Daniel VIGHI
Memorandumul între istorie și psihologie
Actualitate 
Înainte de toate ar fi poate necesar să stabilim fără echivoc situarea dezbaterii regionale în spectrul politic tradițional. Opinia mea este că ideile Memorandumului se regăsesc mai degrabă într-o componentă liberală cu accentuate componente de centru-stînga. Fac precizarea aceasta pentru a veni în întîmpinarea încercărilor de a ne plasa într-o poziție consevatoare cu nuanțe extremiste în care naționalismul etnic ar fi înlocuit de unul regional-secesionist. Faptul că ideile Memorandumului se referă la ansamblul regiunilor României în acord cu dezbaterile europene este, pentru cei dispuși să judece calm, o poziționare strict democratică pe care nu sîntem dispuși nicidecum să o depășim, oricîte provocări nedrepte ar vrea să ne mîne în alt sens. Aceasta ar fi, să zicem, componenta politică de actualitate a ideilor documentului, după cum există și o altă dimensiune, de factură istorică, și aceasta confirmînd aceeași orientare politică. Foarte pe scurt, din punct de vedere istoric, lucrurile stau cam în felul următor: după Unirea din 1918, statul român s-a trezit confruntat cu o provocare de mare anvergură. Provinciile alipite aveau o componentă românească majoritar-rurală, în timp ce populația urbană era mai degrabă alcătuită de minoritari: maghiari, nemți și evrei în Transilvania, evrei, nemți, ruteni în Bucovina, evrei și ruși în Basarabia (Irina Livezeanu, Cultură și naționalism în România Mare, 1918–130, Humanitas, 1998). În fața acestei situații, statul român avea ca alternativă două posibile căi de realizare a unității statale: prin respectarea diversităților regionale și multiculturale sau prin suprimarea lor printr-un kulturkampf de durată în numele statului național și al românizării. Angajamentul ferm și evident al guvernării pentru cea de a doua soluție s-a materializat prin refuzul premierului Ion Brătianu, în timpul negocierilor de la Paris, de a semna Tratatul de ocrotire a minorităților, pe care puterile aliate îl pretindeau României ca o condiție prealabilă a unificării. Demisia lui Brătianu a fost urmată de aceea a generalului Văitoianu din același motiv; abia Alexandru Vaida-Voievod a semnat, la sfîrșitul lunii decembrie 1919, tratatul. Clasa politică românească interbelică nu s-a împăcat niciodată cu termenii tratatului, mai ales cu emanciparea evreilor, și l-a acceptat de formă pentru a-l sabota în conținut și aplicare. Construcția unității s-a realizat întotdeauna, de atunci și pînă azi, prin omogenizare centralistă. Românizarea a fost concepută prin excludere și nu prin complementaritate: diversitatea etnică, religioasă, rasială erau socotite tot atîtea primejdii la adresa unității statale. Omogenitatea era visul de aur al unei clase politice depășite în mare măsură de anvergura noii Românii. De altfel, această neputință de a guverna calm, „stăpîn la tine acasă”, cum se spunea în retorica vremii, a generat o politică a unui război cultural continuu. Resorturile psihanalizabile ale acestui kulturkampf le regăsim într- un fel de intimidare a clasei politice față de noua Românie pe care înțelegea să o consolideze statal prin discursul naționalist, autoritarist și exclusivist. Nu întîmplător în literatura sămănătoristă, și nu numai, satul era un paradis al virtuților etnice, iar orașul, o Sodoma, un loc în care nația își pierde chipul. După cum, la fel de întemeiat este și faptul că romanul citadin devine reflexul unei intelectualități mai decrispate, adică mai liberale. În sens psihologic, Eugen Lovinescu era mai natural acasă, mai stăpîn la el în țară, decît Zelea Codreanu, spre exemplu. S-a mai întîmplat un fenomen interesant, și anume radicalizarea fascistă a studențimii. De ce așa? Explicațiile sînt complexe, au o importantă dimensiune economică și țin de frustrările unei proletarizări a intelectualității, care își identifică dușmanul în prezența minoritarilor, evrei mai ales, în universități. Nu întîmplător, în toată perioada interbelică, numerus clausus devine principiul obiectiv politic al fascismului românesc, care se extinde treptat, de la dimensiunea sa strict universitară, la una de largă cuprindere în toate sferele vieții economice și sociale. Solidaritatea regională, care ar fi putut construi unitatea statală pe alte principii, democratice, rămîne apanaj al cîtorva politicieni bătrîni, care au trăit-o înainte de război, o regăsim invocată de Iuliu Maniu, Sever Bocu sau Onisifor Ghibu, destul de sporadic și înăbușită de ofensiva retoricii naționaliste a noii generații a intelectualității românești, care își construiește o imagine a unei Românii omogene, utopice și abstracte.

Pe de altă parte, trebuie să arătăm și faptul că întreaga Europă de după primul război se confrunta, la vremea respectivă, cu asemenea frustrări, care au generat răspunsuri similare, în Germania mai ales, dar și în Franța sau în țările succesoare ale fostului imperiu austro-ungar. Ceea ce ne apare astăzi cu totul stupefiant este faptul că, după mai bine de o jumătate de veac, această stare se arată a fi extrem de prezentă în gîndirea publică din țara noastră. Dacă pentru un petec de hîrtie care propune o dezbatere publică se invocă jertfa soldaților de la Mărășești, faptul acesta arată că nici astăzi nu sîntem înc㠄stăpîni la noi acasă”.

