Ovidiu PECICAN
Cum se mătură zăpada
Actualitate 
Ninge la Cluj într-una. În curtea Casei Universitarilor portarul se chinuie, pentru a treia oară astăzi, să înlăture zăpada invadantă. „Cu un uscător de păr ar merge mai repede!”, i-am strigat adineaori, dînd-o pe glumă. „Da, dar n-am curent!”, mi-a răspuns el, tot în glumă. Nu e vorbă, nu are nici uscător de păr, să fim noi sănătoși!… Dar curentul chiar că e o problemă, dacă stau să mă gîndesc la satele care s-au decuplat de la rețeaua electrică, încă de anul trecut, fiindcă nu au cu ce plăti (deh, pensiile C.A.P. și ajutoarele de șomaj!). E un adevăr pe care îl constat mereu, cam de cînd am început să pricep despre ce este vorba: e destul să parcurgi douăzeci de kilometri înspre munte și ai ajuns într-un fel de secol al 19-lea. Iar dacă mergi pînă în creierii munților, prin cătunele care vara îți par pitorești și confortabile, dai pur și simplu de evul mediu.

În țara mea, distanțele geografice marchează, de fapt, un întreg trecut istoric; foarte prezent și al naibii de incomod.

În România a mînca bine înseamnă în continuare, pentru majoritatea populației, să ai mîncare destulă.

Altminteri, a avut loc o revoluție – neîndoielnică, dacă omitem amănuntul că nici pînă astăzi Constituția nu garantează proprietatea – și de peste zece ani ni se spune mereu că se face reformă. O fac, desigur, ei, politicienii, și e bine așa, la urma urmei noi avem altă treabă. Dar unde sînt mult așteptatele efecte binefăcătoare? Le-am văzut la București, în fața Intercontinentalului, unde luminile de pe bulevard și din copaci au adus un aer – salutar – de Manhattan. Le văd și la Cluj, în aceeași formulă de show costisitor. Dar ce e de făcut pentru ca peritonita să nu mai fie un lux sinistru la țară, unde numai elicopterele pot salva viața unui copil?

Ceea ce-ți vine întîi și-ntîi în minte este că sîntem administrați prost. Că, în loc de o bună gospodărire, primim scandal politic. Că, în loc de o redistribuire corectă a birurilor în teritoriu, se împart mai mulți bani tot parlamentarilor. Lucruri din această categorie aveam în minte cu puțin timp în urmă cînd, împreună cu cîțiva dintre prietenii de la revista Provincia, am decis să propunem o alternativă societății din care și noi facem parte. E limpede că n-am atins pragul de sus al istoriei, statul nostru este departe de a fi un stat al bunăstării, cu toate temele făcute, cu cetățeni veseli și optimiști sau blazați de atîta bine… Nu fac parte nici eu, nici majoritatea celorlalți (dacă nu chiar toți, n-am întrebat!) dintr-un partid politic. Sîntem niște obișnuiți plătitori de taxe, rotițe banale ale mașinăriei de votat. Fiindcă însă nu ne e indiferent cum trăim noi și copiii noștri, și pentru că ne-am străduit să învățăm prin școli de tot felul, cîștigîndu-ne traiul cu mintea, am decis să ne folosim de acest avantaj. Ce nu văd destul de clar partidele politice, ocupate cu imaginea lor publică și cu rostuirea unor priorități evidente mai mult pentru ele se prea putea să vedem noi mai bine. Diagnosticînd deci criza, ne-am zis că n-ar fi rău să propunem o alternativă. Ea ni se impunea cu o anume evidență: dacă la București e secolul 21, la Cluj și Iași ori Timișoara e secolul 20, iar în rest, după caz, veacurile 19, 18 ori cele dinainte, de ce nu am dori să aducem în contemporaneitate și pe ceilalți semeni ai noștri din România? Ușor de zis, mai greu de făcut! Ce cale se poate, prin urmare, întrevedea pentru o egalizare a șanselor? Poate că ea ar putea fi, ne-am zis noi, coborîrea nivelurilor de decizie și de redistribuire a bugetului mai aproape de oamenii simpli (care, ei și nu șefii de toate culorile și mărimile, fac România!). Se mai încearcă așa ceva pe undeva? Păi sigur, chiar în unele locuri ale Europei comunitare, către care tot pretindem că ne îndreptăm.

