codifică un puternic simț al ierarhiei; pronunță adevăruri considerate a fi absolute”. Acest citat este relevant fiindcă expune „înțelepciunea comun㔠referitoare la „Balcani” și ne ajută să explicăm unele dintre cele mai obișnuite erori de înțelegere referitoare la zonă.

Voi lăsa la o parte chestiunea, marginală pentru discuția de față, a prezentării Islamului ca o religie care „codifică un puternic simț al ierarhiei”. Descrierea se aplică, e adevărat, ortodoxiei (ca și catolicismului „clasic”, de altfel), dar e complet inadecvată pentru una dintre cele mai egalitare religii universaliste care există. De asemenea, voi face abstracție de faptul că este virtual imposibil să găsim vreo religie care se ia în serios, care să nu pronunțe adevăruri pe care le consideră absolute. Ceea ce mă interesează aici este faimosul clișeu al „responsabilității colective” – convingerea că individualismul nu poate prinde rădăcini în solul religios al Europei de sud-est. Această problemă ne întoarce acolo de unde am plecat, la cultura organizațională și instituțională, pentru a ne pune în fața unui paradox: dacă, într-adevăr, colectivismul, codificat religios, înscris în viziunea lor despre lume, condiționează atît de puternic aceste societăți, cum de este posibil ca acestea să aibă probleme foarte severe tocmai în privința capacității de asociere, de colaborare, de utilizare a capitalului social?

Nu vreau să spun că problema nu există, ci doar că este greșit formulată. Problema nu este colectivismul spiritual, metafizic, ci faptul că scheme de interacțiune și cooperare eficiente și productive la nivel parohial se dovedesc absolut ineficiente în cadrul unei societăți mari și complexe. Lipsa de competență asociativă este o sursă de blocare a instituțiilor publice moderne cel puțin la fel de importantă ca parazitarea acestora de rețelele „familiale” (în sens mafiotic) de interese private. De fapt, profesorul Schöpflin spune, indirect, acest lucru, într-un alt context: „modelele premoderne ale coexistenței etnice întîlnite în orașe premoderne precum Sarajevo nu spun nimic despre cele moderne, pentru că, în modernitate, natura puterii, a complexității, a resurselor și a competiției sînt total diferite”. Ceea ce este valabil pentru coexistența interetnică, este valabil și pentru structurile de interacțiune și cooperare existente înăuntrul comunităților omogene sub aspect etnic.

Așadar, problema în sud-estul Europei nu este rezistența spiritului gregar la reforme care încorporează valorile individualismului, ci, mai degrabă, aceea de a reface spiritul public comunitar, sau de a-l transforma, în zonele rurale în care se păstrează, într-o resursă a dezvoltării locale. Dar aceasta nu este singura instanță în care situația și tendințele din Europa de sud-est se dovedesc contraintuitive pentru observatorul extern. Vorbind despre necesitatea unui model regional specific, profesorul Schöpflin afirmă: „Dacă aceasta înseamnă să se dea mai multă importanță etnicității, sau ierarhiei, sau oricărei alte opțiuni, așa să fie”. Deși, teoretic, toate opțiunile sînt lăsate deschise, primele care vin în minte sînt, nu întîmplător, supralicitarea etnicității sau a ierarhiei.

Dar, dacă societățile din această regiune au de suferit, așa cum demonstrează chiar profesorul Schöpflin, de pe urma unui stat supradimensionat dar ineficient, poate reprezenta suprainvestirea „ierarhiei” o soluție? Dacă, așa cum argumentează autorul, statul este discreditat în fața majorității cetățenilor săi printr-o lungă istorie a lipsei de fair play, de reciprocitate în relațiile cu aceștia, are sens să crezi că soluția poate fi reprezentată de „autoritate”? Stereotipul care prezintă societățile regiunii ca dominate de o cultură politică a supunerii și apatiei conduce, atît în interior, cît și în exterior, la concluzia că acestea au nevoie de o „mînă forte”, de un paternalism comprehensiv dar ferm.

Aici este vorba, din nou, despre o anumită neclaritate a termenilor. În ce sens sînt aceste state puternice și în ce sens sînt slabe? Sînt puternice, fiindcă sînt amestecate în aproape toate aspectele vieții sociale, economice, culturale, putînd bloca orice inițiativă, și fiindcă, datorită confuziei legislative, pot dovedi oricînd oricui că se află în culpă. Sînt slabe, însă, prin capacitatea lor scăzută de a impune prevederile legii, de a colecta impozitele, de a administra banii publici și chiar de a-și evalua rezultatele sau nevoile. Ce sens poate avea ierarhia, pe un fond anomic, decît accentuarea anomiei?

În aceste condiții, este evident că o necesară restaurare a autorității publice, în sensul instaurării legii și ordinii, ar trebui logic cuplată cu o fermă limitare a statului, cu retragerea acestuia din foarte multe sfere ale economiei și societății în care și-a dovedit completa incapacitate administrativă. Cu alte cuvinte, dacă este să imaginăm un model sud-est european, dedus din prioritățile stringente ale economiilor și societăților din regiune, ar fi poate mai realist să ne gîndim la o mult mai curajoasă dereglementare a pieții, la un mult mai înalt grad de libertate a inițiativei și la o mult mai largă sferă a proprietății private decît în restul Europei continentale. Și aceasta tocmai fiindcă valorile, atitudinile, experiențele, tiparele de gîndire și acțiune care susțin birocrațiile raționalizate din țările Uniunii sau chiar din Europa centrală sînt relativ slabe, atunci cînd nu lipsesc cu desăvîrșire. Astfel încît raționalitatea „primar㔠a calculului rațional al interesului devine cel mai sigur mecanism de autoreglare.

