SZOKOLY Elek
Regele e gol…dar nu contează
Actualitate 
Pudoarea excesivă a liderilor partidului de guvernămînt – și nu numai – în a discuta despre minunata haină a regelui din poveste este explicabilă. „Mitul statului național unitar” – am citat întocmai din strategia PSD pentru Transilvania – fiind cheia de boltă a filozofiei statului român, este un idol greu de interogat. (Vorba unui respectabil lider al comunității germane: vaca sfîntă nu poate fi tăiată.)

Orice dezbatere care îndrăznea să pună la îndoială dogma de mai sus fusese ani de zile surghiunită din agora cu stigmatul: trădare națională; orice dezbatere ce depășea cadrul pietrificat al miturilor naționale sacrosancte fiind, în cel mai bun caz, înconjurată de conspirația tăcerii. A fost nevoie de un deceniu de muncă calmă și migăloasă a societății civile pentru îmblînzirea reflexelor belicoase ale mentalității sociale traumatizate de istorie. Cît s-a putut. Societatea politică însă s-a dovedit a fi imună, deocamdată, la vocea acesteia. (Încercarea confiscării societății civile printr-o recent㠄federalizare” guvernamentală a organizațiilor neguvernamentale nu poate fi nevinovată.) Dacă dezbaterile teoretice lansate cu ani în urmă de revista Altera sau de volumul colectiv Problema transilvană, precum și cele datorate activității de aproape doi ani a revistei Provincia au fost înconjurate de o tăcere semnificativă, iată că acum, cînd Memorandumul Provinciei adresat Parlamentului României nu mai putea fi ignorat, ne trezim în fața unor „apeluri” suspect de insistente, atît din partea liderului guvernamental cît și din cea a ministrului propagandei, de bagatelizare, minimalizare, ironizare și ignorare a documentului pentru că, chipurile, țara are lucruri mai importante de rezolvat. Acest refren obsesiv ar putea fi considerat chiar rațional dacă nu ar ascunde teama explicabilă a domniilor lor de fertilitatea ideii de descentralizare autentică și profundă, indispensabilă rezolvării problemelor „importante” ale țării, care ar duce în mod inevitabil însă la diminuarea autorității statului centralizat asupra comunităților locale autonome. Or, acest lucru depășește capacitatea de receptare a clasei noastre politice actuale.

Problemele nerezolvate ale statului național român care, iată, are mereu lucruri mai importante de rezolvat, nu sînt de dată recentă. Ele sînt de aceeași vîrstă cu statul național român însuși, și, în ciuda eforturilor susținute ale tuturor guvernărilor de după Marea Unire de a crea și o națiune unitară peste contururile statului înfăptuit/obținut, ea nu poate fi contabilizată, se pare, în contul succeselor indubitabile. Deși este tratată în continuare cu suspectă delicatețe și discreție, mitizata perioadă interbelică a României Mari n-a făcut decît să scoată la iveală profundele diferențe și incompatibilități dintre provinciile reunite. Declarațiile din epocă ale multor lideri de seamă ai românilor ardeleni/bănățeni le stau mărturie. Ele fuseseră însă repede date uitării sub presiunea vremurilor de război și a celuilalt tăvălug care se năpustise asupra țării dup㠄eliberare”. Și chiar dacă vom sări peste „epoca de aur” a celui mai consecvent patriot român în efortul de a șterge deosebirile dintre cele trei principate și în a crea națiunea română unitară în jurul partidului – care să vorbească o singură limbă, nu-i așa, „limba socialismului biruitor” –, caracterul problematic al „proiectului românesc” a devenit din ce în ce mai evident după 1989, cînd fantoma libertății nu mai putea fi reînghesuită în oala națională.

Colac peste pupăză, huntingtoni invidioși turnaseră gaz peste foc evocînd frontiere istoric constituite, pe care speram, nu-i așa, că mișcările telurice ale secolului care tocmai se încheiase reușiseră să le radă definitiv.

Sensibilitățile persoanelor, partidelor și guvernelor post-revoluționare față de termeni ca autonomie, descentralizare, regionalizare, federalizare, devoluție etc. dovedesc că statul național român este în continuare problematic și că temerile autorităților de o largă mișcare centrifugă este pe cît de reală, pe atît de explicabilă. Dar, de ce ți-e frică, nu scapi!