Acuma… ce-a ieșit, s-a văzut! A fost ca de obicei la popoarele latine. Știu asta de la un danez, dl. Svend Slipsjager, un prieten al meu și al multor români: nordicii arată ce sînt, latinii preferă să arate mai mult – sau chiar altceva – decît sînt! Iarăși nu ne-a prea păsat cum sîntem și am vrut mai curînd să părem.

Domnul prim-ministru a dat tonul dezbaterii la care chemam, calificîndu-ne drept „rătăciți” și amenințîndu-ne cu … instituțiile statului. Alt ministru – transilvan – ne-a făcut proști de-a binelea, iar un coleg de-al domniei-sale, responsabil cu pudrarea realității, profitînd de un răgaz la Ministerul Adevărului, ne-a… psihanalizat. De aici încolo am primit dezbaterea pe care, pesemne, o meritam. Făcuserăm, deh, mai multe greșeli și acum încasam nota de plată. Dați-mi voie să vi le spun și vouă, prieteni, că tot s-a constatat că sîntem o fițuică neînsemnată, deci rămîne între noi.

Mai întîi am greșit imaginîndu-ne că analiza situației țării e treaba cetățenilor. În democrațiile participative, unde contează opinia fiecărui ins, oricît de neînsemnat, așa se întîmplă. Nouă însă, dl. Adrian Năstase ne-a explicat că ne vîrîm în chestiuni care nu ne privesc și ar fi mai bine să ne ținem gura. Iar dacă totuși cineva are nesăbuința de a mușca perfida noastră momeală, atunci e bine ca dezbaterea noastră să fie marginalizată, bagatelizată, abandonată în uitare cît mai repede cu putință. Am putut învăța cu acest prilej că numai politicienii, statul, partidele, organele abilitate sînt chemate, în sistemul nostru democratic, să se pronunțe cu privire la activitatea administrației și la destinul comunității. Spre deosebire de alte țări democrate, România își produce cetățenii doar ca alibi al acțiunii politice a Aleșilor, în intervalul dintre două votări membrii obișnuiți ai comunității trebuind să-și țină gura închisă. Treaba e prea complicată, ce mai?! Domnul prim-ministru ne-a oferit și alternativa; am putea totuși vorbi, cu condiția să abordăm temele trasate cu precizie de domnia-sa și avînd grijă să ne păstrăm în spiritul poziției exprimate de dînsul. Prea bine, însă aici se iscă o problemă. Dacă mîine un alt partid va învinge în alegeri, alcătuind o nouă listă de priorități, noi ce vom face? Să urmăm indicațiile noului ales, sau să ținem aproape – vorba unei mari conștiințe a uneia dintre televiziunile noastre – tot de domnia sa? E o dilemă cetățenească din care nu prea se poate ieși.

Pe urmă iarăși am greșit, uf, fiindcă ne-am gîndit că nu e suficient să critici, e bine dacă încerci să pui ceva în loc. (Așa am învățat, dragi prieteni, la pionieri, la U.T.C., ba mai abitir la P.C.R., pe vremea cînd profețiile din Dămăroaia nu erau despre trecut, ci tocmai despre viitorul de aur al omenirii. Uite că sloganul cu păstratul din trecut a ceea ce e mai valoros îți poate juca feste.) Am propus, așadar, să discutăm – că doar nu am organizat marșuri, vreun șantier de muncă patriotică ori alte acțiuni riscate! – o alternativă la prezentul dureros, care mărește de la o zi la alta hemoragia de cetățeni ai României peste hotare. Naiv cum sînt eu m-am chiar gîndit o secundă că s-ar putea ca o personalitate publică să ne felicite că ne străduim să întrezărim soluții. Exista și posibilitatea să o nimerim pe alături, dar dacă te gîndești că mergem anapoda cel puțin din 1938, de cînd a avut Carol al II-lea ideea strălucită de a deveni dictator, ne-am zis că nu va fi prea grav de vom greși și noi. Aici buna intenție conta, iar aceasta era limpede: voiam și vrem ca oamenii României să trăiască mai bine. Iar dacă statul cu instituțiile lui – pe care ni le agită acum ca pe niște sperietori – nu e menit să asigure binele cetățenilor, atunci, iertare, la ce e bun statul?

