BAKK Miklós
Spirit și proiect
În timp ce scriu aceste rînduri, lista susținătorilor Memorandumului se lărgește tot mai mult. Pînă acum a fost semnat de peste optzeci de persoane – inclusiv inițiatorii – în majoritatea lor tineri, studenți, români și maghiari cam în aceeași proporție. Atît înseamnă deocamdată viitorul Memorandumului.

În ce privește prezentul: receptarea inițială, destul de isterică, a documentului referitor la înființarea regiunilor în România pare a fi înlocuită printr-o lentă raportare discursivă, care creează și șansele construcției. Chiar dacă nu în sfera politic㠖 în presă oricum. Primele reacții isterice încă mai sugerau că există un plan, un proiect diabolic, pe care reprezentanții ideii naționale române, întreaga opinie publică trebuie să-l respingă într-un spirit comunitar unitar. Dar, la o lună după debutul „memorandiștilor”, se poate vedea clar, pe de o parte, c㠄proiectul” în sine este deschis (sau, altfel spus, non-diabolic), iar, pe de altă parte, că atît „spiritele” care i se alătură, cît și cele care i se opun prezintă o multitudine de puncte de vedere diferite.

Și istoria Memorandumului în sine este, de fapt, istoria paralelă a unui „proiect” și a unei „stări de spirit”. „Starea de spirit” și-a găsit poate expresia cea mai plastică în eseul din 1992 al lui Al. Cistelecan, intitulat Provincia ratată, iar „proiectul” s-a conturat în dezbaterea lansată de Molnár Gusztáv în 1997. Studiul lui intitulat Problema transilvană, apărut mai întîi în limba maghiară, apoi și în română, a ridicat, în esență, problema rolului Transilvaniei în momentul în care începe integrarea europeană și Uniunea Europeană va atinge hotarele apusene ale României. Prima sinteză a dezbaterii, primul compendiu al „proiectului” apare în volumul intitulat Problema transilvană, publicat în 1999 de Editura Polirom. Primul test al „stării de spirit” și antecedentele constituirii grupului Provincia au fost oglindite în isteria politico–sereistă din iunie 1999, în jurul Declarației de la Cluj, în care a avut un rol nemijlocit și Emil Constantinescu.

După constituirea grupului Provincia, dezbaterile care s-au desfășurat timp de aproape doi ani și au dus la Memorandum au fost motivate, în esență, de două probleme. Una legată de moștenirea specială a Transilvaniei, formulată astfel: există, oare, o moștenire a culturii și civilizației, adecvată pentru asigurarea unei schimbări în situația Transilvaniei și chiar pentru crearea unei comunități politice la nivel regional. Cealaltă problemă s-a referit la mijloacele și strategia celei dintîi: ce anume este necesar pentru ca Transilvania „să-și recîștige identitatea”, să aibă un rol de locomotivă în integrarea României în Uniunea Europeană? Este, oare, suficient să-și re-creeze într-un fel valorile specifice la nivelul societății civile, sau ar trebui să înființeze și un partid regional „transetnic”, care, rupînd centralismul originar al sistemului de partide din România – în care UDMR este în același timp prizonier și participant – va schimba structura de drept public a României.

Aceste dezbateri au dezvoltat ideile care au dus la formularea Memorandumului, și în decembrie 2001 acesta a și dat răspunsul la cîteva dintre problemele ridicate. Unul dintre răspunsuri este conținut chiar în adresarea Memorandumului: prin faptul că semnatarii au adresat acest document parlamentului și partidelor politice, ei au semnalat că văd șanse ca actualele partide – elita politică aflată acum la putere – să-și asume mai categoric programul regionalismului. Fapt care nuanțează în orice caz dezbaterile anterioare din coloanele Provinciei, referitoare la partidul regional inexistent. Al doilea mesaj: ardelenii care au redactat Memorandumul au făcut propuneri pentru întreaga țară. Fapt care dezminte nu numai acuzația că inițiativa este motivată de vreun egoism sau frustrare regională, dar este și un semnal. Semnal în sensul că, la optzeci de ani de la crearea României moderne, am ajuns într-un moment istoric în care România trebuie regîndită, în întregul ei, nu de la București, ci dinspre Transilvania.