Programul PSD pentru Transilvania prezentat de dl. ministru Ioan Rus, cu toate confuziile și contradicțiile sale, vine să demonstreze, dacă mai era nevoie, că problemele reale pot fi amînate, nu și evitate. Îndrăzneala – poate și abilitatea – cu care a venit în întîmpinarea acestei realități mai mult decît delicate ar fi demnă de admirație, dacă nu ar face parte dintr-o strategie mai amplă și mai perversă a PDSR-ului de a confisca în bună tradiție bolșevică toate domeniile vieții sociale, de la politic la economic și de la cultural la religios. Confiscarea regionalismului este doar una dintre cele mai recente.

Faptul că discursul d-lui Ioan Rus la Conferința Județeană PSD Cluj conține afirmații copiate parcă din volumul Problema transilvană sau revista Provincia nu trebuie nici să ne mire, nici să ne inducă în eroare. Ele coincid probabil pentru că, așa cum afirmă dl. Rus însuși, „Adrian Năstase a fost primul lider politic din România care a vrut să asculte vocea Transilvaniei și Banatului” (probabil că urechile social-democrate ale d-lui prim ministru atunci „auziser㔠și pericolele conflictelor de tip Kosovo care ar fi trebuit să se declanșeze, conform predicțiilor sale, acum un an și ceva în Transilvania…).

Strategii social-democrați puteau deci să audă această voce spunînd printre altele c㠄timp de secole, spațiul transilvan a fost spațiu european în care s-a făcut istorie și cultură europeană. Acest spațiu este normal să se întoarcă la matcă. Misiunea noastră este acum de a fi o locomotivă pentru integrarea întregului spațiu național românesc.” (Vezi bibliografia indicată mai sus!) „Europa viitorului este Europa regiunilor (sic!) Trebuie să construim modele de dezvoltare regională (…) Trebuie să ne dispară inhibițiile în a vorbi despre aceste lucruri (…) Trebuie să ne asumăm o descentralizare administrativă și fiscală (…) Democrația locală este factorul stimulator al dezvoltării (…) Comunitatea locală reprezintă esența regimului democratic și factorul principal al modernizării și acest lucru trebuie să ne zbatem să fie valabil și pentru Transilvania.” Fără cuvinte.

Sau: „Autonomia locală dacă ar fi redusă la simpla administrare a ceea ce există, a dotărilor colective de la nivelul județelor și localităților, ar fi lipsită de sens și de perspectivă.” Sau: „Redescoperirea și revigorarea sentimentului identității comunitare vor elimina starea de pesimism față de ceea ce se întîmplă în jurul nostru (…) Pentru ardeleni valorizarea identității comunitare fiind un stimulator excepțional (…) Nu suntem de acord ca principiul autonomiei și descentralizarea să fie aplicate doar parțial din frică de a nu se ajunge la autonomie etnică sau segregare.”

Mărturisesc că nu m-am putut abține să nu reproduc în detaliu aceste nobile idei rostite de un reprezentant de seamă al partidului care sabotează cu consecvență diabolică transpunerea lor în viață. Nici că se putea exprima mai clar ideea regionalismului, construită tocmai pe valoarea identității comunitare, față de cea a regionalizării, „redusă la simpla administrare a dotărilor colective”.

Mai că nu-ți vine să crezi că aceste cuvinte au putut fi rostite de gura președintelui filialei județene PSD Cluj, Ioan Rus, fără să fie învinuit de ministrul de interne Ioan Rus pentru incitare la separatism teritorial. A făcut-o însă, cine altul decît dl. Funar, nu însă împotriva autorului acestor declarații insolite, ci împotriva semnatarilor Memorandumului Provinciei. Spre regretul meu, deși sînt unul dintre semnatarii acestuia, Memorandumul propune doar o „călduț㔠dezbatere intelectuală despre perspectiva unei construcții regionale a României, departe de sentințele tranșant transilvaniste ale liderului PSD.

Dar să nu ne lăsăm furați de frumusețea peisajului mioritic. Cadoul d-lui Rus (și a echipei care l-a redactat, din care dl. ministru Dâncu, se pare că nu putea să lipsească) este, din nefericire, unul otrăvit. Toate valențele moderne, europeniste ale discursului său vor fi anulate de îndată ce aceleași idei autonomiste, regionaliste, de „valorizare a identității comunitare” ar trebui să fie aplicabile și pentru…unguri. (Romii, nu mai puțin numeroși, nu au fost luați deocamdată în calculul strategic social-democrat.) Gîndirea „regionalist㔠pedeseristă se blocheză îndată ce vine vorba de aplicarea acelorași principii și în zonele unde, spre „nenorocirea” lor (apud Cozmâncă), românii nu sînt majoritari. Astfel aplicarea principiilor subsidiarității, descentralizării și autonomiei locale – valori fundamentale ale oricărei democrații autentice – devin automat, în cazul maghiarilor: „tendințe de enclavizare”.