Am mai greșit într-un loc: ne-am imaginat că, români și maghiari împreună, vom putea depăși animozitățile etnice, dînd un excelent exemplu de cooperare pentru un scop comun, judicios ales: ameliorarea cadrului în care ne ducem veacul. Cu asta i-am înfuriat de-a binelea pe cei mai mulți: și românii, și maghiarii, în marea lor majoritate, au privit cu reticență tentativa. Vezi bine, dacă am fi luați în serios, pe dată anumite partide și-ar vedea pămîntul fugind de sub picioare. Zîzania e încă o afacere bună în România! Suspiciunea, spaima de celălalt, tensiunile interetnice încă mai sînt productive pe la noi. Și, credeți sau nu, nu sînt mulți cei care se bucură cînd maghiarii și românii sînt prieteni.

Am comis o eroare chiar mai mare: am inclus printre semnatari și pe cineva care – fără să renunțe la cetățenia român㠖 este și cetățean străin, domiciliat la Budapesta. Nu se poate, firește, admite într-o dezbatere ca un om născut, crescut și trăit în România pînă la vîrsta deplinei maturități, ajutat să emigreze de Securitatea lui Ceaușescu, să se implice din nou în discuțiile despre viitorul locurilor lui natale, acum cînd e libertate și democrație. Și nu se poate acest lucru pentru că la noi nu e important ce spune un om ci ce limbă vorbește, cum se îmbracă, dacă a mîncat salam cu soia și unde a fost în ultimii cinci ani. Cînd îl tratăm așa și pe Regele Mihai, care a scurtat războiul mondial, de ce i-am trata altminteri pe alții? În consecință, nu ne vom osteni să argumentăm împotriva ideilor care ne apar incomode, e destul să spunem că oamenii cu părul lung, sau pantofii fără șireturi, sau sub un metru și cincizeci nu pot din principiu avea dreptate. Aceasta, normal, doar dacă nu cumva respectivii sînt de la Banca Mondială ori Fondul Monetar Internațional; dacă nu vin cu ajutoare substanțiale; sau așa ceva.

N-am încheiat însă nici acum șirul greșelilor. Una dintre ele, mare cît casa, este că am pus în discuție ideea de stat. În România asta este o erezie în toată regula! Deși ne-am obișnuit ca statul să ne respingă la toate ghișeele, să ne poarte printr-un labirint de formalități, să ne ia bani și amenzi, statul e sfînt, și cu asta, basta. Și ce dacă, la rîndul nostru, îl furăm și îl păgubim cît încape, de la biletul de autobuz neperforat și pînă la fraudă și evaziune fiscală? Regulile nescrise ale acestui sport vor ca atunci cînd sîntem prinși să plătim, iar cînd nu, totul să meargă înainte. După ce a stat la cheremul atîtor state dominatoare din trecut, românul e mîndru că are un stat al lui, dar nu și-a preschimbat comportamentul față de stat. Asta e însă una, iar s㠄te dai” la stat e alta, sacrilegiu curat! Am pășit pe teritoriul minat al mitologiei noastre naționale, iar cine calcă aici, o știam mai demult, dă negreșit de belea.

La fel de grav am greșit și numindu-ne scrisoarea către Parlament memorandum. Acesta era un nume rezervat, conținînd trimiteri implicite la istoria modernă a românilor transilvăneni. Încă o dată pășeam pe terenul minat al demitizării și imaginea noastră amestecată, de „memorandiști” contemporani tulbura o imagine devenită un soi de icoană laică în mitologia națională românească.

