Marius COSMEANU
Home alone
Actualitate 
Cei care au crezut că prin Memorandum semnatarii propun co-regionalilor bănățeni și ardeleni să călătorească cu viză la Costinești, Portița sau Voroneț ori să joace în preliminăriile campionatelor continentale sau mondiale cu Vechiul Regat au avut o imaginație drăcesc de bogată. Mai întîi, că Memorandumul nu a avut o adresabilitate regională, ci a fost adresat Parlamentului României, partidelor politice, societății civile și unor instituți europene. Om părea noi rătăciți, vorba premierului, dar nu pînă la a fi pierdut simțul realității. Apoi, orice individ are, se știe, mai multe identități, în cazul nostru, inclusiv una regională (că una județeană e cam greu de definit). Semnatarii s-au simțit astfel solidari și prin această identitate comună a lor, „dincolo” de cea etnică (de unde și formula transetnic din conținutul Memorandumului), încercînd o dezbatere pe problemele care derivă din această apartenență.

Dar reacțiile „pavloviene” ale unor damnatari consacrați atunci cînd este vorba de probleme tabu care privesc statul român și societatea românească, adică pe noi toți, nu constituie ceva inedit. N-au surprins poate nici reducerea la absurd a inițiativei sau catalogarea ei drept „o tîmpenie” de către politicieni. Ceea ce a surprins, însă, a fost consonanța cu aceștia – calculată sau nu – în receptarea Memorandumului de către unii reprezentanți ai sferei academice și societății civile, care au calificat demersul nostru în termeni la fel de duri sau inadecvați („o prostie”, „joacă”, „centrifugare” etc.). Eclectizarea unei părți a baricadei epatează (sau o fi și aceasta o meteahnă postmodernă). Pentru că e straniu să-i vezi pe Ioan T. Morar, Gheorghe Funar, Adrian Cioroianu, Ioan Rus sau Alina Mungiu, pentru a-i aminti doar pe cîțiva, avînd aceeași poziție față de un text care propune dezbaterea regionalismului în România. Nu acestea sînt metodele de izolare a membrilor unui grup – dacă acest lucru se intenționeaz㠖 într-un stat democratic, atunci cînd aceștia au opinii contrare majorității. Vehemența cu care s-a contracarat, nu e caracteristică regulilor de joc democratice. Ce să mai spui de trimiterea la intervenția instituțiilor statului venită tocmai din partea prim-ministrului, care, după un prim răspuns echilibrat, revine a doua zi (după o prealabilă dezbatere în partid?) făcîndu-ne confrați cu Ispirescu, Creangă și Gala Galaction... (Mă și văd personaj al unei cyber-snoave cu titlu pentru supradotați – Intelectuali, dar puțini –, în care semnatarii Memorandumului sînt filmați într-un peisaj jilav, aproape „ilașcian”, ținînd stegulețul cu cele șapte burguri în mînă și declarînd patetic: „Te iubesc, popor român!”... )

*

Alții, în schimb, analiști cunoscuți, cum e și domnul Ilie Șerbănescu, mai percep România, ca pe o entitate subordonată unor puteri străine sau de-a dreptul fantomatice, în care mersul lucrurilor este independent de voința celor care o reprezintă sau o conduc. Contemplînd-o cu o fatalitate curat mioritică, acești domni nu-i acordă României nici măcar potențialitatea de a decide singură asupra viitorului ei. Pentru că ce altceva să înțelegi cînd auzi sau citești, că și tu, ca semnatar român, ești doar o simplă unealtă, un exponent, o tastă F1, ca să venim mai la zi cu terminologia, a Ungariei și că nu faci altceva decît să subconștientizezi planuri, care mai de care mai năstrușnice, de fracționare a țării induse de la Budapesta. De parcă Budapesta (alt centru!) ar fi aici și noi nicăieiri. Nu știu ca vreunul din semnatarii români să sufere de ecopraxie intelectuală și nici ca printre noi să se fi infiltrat cloni de-ai lui Csurka István sau ai altor înfierbîntați din politica ungară. Ca să nu mai vorbim de jignirile aduse: la adresa semnatarilor români, prin infantilizare (nu știm ce facem, sîntem manipulați), ca și a celor maghiari, prin diabolizare (știu ce fac, dar sînt parșivi). Apoi, habarniștii în cultura maghiară cred că valorile acesteia se reduc, cel mult, la doi-trei politicieni conservatori, o națională de fotbal, niște muzicieni depresivi și cîteva staruri porno și că majoritatea maghiarilor nu au alte obsesii decît cele inverse atacatorilor lor. De parcă ei nu mai pot de grija noastră. Or fi și din aceștia (de parcă, noi nu i-am avea?), dar sînt nesemnificativi. Ar trebui, mai degrabă, să vedem paritatea leu-forint de azi, comparativ cu cea din 1990. Aici ar trebui să fim alarmați și ceva mai inteligenți. A gîndi, în schimb, cultura maghiară și pe maghiari și în relație de amiciție, pare a fi soră cu dezertarea comunitară. Ce să le mai spui acestor domni despre farmecul și bogăția lucrurilor pe care le înveți sau le dobîndești prin contactul direct, viu cu o altă cultură sau despre faptul că umila noastră prezență în acest grup face mai cunoscută, mai înțeleasă și, cu voia dumneavoastră, mai apreciată cultura română în rîndul maghiarilor. Modelul româno-maghiar al grupului de la Provincia, pe lîngă toate criticile care i s-au adus, rămîne unul european (în sens nefetișizat!), adică, pentru România, unul de secol 21. Nu de diversiune, ci mai curînd de diversitate ar trebui să vorbească detractorii noștri.