„Identitatea comunitar㔠despre care, doar cu cîteva rînduri mai devreme, vorbitorul avea cuvintele cele mai elogioase: „valorizarea identității comunitare” ca un „stimulator acțional excepțional”, iată, în viziune PSD, devine un concept pur etnic. Dacă e românească e bună, dacă e ungurească e rea. Concluziile vă stau la îndemînă.

Această portavoce a strategiei PSD pentru Transilvania, dorind să dea o lovitură și mai necruțătoare iredentei maghiare afirmă, la un moment dat, c㠄s-a renunțat la contestarea fățișă a caracterului național unitar al statului român și se preferă obținerea ’pas cu pas’ a unor drepturi (…) în problema maghiarilor din România”. Parșivi ungurii ăștia, dom’le. În loc să conteste fățiș caracterul național unitar al statului român, preferă să obțină drepturi. Păi, să nu dai cu ei de pămînt?

Îl putem liniști însă pe subtilul ministru de interne social și foarte democrat că nici ungurii, nici românii cu gîndire democratică nu au renunțat să conteste acest stat național unitar român atîta timp cît național înseamnă etnic român, iar unitar înseamnă omogen român. Și vor continua să lupte pentru obținerea „pas cu pas” a unor drepturi legitime contestînd, totodată, ceea ce este perimat în doctrina națională românească.

O altă subtilitate a președintelui clujean țintește „tactica maghiară”, care „vizează desființarea miturilor naționale ale românilor și dezbinarea acestora. Una dintre temele fundamentale ale discursului maghiar este încurajarea diferențelor între românii ardeleni și cei din restul țării în scopul atenuării discursului naționalist din Ardeal și substituirii acestuia cu un discurs separatist.”

Cum pot ungurii să desființeze miturile naționale ale românilor, este pentru mine o enigmă, dar ministrul de interne are, poate, informații mai cuprinzătoare de la serviciile speciale pe care le coordonează. Gura nebunului însă, adevăr grăiește: statul național unitar este, într-adevăr, un mit: „ideea separatismului este încă (sic!) în minoritate față de mitul statului național unitar”. Putea să fi fost domnul ministru mai explicit decît atît? În același timp, e greu să afli din textul d-lui Rus dacă atenuarea discursului naționalist din Ardeal – urmărită nu-i așa de unguri – e un lucru bun sau unul rău, dacă încurajarea diferențelor între românii ardeleni și cei din restul țării, susținută cu atîta fermitate chiar de domnia sa cu cîteva pasaje mai devreme prin sublinierea rolului stimulator al identității ardelene, este un lucru bun sau unul rău. Poate ne va lămuri cu ocazia discursului următor. Pînă atunci însă nu putem decît să ne bucurăm de acordul deplin asupra unei idei pe care noi înșine am subliniat-o adesea: „nu este normal ca românii sau maghiarii din Transilvania să devină obiect de tranzacție pentru Budapesta sau București.” În traducere românească, oricum am întoarce-o, asta înseamnă: lăsați în pace Ardealul ardelenilor. Se pare că, dl. Funar s-a pripit atunci cînd i-a oferit d-lui Rus carnetul de membru PRM.

Ar fi trebuit să închei probabil pe acest ton mai împăciuitorist. Constatînd însă gravele confuzii ale d-lui ministru privind principiile de bază ale democrației, precum și scandalurile provocate de liderii partidului său pe tema ever green Har-Cov, nu pot să nu observ că originalitatea iliesciană a gîndirii democratice românești este contagioasă. Și în privința aceasta dl. Rus, spre ghinionul imaginii domniei sale, se potrivește mai de grabă cu dl. Funar.

