Alexandru VLAD
Toaca*
 
Prima jumătate a zilei următoare mi-am petrecut-o la mănăstire. Ieșind de acolo, m-am oprit în dreptul casei lui Vilmos care trebuia să fi fost la Panciu după struguri, acum că-i lipsea via de la Codlea. Dar am văzut prin poarta de fier forjat că, de fapt, abia acum descărca lemnul fasonat din camion. Deci nu plecase nicăieri. L-am salutat și am încercat ușa care era încuiată și el veni să-mi deschidă, doar că azi părea alt om – taciturn, greoi în mișcări, aproape timid la vederea mea. O clipă am ezitat, poate nu era prea bucuros de oaspeți după ce efuziunea trecuse, dar am intrat – ce aveam de pierdut? A lăsat baltă descărcatul camionului, operațiune pe care, de altfel, o făcea fără prea mult chef, și ne-am așezat amîndoi pe o stivă de grinzi, ca să fumăm.

– După cum vezi nu m-am dus după struguri. Am fost mahmur toată ziua. A trebuit să-mi fac zeamă acră de varză.

Aha, deci asta fusese. Cu o seară înainte, cînd am povestit noi, cheful și limbuția lui trebuie să se fi datorat măcar în parte și unor pahare pe care apucase să le încerce încă înainte de-a se fi întîlnit cu mine, cînd stătuse atît de imperturbabil în mijlocul șoselei.

Prin curtea lui alergau păsări, găini insistente cum devin ele atunci cînd gazda mai și uită să le dea tainul de grăunțe, două pisici și doi pui neastîmpărați de ceea ce ar fi fost dog german dacă mama lor n-ar fi găsit pentru prăsilă unul din dulăii mițoși de prin partea locului. Cu cîinii se întîmplă ca și cu oamenii – pot foarte ușor să-și coboare standardele după cele ale comunității. Erau însă drăguți și vioi și agresau pe puterea lor una din pisici care suporta tăvăleala, indecisă dacă ar fi trebuit s-o ia la goană sau să răspundă răfuindu- se cu ei. Ne uitam și noi la ei și nu știam dacă e o joacă sau o agresiune instinctivă. În casa aceea care din stradă mai părea nou-nouță lemnul începea să se închidă la culoare și toată curtea mirosea a lemn de brad proaspăt tăiat, cum nici în mănăstire nu mirosise a tămîie. Merii din grădină mai aveau poame roșii, prunilor începuseră să li se îngălbenească frunzele, iar printre ramurile mai rare se vedea că în partea aceasta încă nu se ridicase zidul împrejmuitor al mănăstirii. Erau bătuți țăruși și întinse sfori, săpat șanțul fundației, iar lucrătorii ședeau și ei la o țigară ca și noi. Păreau a fi oameni de prin partea locului, în orice caz nu se vedea nici un militar printre ei.

– A, deci de asta vezi dumneata tot ce se întîmplă în curtea mănăstirii!

Dădu posac din mînă, a lehamite, dar nu se oferi să-mi arate misterioasele galerii ce-i treziseră suspiciunea, nu-și mai amintea ce-mi promisese, sau poate se gîndise mai bine. Nici eu nu i-am cerut-o expres, am lăsat lucrurile să curgă cum voiau ele. Vilmos profită de ocazie și schimbă cîteva cuvinte, în românește, cu unul din oamenii ce lucrau la zid, șeful de echipă probabil. Ceva promis se mai amîna cu cîteva zile.

– Singur ai făcut tot ce-i aici? l-am chestionat arătînd spre casă și anexe.

- Cu mîna mea, se animă el puțin.