În articolul* său respins de redactorul șef al revistei bucureștene 22 și publicat în Ziua de Ardeal, care apare la Cluj, Ovidiu Pecican nu întîmplător amintește caracterul comun, româno-maghiar al documentului. Dar Memorandumul demonstrează nu numai colaborarea de acum probată și eficientă a intelectualilor români și maghiari. În el se exprimă și o fundamentală comunitate de interese în sens strategic. Prin reforma regională s-ar crea, pentru prima dată, posibilitatea formulării cauzei maghiarimii din România ca problemă de drept public, care poate fi pusă în acord cu o reformă a structurii de stat vizînd viitorul României spre Uniunea Europeană. Interesul maghiar din Transilvania este să ia naștere în România o soluție constituțională care ar permite integrarea maghiarimii din Transilvania ca o comunitate națională, și nu cea care oferă în schimb – bazîndu-se pe ficțiunea națiunii politice, „eliberate” de dimensiunea sa etnic㠖 „integrarea cetățeneasc㔠a indivizilor. Interesul românesc în Transilvania este să ia naștere o structură de stat care ar face ca moștenirea civilizației central-europene a românilor din Transilvania să poate fi mai bine valorificată, la fel și vecinătatea cu Uniunea Europeană, probabilă după 2004. În fine, ca interes general al României s-ar putea formula dezvoltarea unei structuri de administrație publică mult mai corespunzătoare modelelor de modernizare unională, decît actualul model care tinde să mențină centrul unic. O structură în care – după cum a arătat Caius Dobrescu – ordinea presupune păstrarea unui echilibru complex și plural, „bazat pe asocieri din-aproape-în-aproape”. (Aspirații regionale și politici identitare, Provincia, iunie-iulie, 2001.)

Dar poate fi menținută, oare, comunitatea de interese româno-maghiară? Probabil că da, însă numai în cazul în care conștientizăm cîteva situații-capcană. Asemenea situații, în ceea ce privește maghiarii din Transilvania, au fost prefigurate deja prin unele interpretări ale legii statutului: este vorba de avantajul pe care îl reprezintă apropierea Ungariei ca membră a U.E. și care ar putea multiplica acele strategii de viață individuală care impiedică integrarea politică a maghiarimii în România ca și comunitate. Într-un anumit sens, semnele pot fi detectate deja: discursul maghiar curent se îndreaptă spre o dedublare în spatele căreia se ițesc strategii de viață și comunitare în flagrantă contradicție unele cu altele. Se poate urmări, pe de o parte, felul în care se constituie discursul acceptării situației actuale: este vorba de o „corectitudine politic㔠pe cale de a se încetățeni – datorită liberalismului normativ – și care comunică bine cu mediile culturale asemănătoare din Ungaria și cu cercurile intelectuale de marcă ale Bucureștiului deopotrivă (mă refer la discursul din jurul Grupului pentru Dialog Social și al revistei 22), dar care respinge proiectele mai radicale referitoare la statuturile juridice comunitare. Echivalentul politic al acestuia este politica UDMR de „apărare a intereselor” prin participarea la structurile guvernamentale. Pe de altă parte, se poate observa că lipsa proiectelor radicale duce la nașterea unor discursuri pseudo-radicale, care – mai ales în cercurile intelectualilor tineri – au ca rezultat ieșiri radicale (ca echivalent minoritar maghiar al formulei M-am săturat… a lui Sabin Gherman). Un reprezentant politic real al acestora încă nu există, dar se poate percepe deja un lucru: concepția „națiunii maghiare unitare” care trece peste limitele dimensiunii culturale înseamnă, la nivelul strategiilor de viață individuală, emigrarea.

Cealaltă situație-capcană se formulează în concepția politică, însemnînd supraevaluarea unilaterală a autonomiei locale și a descentralizării, ale cărei argumente s-au formulat chiar prin critica Memorandumului. Are dreptate Smaranda Enache scriind: „autonomia, în această concepție, înseamnă, în realitate, administrarea de la nivele inferioare a unuia și aceluiași model hipercentralist, bazat pe logica păstrării refluxului homogenizator al statului național unitar asemănător prin filozofie cu statul din perioada dictaturii” și „conform modelului românesc actual de descentralizare, pattern-ul administrativ central va fi implementat local, pe banii contribuabilului local, exclus din procesul decizional asupra modelului comunitar în care trăiește și pentru a cărui funcționare plătește. Un asemenea model paralizează energiile regionale necesare integrării, restrîngînd, totodată, în condițiile păstrării unei structuri statale lipsite de flexibilitate, șansele de integrare ale României.”

Sesizarea acestei situații-capcană reclamă și oarecare imaginație politică. Respingînd Memorandumul, actuala elită politică a fost cu siguranță determinată să ia această atitudine nu numai de propriile sale interese, ci și de lipsa imaginației necesare pentru luarea unor decizii mai radicale. Iar această imaginație absentă va trebui să o așteptăm pesemne din partea tinerilor al căror nume figurează deocamdată numai pe lista tot mai lungă a susținătorilor Memorandumului.

Notă
* Competența de cetățean. Un răspuns doamnei Alina Mungiu-Pippidi, Ziua de Ardeal, 10 ianuarie 2002.

BAKK MIKLÓS s-a născut în 1952, la Săcuieni, jud. Bihor. Este analist politic și redactorul ziarului Krónika din Cluj. Egy választás olvasatai (Interpretările unei alegeri), în Régió, 2000/4.


Traducerea: Florica PERIAN
2002.01.28.

articolul în format *.pdf