În ciuda acestora, rolul specificității regionale, concepute pentru Transilvania ca element mobilizator al energiilor locale, se conturează cu claritate din programul „social-democrat” prezentat de dl. Ioan Rus. Într-o formațiune în care disciplina de partid este proverbială, ne vine greu să credem că strategia PSD pentru Transilvania nu este decît un act de disidență a președintelui filialei Cluj. (Nu putem ști dacă partea a doua a „strategiei”, cea antimaghiară, corespunde vederilor sincere ale d-lui Rus sau adăugarea sa a considerat-o necesară doar pentru a face digerabilă prima parte pentru aripa peremistă a PSD. Eforturi deosebite pentru redactarea acestei părți nu a trebuit să facă, ea fiind preluată aproape integral din raportul SRI. Sau trebuie să deducem c㠄transilvanismul” original al d-lor Rus, Dâncu, Maior și ceilalți, nu servește, de fapt, alt scop decît cel pe care l-a servit și „martie negru” de la Tîrgu Mureș? Adică, ca nu cumva românii și maghiarii ardeleni să-și dea mîna peste capul politicienilor dîmbovițeni și să nu mai poată fi controlați de la centru.)

Citind textul cu bună credință putem deduce însă două lucruri importante: unul, că problema regională este una serioasă, reală, de care trebuie să te ocupi chiar dacă nu-ți face plăcere; și altul, că datorită acestui fapt partidul de guvernămînt preferă să confiște regionalismul în propriul beneficiu din mîna celor care s-ar putea preocupa chiar serios de înfăptuirea sa. Apelurile Puterii pentru bagatelizarea dezbaterii în jurul problemei regionale nu țintesc de fapt problema în sine, pe care nu o contestă, ci teama că regionalismul ar putea să fie practicat chiar de către regionaliștii înșiși: moldoveni, ardeleni, bănățeni, dobrogeni etc., care ar putea să redescopere „valoarea stimulatoare excepțional㔠a identității regionale în beneficiul lor propriu.

În cele din urmă, toată dezbaterea regionalistă din România atîrnă de răspunsul dat la o întrebare aparent banală: există sau nu note specifice suficient de convingătoare pentru legitimarea instituționalizării regionale? Unii sînt înclinați să vadă doar jumătatea goală a paharului, alții dimpotrivă, deși recunosc că politicile nivelatoare ale ultimelor decenii au contribuit semnificativ la golirea paharului regional. Apelul la alte tipuri de regiuni (regiunile de tip stalinist din anii cincizeci, regiunile de dezvoltare etc.) sînt în mod cert piste false, care nu fac decît să deturneze chestiunea de la esență. Specificul regional, ca și naționalitatea, nu se decretează, el se formează printr-o îndelungată istorie specifică, care se caracterizează prin „acele elemente ale structurii socio-istorice profunde, mai puțin vizibile, dar care sînt cele mai durabile și care recompun de fiecare dată sistemul de suprafață în funcție de structura de profunzime”. Wallerstein, autorul acestor rînduri, numește acest ceva: fenomen geo-cultural. Or, e destul de anevoios să conteste cineva specificul geo-cultural al provinciilor istorice ale României de astăzi, știind că ele au avut fiecare istoria sa proprie, specificul său geografic, demografic, cultural, religios etc., aflîndu-se fiecare de-a lungul veacurilor în cîmpul magnetic al altor forțe geo-politice. Moldova în cîmpul de atracție ruso-polon, Valahia în cel balcano-otoman, Transilvania în cel ungaro-austriac, ca să mă refer doar la cele trei mari Pricipate istorice. Cine ar putea contesta caracterul specific al Transilvaniei, de exemplu, cu o istorie proprie bine definită, comparabilă oricînd cu cele citate drept exemple în Memorandum: Scoția, Catalonia, Flandra, Valonia, Bavaria. A ignora faptul că Transilvania a fost, totuși, un stat independent, care a durat mai mult decît vîrsta României de astăzi, putere semnatară a păcii de la Vestfalia, care a beneficiat de o largă autonomie și în cadrul coroanei ungare, și în cel al imperiului habsburgic, constituind, de fapt, o punte între Occident și Orient, și a considera că această îndelungată istorie specifică nu a lăsat amprente adînci în cultura, mentalitatea, psihologia, comportamentul, cutumele popoarelor conviețuitoare în acest spațiu, care să nu se lase cu modificări cultural-genetice relevante, capabile să determine pînă astăzi (în ciuda prezenței jucătorilor de table din fața blocurilor, a manelelor, a murdăriei și a cenaclurilor păuniste generalizate) comportamente specifice, dovedește ori miopie intelectuală, ori tendențiozitate politică.

