ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
Nimic nu se substituie experienței descoperirii. Prima mea mare descoperire independentă, încă de pe vremea grădiniței, a fost că deosebirea dintre fete și băieți nu stă numai în codițe. Dis-crepanța esențială am observat-o la micuța Anneliese și – cum s-a dovedit ulterior, în mod corect – am generalizat-o cît ai zice pește: pe de o parte, privitor la toate fetele, așadar și la acelea care n-aveau pistrui și ochi albaștri dar purtau și ele fustă și recurgeau întru exprimarea sentimentelor fie la plîns, fie la hlizeală, terțul exclus; pe de altă parte și la acele entități „defective-de-sex”, care nu vorbeau pe săsește cu bunicile lor, ci românește sau ugurește. Dincolo de înmugurirea atracției mele față de alteritate și particularitate, acest caz mi s-a înfipt în memorie și pentru că m-a făcut conștient încă de pe vremea cînd eram o mlădiță-n grădina lu’ Niță că valoarea (ba mai mult: intensitatea emoției) unei descoperiri nu se reduce prin aceea că au mai dezvelit-o și alții. O descoperire ceva mai tîrzie de-a mea, de exemplu, deși s-ar putea numi mai degrabă invenție poetică, a fost acrostihul. Ulterior am citit, firește, că era de mult cunoscut: nu mi-a fost ciudă. Fie și numai pentru că variantei mele îi conferea o pondere specială circumstanța (azi avem deja un purcoi de tratate despre rolul întîmplării în descoperirile epocale!) că numele iubitei mele de-atunci se compunea din paisprezece, ba de-a dreptul din opt plus șase litere – ab ovo divinum: sonet – și sonet s-a fost scos din el, o poezie din acelea „cu formă fixă, compusă din [...] două catrene urmate de două terțete” din care, cîteva decenii mai încoace, am avut plăcerea de-a citi un veritabil florilegiu iscat de peana eminentului poet și președinte UDMR. (Dar nici una din creațiile sale nu dispune de virtutea de a o scoate la iveală din lectura inițialelor întrunite ale versurilor pe Körtessy(i) Amália.) Trudnica mea strădanie întru căutarea rimelor și numărarea silabelor n-a fost însă deloc norocoasă, căci rudele budapestane cvartiruite la noi i-au descoperit rodul, și-l dădeau din mînă-n mînă rîzînd, recitîndu-l, declamîndu-l, schimbînd între timp priviri complice și dîndu-și coate – iar mie-mi ardeau obrajii de rușine. Dar după aceea trebuie că intervenise ceva, căci chiar de-a doua zi întreaga familie asculta plîngînd și cu inima cît un purice știrile de la Europa Liberă. Eram în octombrie 1956 și vreme de cîteva săptămîni rudele noastre au rămas blocate aici, adică acolo, în Ardeal. Am înșirat toate amănuntele astea tocmai pentru a arăta ce rol important joacă în cazul cîte unei descoperiri circumstanțele, s-ar putea zice legăturile, potrivirile, întrepătrunderile dintr-un context social mai larg.

După cum știm și după cum s-au consemnat toate astea și despre alții, pe cercetător, acest aventurier al spiritului și-al gustului, necunoscutul îl atrage ca un magnet. Ei bine, așa s-a întîmplat să fie pentru mine, cu mai bine de treizeci de ani în urmă, Bucureștiul. Culturalmente – în sensul larg al cuvîntului – m-a subjugat încă din primul moment. Ritmul vorbirii, modulația și amplitudinea sa, teribila energie verbală, voluptuoasa aplecare spre exprimare și comunicare, ciudata logică asociativă, dar și universul gestic, el însuși, printre „constantele” căruia se înscrie crucea schițată în mod repetat la trecerea prin dreptul nenumăratelor biserici înșirate din aproape-n aproape – toate astea, împreună cu altele, umpleau de o bucurie exaltată expedițiile cu scopul de-a face cumpărături sau de a-și îndestula apetitul estetic ale micii noastre echipe maghiare din București. Au fost o experiență de viață, o trăire-unicat sărmăluțele cu mămăliguță, ca și mîncărica de castraveți, băutura acrișoară, din mei fermentat, sau din făină de porumb sau de secară, în orice caz ieftină: braga, dar încă mai acut resimțit a fost felul de-a fi al oamenilor de-aici, caracterul, structura lor atît de diferite de ale transilvănenilor. În primii ani, pur și simplu nu înțelegeam cum se face că Bucureștiul îi cucerea din prima clipă pe aproape toți prietenii mei budapestani veniți în vizită. De-ar fi să locuiți voi aici – le spuneam cu subînțeles și potrivindu-ne din priviri (și un nume infam și niscai polimeri ne cutreierau mințile); dar ei îl adorau cu atît mai mult. Apoi, desigur, cînd dădeau ardelenii să-l vorbească de rău, noi îl apăram cu înverșunare – „eh, ce știți voi!”