În consecință, și în continuarea directă a acestei stranii nesiguranțe, îmi pare a fi și complexul maghiar. Octavian Paler, Ilie Șerbănescu sau Alina Mungiu-Pippidi, pentru a numi cîteva dintre vîrfurile inteligenței românești, socotesc că românii semnatari ai Memorandumului sînt manipulați, în grava lor naivitate și amatorism politologic, de ungurii semnatari, care sînt mai deștepți, mai informați, mai aplicați pe un program politic propriu, în care noi am fi devenit simple instrumente. Le propun să gîndească invers, și anume că noi i-am manipulat pe ei, că noi ne folosim de aceștia. Dacă am avea bunăvoința să socotim afirmațiile Memorandumului altceva decît praf în ochii analiștilor, atunci ar trebui să observăm că, la punctul 1 al documentului, apare ferm stipulat faptul că acesta nu urmărește secesiunea țării, mai apoi faptul că regionalizarea este un proiect cu ofertă largă pentru întreaga țară; adăugați la asta faptul că regiunea secuiască este gîndită în ansamblul Transilvaniei pe baza construcției unei solidarități regionale transetnice, subsumate identității naționale, care a lipsit în construcția unității statale românești din perioada interbelică. Iacătă, așadar, că interesele românești sînt prezente în Memorandum și că noi nu ne-am pus semnătura orbește pe un act care să servească unilateral interesele cosemnatarilor noștri. De altfel, apropo de folosirea ungurilor în interes românesc, ce este și cum putem numi faptul că evreul ungur Soros a salvat cultura românească performantă în anii 1990, inclusiv revista 22, și nicidecum Vatra românească, spre exemplu? Dar colaborarea PSD-UDMR, cum anume o putem socoti? De ce ar fi neapărat domnul Ilie Șerbănescu de partea românilor și noi altfel? Ceea ce văd că nu pricepe nici dumnealui, nici Octavian Paler, nici alții asemenea, este că noi ne-am săturat de acest meci, că vrem să-l părăsim, că am jucat prea multă vreme în această nenorocită și plicticoasă și previzibilă înfruntare. La urma urmei, de ce românul PSD Adrian Năstase are voie să strîngă mîna și să semneze documente comune cu ungurul UDMR Marko Béla, iar Molnár, Bakk sau Bányai nu au voie să facă același lucru cu Cistelecan, Dobrescu sau Ștef, în calitatea lor de ardeleni din România? Eu zic să fiți consecvenți pînă la capăt și să recunoașteți faptul că și cei dintîi pun în pericol țara, cel puțin la fel ca cei din urmă. Asta este logica afirmațiilor dumneavoastră și nu văd de ce nu o duceți pînă la capăt.

Nu aș vrea nicidecum să afirm că Memorandumul nu ar avea scăpări și greșeli. Am exagerat în afirmația aceea referitoare la faptul că nu s-au făcut reforme administrative în țară, de altfel socotim că acestea se vor face în continuare, credem că reforma este un proces continuu, că este, vorba Alinei Mungiu-Pippidi, un marș împotriva status quo-ului. De aceea am și redactat Memorandumul, nicidecum din alte motive. S-a spus că regionalizarea poate multiplica birocrația și corupția, că nu există zone mai curate moral decît altele, că naționalismul cel mai cel se află în Ardeal, că o asemenea reformă constituțională este costisitoare. Este adevărat că nu acestea le-am avut în primul rînd în minte, ci un principiu care stă la baza democrației, pe care nu-l spunem noi prima dată, și anume faptul că este benefic ca decizia guvernării să fie adusă cît mai aproape de cei guvernați. Un exemplu: mașinăria Vîntu a implicat CEC-ul în garantarea FNI sau Poșta în acționariatul Băncii de Scont; dacă s-ar regionaliza decizia am avea, probabil, șansa ca să nu implicăm CEC-ul sau Poșta din toată țara în asemenea matrapazlîcuri, ci poate, cel mult, filialele lor bucureștene. În altă ordine de idei, domnul Radu Portocală ne spune să nu luăm drept alibi principiile construcției europene în ceea ce domnia sa numește „dezmembrarea României”, nesocotind flagrant punctul 1 al Memorandumului. Ce să poți spune la treaba asta? Pentru domnul Radu Portocală Uniunea Europeană este un atentat la suveranitatea statelor europene imaginat de criminalii fasciști nemți și italieni pe baza unor idei asemănătoare. Continuînd logica unor asemenea argumentații, aș spune și eu că studentul Nicolae Totu, din Frățiile de cruce, apropiat al lui Zelea Codreanu, l-a ucis pe elevul evreu David Fallik în 1926, în numele statului unitar. Numai că acestea nu sînt lucruri serioase. Mai demnă de reținut îmi pare a fi ideea că Uniunea Europeană greșește în anume politici economice, cu asta sînt de acord, cu toate că nici aici nu-mi pot reprima o comparație. Dacă laptele de vacă din UE este aruncat din cauza supraproducției, în vremea centralismului pur al regimului trecut, vacile din satul socrilor mei de la C.A.P. erau mulse cu o cutie de conservă, deoarece producția era atît de „bogat㔠încît nu merita efortul de a purta „șiștarul” (denumirea regională pentru recipientul de colectare) de la un animal la celălalt. Prin urmare, în ce ne privește, nu neapărat „eurofilia”, pe care este atît de mînios domnul Portocală, ne mînă în luptă, ci speranța că am putea să trăim mai bine, aici, la noi acasă, în provincie.

DANIEL VIGHI s-a născut în 1956, la Lipova, jud. Arad. Este scriitor și profesor al Universității de Vest din Timișoara. Sorin Titel – monografie critică, Brașov, 2000.


2002.00.28.

articolul în format *.pdf