Reacțiile comentatorilor la fenomenul regionalist a cuprins o largă paletă pitorească, de la vulgaritățile agresive ale unor vadimi sau funari, suspinele conștiinței naționale ale lui Octavian Paler sau C. T. Popescu, la denunțurile patriotarde ale unui Ilie Șerbănescu, Alina Mungiu și turma micilor oportuniști, care n-au vrut să scape ocazia telegramelor de adeziune. Cele dictate de raționalismul calm și cumpătat al unui Dan Pavel sau Cornel Nistorescu merită o analiză mai profundă și mai cuprinzătoare pe care nu mă încumet s-o fac acum. Nu pot să trec însă fără reacție pe lîngă o voce europeană care, de astă dată, pare să se fi lăsat atrasă în vacarmul disonant al falsetelor. Dacă unii intelectuali români, ca și dl. Rus, de altfel, se tem de punerea în evidență a „diferențelor dintre românii ardeleni și cei din restul țării”, iată că unii intelectuali bănățeni, considerîndu-se mai „fruncea” decît ardelenii sau temîndu-se să nu fie implicați în disputele etno-comunitare din Ardeal, poate și pentru a face ochi frumoși amicilor de peste munți, deși se consideră mai occidentali decît vienezii, preferă să facă apologia diferențelor față de ardeleni decît să reflecteze asupra diferențelor specifice față de conaționalii din spațiul extracarpatic, incomparabil mai evidente. Să fie o formă particulară de discreție sau eroare de calcul? Nu doresc să intru într-o analiză detaliată a teoriei federalizării mafiilor care, contrar intențiilor autorului (Mircea Mihăieș), nu face decît să compromită noțiunea de descentralizare în sine și să ridiculizeze conceptul fundamental al oricărei democrații autentice: subsidiaritatea. Pentru că mafiile și birocrații, dacă e să se reproducă, nu o fac doar la nivelul provinciilor istorice anatemizate – cum își exprimă domnia sa temerea –, ci la toate nivelurile descentralizate ale statului, indiferent cum s-ar numi ele. De ce ar trebui să fim îngrijorați numai de proliferarea mafiilor regionale? După incursiunile ironice pe care le comite la adresa provinciilor istorice, ulterior în zadar mai revine autorul la declarații de adeziune față de descentralizarea radicală și o Românie regîndită din temelii, dacă concluzia domniei sale este, de fapt, cea caragialescă: să se modifice pe ici pe colo, dar să nu se schimbe nimic. Nu doresc să reiau nici silogistica originală referitoare la frontierele provinciilor istorice, ca și cum n-am ști despre ce vorbim, nici să reproduc palerismele deja arhicunoscute, care nu onorează pana autorului bănățean. Eu însumi bănățean fiind însă, mă șochează de cîte ori mă lovesc de mitul Banatului liberal și pro-occidental în comparație cu Transilvania retrogradă. Chiar dacă nu contest că la Cluj, așa cum afirmă și autorul, a triumfat strepezitul, compactul, intolerantul „românism”. (Ne-am putea întreba, totuși, dacă nu cumva bănățeanul Gheorghe Funar este liderul acestui „românism” clujean intolerant, dacă nu cumva lugojanul Iosif Constantin Drăgan este mecena naționalismului românesc de pretutindeni, dacă nu cumva timișoreanul Valeriu Tabără este președintele celuilalt partid naționalist-extremist, PUNR?… Dacă nu cumva consilierii „liberali” ai orașului de pe Bega sînt cei care s-au opus tăblițelor plurilingve în Timișoara, în timp ce în Ardealul „retrograd” multe orașe au adoptat acest gest tolerant față de alteritate etc.?) Da, aparent Banatul este cea mai occidentală regiune a României. Faimoasa toleranță bănățeană însă, din păcate este – ca și mitul românului pașnic și al paradisului României interbelice – un adevăr șchiop. Este toleranța față de o alteritate multicoloră, caleidoscopică, dar cantitativ nesemnificativă, pe cale de dispariție, o floare la butoniera românului bănățean, pe care o afișezi, pentru că nu-ți cere și nu trebuie să-i dai nimic. Este toleranța față de un pluralism atomizat, o multitudine de frînturi de alterități private, deja incapabile să se coaguleze în comunități, o toleranță în spiritul liberalismului clasic, nu foarte diferit, în esență de acel ceaușism incipient care decretase „limba comun㔠a socialismului biruitor și în care minoritățile jucau (încă!) îmbrăcate în porturile lor naționale însă pe muzică populară… românească.