La alt nivel, președintele Iliescu ridiculiza propunerea noastră spunînd că aceste probleme trebuiesc discutate fie la seminarii (s-au discutat și se vor mai discuta), fie la un pahar de bere (domnia sa uitînd să mai precizeze de care să fie aceast㠄bere filosofală”, de Reghin, Blaj, Ciuc, Timișoara, Baia Mare ori Cluj?, că în rest, nu ne mai rămîn decît produsele globalizării). În declarația sa, președintele susținea că exemplul Bavariei menționat în textul Memorandumului e irelevant, deoarece bugetul landului german e mai mare decît cel al României. Așa este, sînt și firme care au un buget mai mare decît PIB-ul României, dar acest aspect nu schimbă datele problemei. N-am propus discutarea regionalismului în bugete dezirabile, nemțești (să nu uităm, la ei, spre deosebire de noi, o mașină care iese pe poarta întreprinderii e gata terminată...), ci în cadrele financiare existente în România. O redistribuire echitabilă a resurselor, corespunzătoare contribuției fiecărei regiuni, cu un fond de solidaritate aferent pentru regiunile defavorizate, ar putea duce nu doar la o funcționalitate și o eficiență mai mare (prin competiție și cooperare), dar și la o solidaritate socială corespunzătoare. Plus transparența. Las’ să știe fiecare exact de unde primește banii: din munca lui sau din solidaritatea altora, și nu cum avem în prezent, cînd lumea fie nu știe, fie crede că toți banii vin de la București. Cît despre riscul unei „federalizări a mafiilor”, cum susține domnul Mircea Mihăieș într-un articolul din România literară (nr. 51-52/2001), chiar dacă acesta ar putea fi, într-adevăr, unul din efectele negative, orice schimbare socială presupune, totuși, și riscuri, etape inerțiale (bunăoară, procesul de democratizare a României a însemnat, în primii ani, și o regrupare a forțelor vechiului regim). E inevitabil. Sigur că nici unui contemporan nu-i convine să aștepte, iarăși, alți ani pentru a depăși o nouă tranziție, numai că semnatarii consideră că finalul unei astfel de tranziții ar fi mai apropiat decît cel al tranziției fără bătrînețe pe care o tot parcurgem din 1990 încoace.

La urma urmei, stai și te întrebi, dacă problema aceasta a regiunilor, a diferențelor regionale în România e o găselniță, un efect intelectualist, și nu o problemă reală, cum se face, totuși, că apar astfel de inițiative (M-am săturat de România, Manifestul PSD pentru Ardeal, Memorandumul sau chiar și enigmaticul Partid al Moldovenilor, absorbit și el în PSD)? Izul de boacănă pe care l-a lăsat demersul nostru – într-o tradiție în care, nu-i așa, prioritățile se stabilesc și după proverbialele „șapte vieți”, „mintea de pe urm㔠sau „cuțitul ajuns la os” – ține mai curînd de incapacitatea unei părți a societății românești de a aborda distant astfel de problematici, decît de falsul problemei ridicate prin Memorandum. Vorba organicistă a occidentalilor, rămînem o societate tînără (nematurizată sau neastîmpărată), care n-are nici chef, nici răbdare de introspecții disconfortante. Dezbatere am vrut, dezbatere am primit, ne sugerează calitatea replicilor. Ce mai contează că regiunile (nu în accepțiunea depășită, a formelor administrative medievale) sînt realități ale Europei, reprezentînd o temă de actualitate în acest spațiu.

Timpul, așa cum au arătat cei care au fost de partea noastră, a semnatarilor Memorandumului, lucrează în favoarea ideii noastre. Cu alte cuvinte, problema regionalismului se va discuta, că vrem, că nu vrem noi acum. Pînă la urmă, Manifestul PSD lansat de domnul ministru Ioan Rus tot de avangardă ține. Globalizarea, expansiunea firmelor transnaționale sînt fenomene normale, cu efecte „implacabile” pentru un stat care dorește intergare euro-atlantică. Creșterea economiei globale, a sistemelor de comunicații, a rețelelor computerizate vor reconfigura multe din instituțiile moderne pe care le găsim azi funcționale sub aspect economic, financiar sau administrativ. Modelele propuse în Memorandum – Catalonia, Scoția, Bavaria – dar și altele, trebuie privite, așa cum spuneam, contextual, în cadrele României actuale. Între regiunile României există similarități și diferențe, interferențe, fiecare își are potențialitățile ei, aspecte de la care am plecat în elaborarea Memorandumului. Regiunile pe care le reprezintă semnatarii Memorandumului au, la rîndul lor, racile specifice. N-am spus că Transilvania e ca Bavaria sau Catalonia, ne cunoaștem limitele. Avem și noi mersul trenurilor, șosele, primari, corupție, balcanizare ș.a.m.d. Numai că noi considerăm că acestea pot fi îndreptate mai repede prin delegarea responsabilităților și administrarea problemelor la nivel regional, într-un cuvînt prin subsidiaritate. Cînd ai de dat un telefon urgent, nu dai fuga la primul telefon public, atunci cînd ai unul fix sau mobil în casă...

Oricum ar fi, nu păstrînd sub preș sau făcînd front comun (solidaritate ciclică sau incidentală) împotriva unui grup care propune dezbaterea unei probleme pe care o consideră de actualitate, vom progresa.

MARIUS COSMEANU s-a născut în 1967, la Tîrgu-Mureș. Este sociolog, liber profesionist. (Fu)turism: strategiile migraționale ale românilor din Ungaria, Altera, 1999/9; Antinostalgia, Sfera politicii, 2001.


2002.00.28.

articolul în format *.pdf