M-am apropiat să văd mai îndeaproape. În garajul-atelier de jos se vedea, pe o ferestruică, Escort-ul roșu. Mă pofti pe scări în sus. Am examinat peretele lambrisat, ramele geamurilor, scara pe care pășeam, ușile, totul cu o oarecare atenție pentru că aveam eu însumi șantier acasă și tîmplarul meu nu pierduse ocazia să-mi arate tot felul de subtilități ale artei îmbinării lemnului. Sus, două încăperi erau gata, mobilierul făcut tot de mîna lui, cam aglomerat, și pe pereți cu tot ce putea fi făcut din lemn. Portretele ce se aflau în rame late încrustate sau traforate erau probabil ale copiilor – fiind doi flăcăi și o fată, după cumspusese că are. Interioarele erau încărcate și într-o oarecare dezordine, nu prea mare, așa cum lasă un bărbat obișnuit să trăiască singur. La mansardă era o încăpere mai mică, cu ieșire pe terasa dantelată, cu perdele multe, lavițe și colțare, totul în ordine. Doar că ceea ce ar fi fost într-o casă obișnuită dormitorul boem al copiilor se transformase aici într-o încăpere aglomerată și fără destinație precisă. Am coborît iar jos pe scările povîrnite. A trebuit să dau un ocol ca să văd neapărat bucătăria și baia, acestea cu o intrare separată. Nici la bucătărie n-am putut fi sigur că văd urmele dereticării femeiești. Vasele erau atîrnate în cuie sau zăceau ordonat pe polițe. Baia era și ea foarte mare, dar nu era încă utilată cu cele trebuincioase. Am ieșit în curte, am văzut grajdul fără vite, cotețul porcilor și cușca celor doi căței. Doar pisicile nu aveau un edificiu al lor. După aceea ne-am așezat iarăși pe lemne, de unde ne ridicasem. Amîndoi aveam impresia că trăgeam de timp. Vilmos se străduia, preocupat, să-și scoată cu unghiile lui tocite o așchie din palma bătucită și julită, ca a tuturor dulgherilor. L-am ajutat și eu și se jenă, de parcă aș fi făcut un gest prea intim, după care am mai aprins cîte o țigară. Noroc că eram fumători. Probabil că vizita mea era din punctul lui de vedere gata, mult prea scurtă după cele ce se arătaseră ieri, și eram amîndoi conștienți de asta.

– Copiii vin pe aici? Le place să stea aici măcar peste vară.

Aveam în vedere casa, de care era foarte mîndru, dar și împrejurimile fără exagerare pitorești.

– Copiii ăștia…

Copiii ăștia, ai mei, ai lui, ai noștri, sînt cu toții niște nerecunoscători, aș fi putut întregi fraza după intuiția mea, fără teamă că dau greș.

– Unde sînt?

– Un băiat e la Codlea. Are slujba acolo și familia. N-a vrut să vină încoace.

Vilmos stătea destul de spășit și obosit pe grinzile albe din lemn de brad și-și examina palmele în care probabil mai avea așchii înfipte. Oare de ce nu purta mănuși de lucru, după o experiență de o viață în mînuirea lemnului proaspăt tăiat? Aș fi vrut să-i văd lucrătorii maramureșeni, dar aceștia erau probabil undeva la gater sau poate mai departe în pădure, la parcela pe care o doborau metodic pentru el. Veneau probabil numai seara, sau poate nici atunci și dormeau în vreo baracă la gater, unde li se ducea lăudata tocană. Aș fi vrut să văd cum se înțeleg, cît de bine se simte între ei, după atîția ani de șantiere în fruntea echipelor lui de români. Dar, cel puțin pentru moment, se pare că trebuia să mă mulțumesc cu cele ce-mi spusese fără să-l verific.

Cățeii maltratau în continuare pisica. Dădeau amîndoi din cozi cu repeziciune în timp ce coada motănelului era dreaptă și încordată. Vilmos se uita și el la ei fără să intervină. De fapt, pisica putea să-i zgîrie încît să le însîngereze boturile mici sau măcar s-o șteargă ca din pușcă. M-am ridicat și am luat-o singur spre spatele casei.

– Vreau să văd cum arată terenurile mănăstirii aici în spate.

Veni și el în urma mea. Terenul mănăstirii era chiar mai mare decît îl apreciasem eu dinspre șosea. Vălurea și cobora într-un fel de vale pînă la liziera pădurii de molid ce urca pe muntele vecin. În partea depărtată mai era o clădire anexă căreia îi zărisem înainte doar acoperișul roșu. Mi se explicase că acolo e „ferma” mănăstirii, dar m-am prefăcut a nu ști ca să-l îndemn la vorbă.