Pe măsură ce-mi reînvie în minte toate astea, îmi dau seama că, de fapt, ceea ce descopeream noi zi de zi nu erau Bucureștii și prazul, locuitorii capitalei și braga – ci el, Caragiale.

Viața noastră, Caragiale
(Erai un mare explorator, un mare descoperitor, bătrîne!) Totul decurgea din modul său specific de a privi lucrurile. Și acest mod special de-a vedea și-o fi avut originea în faptul că-și asuma ascendența grecească, îi plăceau comoditatea vieții burgheze și berea și că avea un enorm spirit de observație și un umor fantastic. Îmi pot imagina ce bucurie l-ar cuprinde azi, citind la gazetă că compatrioții, ei bine, unii din ei, le dau noilor lor născuți nume precum Binladen sau Armagedon sau Sovinfest.

Și de vreme ce zborul liber al scrisului a luat așa o direcție, în neconformitate cu intenția mea originară, n-am să scriu acum despre cum l-am descoperit eu pe Caragiale în lumea asta nouă a mea și lumea asta în opera lui Caragiale, aș cuvînta, așadar, nu despre Caragiale ca trecut și nici măcar despre actualitatea sa trîmbițată în acest an dedicat lui, ci aș risca o ficțiune în legătură cu el. Ideea mi-a dat-o un ales al poporului, care, pe la mijlocul lui ianuarie, la Botoșani, a declarat că dacă Eminescu ar fi în viață acum ar fi membru al Partidului România Mare. Poate că asta i-a făcut pe mulți să zîmbească, în orice caz nici o opinie contrară nu s-a făcut auzită. Sigur, totul e ca o caricatură teribil de proastă, mai rău e însă faptul că politicianul, care vorbea pro domo, vezi bine, ajunsese la această concluzie drastică urmînd firul unei gîndiri deloc lipsite de logică. Iar eu chiar îi dau crezare. Deși ar fi nițel cam ciudat ca Vadim, nu-i așa, să fie șeful singularului geniu poetic național pe linie de partid, dar asta-i deja altă gîscă. Dar însă Caragiale? Ei bine, am convingerea că el n-ar fi membrul nici unuia din partide. În schimb, le-ar în-condeia pe toate. Le-ar încondeia? Bine, dar treaba asta-i deja gata făcută! N-avem decît să-i citim piesele, O scrisoare pierdută!

Nu pot evita însă nici marea întrebare finală: cum s-ar raporta Nenea Iancu la problema regionalizării? Să nu ne pierdem cu firea! „Grecoteiul” adora Transilvania, la Sibiu, la Hermannstadt i-ar fi plăcut lui să se așeze. În 1904, deci cu numai un an înainte de a se fi mutat la Berlin (chit că nu știa nemțește), scria despre Cluj: „acolo m-aș simți în sfîrșit ajuns la liman ocrotitor, acolo m-aș vindeca în liniște de atîtea și-atîtea ofense, mîhniri și amărăciuni...” Așadar, nu numai că simpatiza cu ideea „transilvană”, dar voia de-a dreptul să-și petreacă acolo ultimii ani de viață, tocmai întrucît Ardealul e altfel – e altă ceva. În același timp însă, am putea sconta liniștiți pe faptul că ar lua peste picior inițiativa noastră, să ne amintim doar de cazul zguduitor și plin de învățăminte al Republicii de la Ploiești! Dar punîndu-le pe toate cap la cap cred că părintele lui Mitică și Cațavencu, al lui Lache și Mache, al lui Conu Leonida și al lui Domnișorul Goe s-ar ralia totuși Memorandumului. Dacă Eminescu s-ar înscrie în Partidul România Mare.

ÁGOSTON HUGÓ s-a născut în 1944, la Mediaș, jud. Sibiu. Este redactor- șef adjunct la cotidianul Krónika din Cluj și colaborator la revista A Hét din București. Bukaresti élet, képek (Portretele vieții bucureștene, eseuri), Oradea, 2000.


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.01.23.

articolul în format *.pdf