Credeți că am încheiat lista gravelor licențe pe care le-am comis? Vă înșelați! La fel de obraznici am putut părea și fiindcă nu am respectat ierarhia. Dacă aveam ceva de spus în public se găseau, la urma urmei, seminarii academice, pagini de ziare județene, primării și prefecturi unde puteam discuta în forme acceptate de micii și marii potentați ideile noastre „aventuriste” (vorba P.N.L.) ori puteam remite doleanțele noastre spre a fi îngropate cu știutele onoruri ale indolenței suverane într-un dosar îngălbenit cu anticipație. Noi însă ne-am adresat direct parlamentului și principalelor partide politice, blocîndu-le laboriasa activitate, cum iarăși s-a spus, pentru mai multe zile.

Culmea culmilor a fost că am mers mult mai departe, încălcînd o dată în plus datina obedienței strămoșești: am expediat memorandumul și forurilor europene. Într-o țară care pretinde prin toate gurile așa-zis responsabile că vrem în Europa, că sîntem cu Europa, că între Europa și noi nu e nici o diferență, un gest ca al nostru stîrnește, totuși, reacțiile pe care în alte locuri le-ar isca cel mult un denunț. Istoricește vorbind, e de înțeles! Cînd ai umblat mai multe veacuri cu pîra cînd la sultan, cînd la împărat, nu poți privi un asemenea act contemporan decît tot ca pe o pîră, chit că împrejurările s-au schimbat și raporturile între noi și Uniunea Europeană sînt, în esență, altele.

Un bilanț oricît de sumar scoate deci la iveal㠄gafele” concentrice, una mai groasă decît cealaltă, pe care le-am comis. Acuma cînd le trec în revistă, luminat de dezbaterea dorită, mă apucă și pe mine perplexitatea. Chiar așa, ce va fi fost în mintea noastră? Ne-am închipuit că merită să încercăm. Ne-am spus că se poate trăi mai bine. Că prezentul nu e condamnat să reproducă trecutul. Că avem un viitor. O speranță. Dar uite că sîntem nesăbuiți, proști, rătăciți și aventuriști. Și să băgăm bine de seamă! Că mai vedem noi.

Într-o atmosferă de mare omogenitate sufletească, în care doamna Alina Mungiu-Pippidi – care veștejea pînă mai ieri actuala putere – pare că și-a elaborat diatribele împotriva memorandumului pe un colț al biroului de mahon al domnului Adrian Năstase, s-au auzit, totuși, și altfel de voci. În cîteva zile, alții intelectuali – dar, ce zic eu?!, alți cetățeni – au semnat alături de noi, netemîndu-se de vacarmul ostil. Eu văd în asta măcar dovada că și pentru ei există o criză a funcționării instituțiilor noastre, că și ei doresc o dezbatere publică în acest sens. Dar alături de acești oameni curajoși au apărut și nume sonore din presă care au atras atenția asupra necesității de a căuta soluții. I-aș numi aici fie și numai pe Cornel Nistorescu (Evenimentul Zilei) și Dan Pavel (Ziua), sensibili la problematicile acute ale momentului. Ziarul Ziua a efectuat chiar un sondaj pe site-ul său, iar rezultatele (44,63% pentru regionalizare) a arătat că, oricît de restrîns și de selectiv ar fi fost cercul anonimilor care și-au exprimat opinia în această chestiune, problema nu este una indiferentă. Dincolo de toate acestea, pentru mine, răgazul de timp scurs din momentul lansării în discuție a memorandumului a fost unul încurajator. Ceva s-a schimbat iremediabil în România spre binele tuturor: există jurnaliști cu adevărat independenți; există cetățeni neresemnați, dispuși să pregătească mai bine viitorul; există politicieni toleranți și capabili să discute rațional, fără demagogie, soluții pe care nu le agreează; există o sumedenie de oameni din toate părțile țării care nu vor să plece în altă parte ci, tocmai dimpotrivă, vor să-și croiască viața viitoare dintr-un altfel de aluat.

Nu-i nimic că ninge. Harnic și încăpățînat, portarul Casei Universitarilor din Cluj mătură iar și iar curtea. Pesemne că pentru astfel de situații s-a inventat mătura.

OVIDIU PECICAN s-a născut în 1959, la Arad. Este conferențiar la Facultatea de Studii Europene, UBB Cluj. Razzar (cu Alexandru Pecican), București, 1998; România și Uniunea Europeană, Baia Mare, 2000.


2002.00.28.

articolul în format *.pdf