– Acolo?

– Acolo au animalele, porci și păsări. E treaba lor ce au!

– Și de unde apar soldații aceia cu gălețile de pămînt?

Îmi arătă vag în direcția „fermei”, dar aceasta era atît de departe încît era imposibil să vezi astfel de amănunte, iar el dacă-și amintea ce-mi spusese cu o zi în urmă nu se prea grăbea să preia subiectul. Poate considera imposibil ca un român și mai mult ca sigur ortodox (și dacă îi spusesem cumva că sînt greco-catolic o fi însemnînd pentru el același lucru) să dovedească altceva decît o solidaritate necondiționată cu ceea ce era pentru toată lumea esența neamului. Nu mai avea rost să insist, dacă existase între noi o comunicare mai bună cu o seară înainte, asta se datorase unei bune-dispoziții care sfîrșise cu mahmureala de azi.

Am revenit în curte și mă pregăteam să-mi iau rămas bun. Toată seara care urma mi se așternea în față, lungă și tot mai rece pe măsură ce soarele se apropia de orizont, și nu-mi dădea nimica ghies să mă întorc la hotelul rece în care mă procopsisem cu durerea de spate sau la barul cu televizorul fixat pe „Euro-sport” rulînd la nesfîrșit aceleași imagini sportive ca într-un film suprarealist. Să-l invit la un pahar nici nu se punea problema – avea încă mult de lucru, mașina era pe sfert plină și mahmureala îl chinuia.

Brusc începu să se audă toaca mănăstirii, cîteva bătăi rare și ritmate cu pricepere, o intrare în cadență și apoi din ce în ce mai rapide pînă la performanța unor ciocănele electrice. Cățelușii se opriră din terorizarea pisicului și începură să scîncească, găinile din curte cîrîiră nervoase și cocoșul cotcodăci alarmat. Vilmos spuse cu năduf:

– Auzi? Nu mă pot obișnui! Și nici animalele astea.

L-am privit amuzat, dar nu se descreți.

– Cred c-am să vînd. Am să vînd lor casa. Au nevoie de o casă de oaspeți în afara zidului. Au și fost pe la mine cu propuneri. Am să le vînd și am să duc la cealaltă casă, sau undeva.

– Ei, te mai obișnuiești… am încercat să-l mai domolesc eu.

Dădu din mînă, cu un gest pe care deja îl cunoșteam, același gest de lehamite: n-avea chef nici măcar să se obișnuiască.

Am luat-o spre poartă și mă urma pas cu pas, fără să se grăbească, ca să nu dea impresia că vizita mea nu i-ar fi făcut plăcere. Ne-am promis formal să ne mai vedem cît stăteam pe aici. De la poarta casei lui se vede tot lanțul muntos spre Gurghiu după care se pregătea să dispară soarele. Aerul se asprea și cerul se înroșea. Toaca mănăstirii se auzea mai slab de aici din cauza zidului sprijinit de contraforturi ca o butaforie pregătită pentru un film plasat în evul mediu.

Notă
* Acest articol al lui Alexandru Vlad, precum și cel apărut sub titlul Cheia în Provincia, 10/2001, articolul De la construcție la deconstrucție și retur de Daniel Vighi, apărut în Provincia 5/2000, precum și articolele lui Visky András apărute tot în Provincia nr. 8-9, 10, 12/2001 sub titlurile Epoca diferențelor (Scrisoare resemnată despre naționalism adresată creștinilor), Povestiri despre pronumele impersonal și Comentarii din Har-Cov au fost alese din volumul comun al autorilor, care va apărea la Editura Dacia în acest an, sub titlul: Fals tratat de conviețuire. – Redacția

ALEXANDRU VLAD s-a născut în 1950, la Suceag, jud. Cluj. Este redactor la revista Vatra și Balcon. Frigul verii (roman), București, 1985. Atena, Atena (notă de drum), Cluj, 1993.


2002.01.23.

articolul în format *.pdf