De fapt, aș putea fi de acord cu sugestia profesorului Schöpflin – da, Europa de sud-est ar avea nevoie de mai multă ierarhie, cu condiția să fie vorba de o ierarhie „naturală”, stabilită prin mecanisme ale liberei competiții, nu de prelungirea inerțială a unui paternalism etatist. Acesta din urmă a devenit un lux pe care numai țările bogate, dominate încă de nostalgia statului bunăstării, și-l mai pot permite.

Concluzii
Modul în care am pledat cazul Europei de sud-est în cele de mai sus se articulează pe cîteva principii, pe care, în concluziile eseului, vreau să le fac încă o dată clare.

a) Modernizarea înseamnă pentru mine o discontinuitate esențială, o ruptură fondatoare, o reconstrucție de sine care presupune concursul intelectului și voinței. Această înțelegere nu exclude evoluția graduală: atît procesele complexe de maturizare care duc la momentul asumării autonomiei, cît și procesele ulterioare, de negociere între actori, de ajustare reciprocă permanentă, care dau caracterul specific al unei democrații liberale prospere, sînt procese de evoluție graduală, „naturală”.

Discontinuitatea inițială, schimbarea regulilor, care obligă apoi întreg sistemul să se adapteze, printr-un proces de durată, este caracteristică nu doar zonelor cu modernitate întîrziată, ci, în primul rînd, țărilor de nucleu, vest-europene, ale procesului de modernizare. De altfel, tocmai efortul de auto-reinventare al acestora, cu toate sacrificiile de parcurs de implicate, reprezintă baza morală care legitimează Uniunea Europeană să ceară, astăzi, adoptarea unor politici de reformă dure și fatalmente nepopulare în Europa centrală și de sud-est.

b) Există două surse ale modernizării, pe care le putem distinge clar în evoluția Europei occidentale. Pe de o parte, se manifestă forța regularizatoare a statului, controlat de elite care se cred, fatalmente, depozitare ale raționalității sociale, și care conduc la crearea unei birocrații omogene. Pe de altă parte, procesele sînt promovate de societatea civilă, care tinde către crearea unei sfere a schimbului liber de bunuri și idei, către o societate deschisă. Ambele procese implică principiul sus-menționat al auto-asumării, al reconstruirii de sine, dar în moduri diferite, potențial conflictuale. Cu toate acestea, eforturile de raționalizare a statului creează, voluntar sau involuntar, condițiile pentru „decolarea” societății civile ca actor autonom și factor esențial de influență. Cele două momente sînt logic distincte și teoretic succesive: inițiativele „de sus în jos” legate de reconstrucția statului precedîndu-le pe cele „de jos în sus” ale afirmării societății civile. Se consideră îndeobște că această succesiune este valabilă numai pentru Europa centrală, în timp ce în Europa occidentală societatea a premers statul în explorarea modernității, iar în Europa de sud-est societatea civilă nu s-a născut nici astăzi. Dar la mijloc este o iluzie produsă de decalajele temporale: în Marea Britanie, patria prin excelență a societății civile, Reforma religioasă, principal declanșator al modernizării, a fost inițiată de stat.

În ceea ce privește Europa de sud-est, faptul că societatea civilă nu s-a maturizat încă nu se explică prin nici un fel de particularități culturale, ci prin aceea că modernizarea a debutat tîrziu și că a suferit o criză gravă de legitimitate în perioada comunistă. Dar tocmai această compromitere a statului prin practici totalitare, de suprimare brutală a sferei publice și chiar private, indică importanța pe care o cîștigă, în perspectivă, societatea civilă. Desigur, din acest punct de vedere decalajul între Europa centrală și cea de sud-est este evident: în perioada comunistă, „polisul paralel” s-a născut la Varșovia, Praga, Budapesta, nu la Sofia sau București, și nici măcar la Belgrad. Dar aceasta nu înseamnă că procesul nu se află în desfășurare și că societatea civilă nu continuă să crească în Europa de sud-est. În opinia mea, în acest moment, statul este, probabil pentru prima dată în istoria regiunii, în urma societății în ceea ce privește „receptarea modernității” (pentru a prelua o sintagmă a profesorului Schöpflin). Societatea se află, așadar, în acel prag al auto-asumării, pe care în partea occidentală a continentului, l-a trecut cu mult timp în urmă.

c) Modernizarea nu presupune doar o discontinuitate inițială, ci și un principiu al discontinuității, al inovației, al reconstrucției periodice. Din acest punct de vedere, construcția europeană reprezintă o foarte mare provocare pentru țările membre. În pofida remarcabilei reușite a integrării economice de pînă acum, provocările generate de o reală integrare regională, de presiunea mult mai mare a concurenței, de imposibilitatea de a menține statul bunăstării, de presiunile pentru depășirea statului național, de imperativele de securitate colectivă, de necesitatea unor noi politici identitare fac ca lumea în care vor trăi în viitor să fie aproape la fel de imprevizibilă pentru europenii din vest, ca și pentru cei din zona centrală și de sud-est a continentului. Dacă vest-europenii se simt instalați într-o siguranță confortabilă de durată, se înșală amarnic: schimbările care îi așteaptă sînt extrem de mari, și nu în primul rînd datorită costurilor integrării noilor membri. Dar aceasta reprezintă o premisă bună pentru integrare – „modelul” european nu este nici pe departe încheiat, or țările candidate au o șansă să se insereze în procesul de elaborare și să se construiască pe ele odată cu construcția europeană.

CAIUS DOBRESCU s-a născut în 1966, la Brașov. Este lector al Universității Transilvania din Brașov. Semizei și rentieri, București, 2001.


2002.00.28.

articolul în format *.pdf