Unele întîmplări vorbesc despre esențe mult mai profunde decît pare la prima vedere. Mă aflam la Timișoara cînd a fost depusă piatra de temelie a bisericii… „studenților”. Nu știu dacă a fost ridicată pînă la urmă și biserica, una dintre cele peste 1000 de biserici ortodoxe clădite după Revoluție. Sîntem în 1990 sau 91. Sobor de preoți (ortodocși), autorități, public, întreaga floare a intelectualității liberale timișorene. Dar nu am auzit pe nimeni întrebîndu-se: ce-i aia „biserică studențească”? Ce religie o mai fi și asta? Atît de firesc li s-a părut tuturor liberalilor bănățeni c㠄biserica studenților” nu putea fi decît…ortodoxă. Cam aceasta este diferența dintre liberalismul bănățean și cel ardelean, cel al „provincialilor retrograzi”. Spiritul transilvan, atît cît a mai rămas din el, nu dorește să impună unitatea prin pulverizarea și atrofierea diversității identitare comunitare.

În privința structurii statului național român, sîntem cu toții de o discreție jenantă. Deși – „regionaliști” sau „unioniști” – sîntem cu toții de acord, că el nu funcționează. Performanțele sale umplu cartea recordurilor negative. De optzeci de ani această maioneză se taie. De doispezece ani, în deplină libertate și nesiliți de nimeni, ne învîrtim în jurul cozii. În ciuda autoamăgirilor sezoniere, continuăm să fim de rîsul Europei. Toți știm asta, din cînd în cînd o și spunem. Dar în privința structurii statului național român rămînem inflexibili. Nu-i nimic dacă nu funcționează. „Tratamentul bolii de care suferă România nu este regionalizarea – declară fostul bard ceaușist, astăzi senator PSD –, ci unitatea națională. Noi nu sîntem suficient de mulți în țară, în cuprinsul granițelor, cîți ar trebui să fim și cu cei din Basarabia și Bucovina de Nord.” Ce poți să mai adaugi la astfel de partituri de tip România Mare, în timp ce în fața ochilor Europei se flutură drapelul cu douăsprezece stele?

Căutarea soluțiilor inedite este, credem noi, de datoria fiecărui patriot autentic. Memorandumul provincialilor a fost semnat inițial de treisprezece persoane. De atunci s-au mai adăugat mulți alții. Dl. Sabin Gherman se laudă cu zeci de mii de susținători. SRI-ul o fi știind mai bine. Nu avem motive să ne îndoim că strategia pentru Transilvania a d-lui Ioan Rus are, de asemenea, numeroși susținători.

Dilema d-lui Cornel Nistorescu mi se pare semnificativă: „Și atunci m-a fulgerat gîndul că s-ar putea ca, în ciuda mîniei proletare exprimate la vîrful clasei politice, populația, într-o anume proporție, să aibă altă părere. Cîți? De unde? Dacă sînt doar zece- cincisprezece, treacă-meargă. Dar dacă sînt mai mulți? Mai mulți decît ne imaginăm?”

Chiar dacă un sondaj nu poate înlocui un recensămînt, informațiile oferite de acesta ar putea fi folositoare. Atunci cînd, în ciuda unei educații de mai multe decenii, a unor campanii de intimidare, amenințări guvernamentale, a ademenirilor de tipul „statutului maghiarilor”, a bombardamentelor etniciste de toate felurile și din toate direcțiile, aproape un sfert dintre românii ardeleni și aproape jumătate dintre maghiarii ardeleni se declară mai degrabă ardeleni decît români sau maghiari, iar clasa noastră politică nu se lasă dezlipită de icoana statului național unitar, e cazul ca, în sfîrșit, să strige cineva în gura mare: regele e gol!

Sondajul cu pricina a fost efectuat de institutul Metro Media Transilvania al d-lui ministru al informației, Vasile Dâncu. Nu avem motive să ne îndoim de autenticitatea datelor.

SZOKOLY ELEK s-a născut în 1939, la Făget, jud. Timiș. Este directorul Ligii Pro Europa. Chestiunea Transilvană între melancolie și realitate, în Problema Transilvană, Iași, 1998.


2002.00.28.

articolul în format *.pdf