Cristina GHEORGHE
Dreptul la inadaptare
 
Preocupările pentru teoriile și filosofiile relative la ideea de Europa și integrarea europeană m-au dus în diverse etape ale studiului la diferite lecturi. Acestea s-au referit fie la etimologia cuvîntului Europa, fie la abordarea sa istorică, fie la cea geografică, fiecare dintre ele oferindu-mi la rîndul său informații care, combinate, mă ajutau să construiesc o parte a întregului. Însă Europa nu e doar etimologie, geografie sau istorie, ci și populație, cu toată diversitatea acesteia, și ar fi fost imposibil să nu existe și o abordare a europeanului din perspectivă europeană, pe aceasta întîlnind-o la un autor care a fost tradus, deși foarte puțin, și în limba română, și anume la Denis de Rougemont. În unele din numeroasele sale articole privind cultura și civilizația europeană, acesta se referă la omul european, la cel care ar fi trebuit să stea la baza construcției europene concrete. Uimirea a venit însă tocmai de aici. În viziunea lui Rougemont europeanul era tezaurul Europei, un om al contradicției creatoare, un om dialectic, care își pune în permanență întrebări relative la relațiile sale cu divinitatea, cu comunitatea, cu statul, responsabil față de vocația sa în interiorul cetății, era omul în același timp autonom și solidar, liber (dar nu în sens individualist) și implicat, angajat (dar nu în sens totalitar, adică pasiv), un om care are pasiunea ferventă de a fi diferit, dar care acceptă dialogul, chiar pe baze conflictuale, însă fără a încerca să reducă vreunul din termenii conflictului. Rougemont recunoaște că acesta nu e omul de pe stradă, dar că și acesta poate ajunge astfel printr-o educație europeană, care să-l determine să devină și să se simtă european, pentru că uniunea nu poate fi realizată decît de oameni conștienți de faptul că destinul lor depinde de felul în care ei gîndesc și acționează, a civismului lor. Supus procesului educațional, în care statul ar avea un rol minor, individul trebuie însă să-și păstreze autonomia, el trebuind doar să devină liber și responsabil în același timp.

Nu mi-a fost greu ca, citînd, să mă simt europeană de la natură, cu tot freamătul conștientizării acestui fapt. Ținînd seama că articolele referitoare la omul european erau scrise în perioada de după cel de-al doilea război mondial, pînă prin anii 1980, și că se scursese deja o perioadă destul de îndelungată în care europeanul de pe stradă nu dădea semne că ar fi ajuns la standardele rougemontiene, nu mi-a fost deloc greu să mă grăbesc să consider teoria drept una elitistă, ba chiar utopică. Tot Rougemont m-a ajutat însă să-mi revin: el oferea, admitea, recunoștea dreptul la inadaptare. Într-adevăr, se încerca realizarea unui nou sistem, a unei noi comunități în care oamenii, în majoritatea lor, ar fi fost de dorit să fie într-un anumit fel, și nu e deloc insignifiant ca o comunitate să aibă o majoritate de asemenea indivizi în componența ei, să fie cu adevărat o societate civilă. Dar în noul sistem proiectat individul avea dreptul de a alege cum va fi, avea dreptul de a nu se adapta la sistem, avea dreptul de a fi altfel. Rougemont mi-a arătat un posibil drum, dar mi-a produs un șoc: m-a făcut să mă gîndesc că eu nu am dreptul de a nu mă adapta sistemului, precum și la ceea ce înseamnă a fi un inadaptat în sistemul în care trăim. Înseamnă a nu te adapta la regula nepotismului, a corupției, a incompetenței, a imoralității, a lipsei de simț civic, a subînțelesurilor, a mitei. Iar dacă veți încerca să vă imaginați un asemenea inadaptat, un asemenea rebel cu cauză, intrînd într-un birou în care nu ți se răspunde la salut sau ești considerat o persoană nu tocmai normală dacă ceri o informație, într-un magazin în care ești considerat un intrus pentru că ai întrerupt mica bîrfă, la un concurs la care faci mai bine să nu te prezinți dacă nu „cunoști” organizatorii, veți putea adăuga apoi oricîte exemple doriți, putîndu-se, probabil, realiza un dicționar de asemenea situații.

Rougemont recunoaște dreptul de a nu te adapta unei concepții poate prea elitiste despre individ, mie nu mi se recunoaște dreptul de a nu mă adapta josniciei, vulgarității civice, morale, sociale, politice, de a-mi crea o identitate care să mă reprezinte cu adevărat. Ceea ce mi se pare însă și mai grav e faptul că foarte puțini vor fi cei care vor spune „nu corespund modelului de om european, va trebui să mă schimb” și foarte mulți cei care vor ridica piatra către ceilalți.

Eu între timp am lăsat, ușor, piatra să cadă.

CRISTINA GHEORGHE s-a născut în 1968, la Liteni, jud. Suceava. Este doctorand la Marne la Vallée, Paris și UBB, Cluj cu tema Integrarea politică europeană, elemente concrete, teorii și tendințe. I-au apărut articole de publicistică în Realitatea de Mediaș.


2002.01.23.

articolul în format *.pdf