Johannes ALTHUSIUS*
Provincia
Document 
VII
Provincia se compune din mai multe sate, tîrguri, forturi și orașe unite sub comuniunea și aplicarea unui drept (jus)1 unic. Ea se mai numește regiune, district2, dieceză sau comunitate. Identific teritoriul unei provincii cu tot ceea ce este înconjurat de acele limite sau hotare în interiorul cărora se aplică dreptul (jura)3 său. ... Două chestiuni sînt de discutat. Prima este comuniunea4 dreptului provincial, iar a doua este aplicarea acestuia. Aceste două probleme reprezintă întreaga doctrină politică a provinciei.

Comuniunea de drept este procesul prin care tot ceea ce hrănește și menține o viață pioasă și dreaptă printre simbionții provinciali5 este procurat de indivizi și de provincie pentru necesitatea și uzul celei din urmă. Aceasta se face prin oferirea și împărtășirea muncii și a bunurilor…

Activitatea simbionților provinciali poate fi ori religioasă, ori laică. Activitățile religioase sau sacre se referă la cele necesare unei vieți pioase și educației în spiritul acesteia în cadrul asocierii și simbiozei provinciale. O viață pioasă reclamă o înțelegere corectă a lui Dumnezeu și o venerare sinceră a Lui. O înțelegere corectă a lui Dumnezeu se obține din Sfînta Scriptură și din articolele de credință. „Și viața vecinică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimes Tu”.i Modul corect de a-L venera pe Dumnezeu se poate deduce din acele reguli și exemple cuprinse în Sfînta Scriptură care declară și ilustrează dragostea față de Dumnezeu și mila față de oameni.

Adevărata și corecta venerare a lui Dumnezeu poate fi ori privată, ori publică. Venerarea privată și internă constă în mărturisirea încrederii, adorației și recunoștinței (prima regulă ce se poate deduce din Decalog). Venerarea privată și exterioară constă în ritualuri și acțiuni care exprimă reverența față de Dumnezeu (a doua regulă) sau în cuvinte care fac același lucru (a treia regulă). Venerarea publică a lui Dumnezeu constă în respectarea sfîntului Sabat prin sărbătorire publică colectivă (a patra regulă).6

Activitățile laice sau civile sînt cele care asigură dreptatea în cadrul asocierii și simbiozei provinciale. Deci, ele includ întreaga viață socială. Se așteaptă de la simbiont să își îndeplinească acele îndatoriri care decurg din dragostea față de semeni. Deci, să-i acorde fiecăruia ce i se cuvine, dar să nu îi facă niciunui alt simbiont ceea ce el nu dorește să i se facă lui însuși. Mai curînd să îl iubească precum pe sine însuși și să se abțină de la rău.

Îndatoririle față de semeni pot fi speciale sau generale. Îndatoririle speciale sînt acelea care îi leagă pe superiori și pe inferiori împreună, astfel încît simbionții să acorde respect prin vorbă și faptă într-adevăr acelora cărora li se cuvine acest lucru și să se abțină de la orice opinie proastă cu privire la aceste persoane (a cincea regulă care se poate deduce din Decalog). Îndatoririle generale sînt cele pe care orice simbiont este obligat să și le îndeplinească în raport cu orice alt simbiont. Adică, el trebuie să apere și să protejeze de orice atingere propria viață și cea a semenilor săi (a șasea regulă); să păzească cu gîndul, vorba și fapta propria sa castitate și cea a semenilor săi, fără vreo lascivitate ori fornicație (a șaptea regulă); să apere și să păstreze resursele și bunurile celorlalți simbionți, fără a le fura, a le provoca pagube sau a le reduce (a opta regulă); să apere și să păstreze propria sa reputație și pe cea a semenilor săi – este interzis să-și neglijeze această îndatorire în vreun fel (a noua regulă). În fine, trebuie să evităm orice predispoziție concupiscentă în raport cu lucrurile care îi aparțin vecinului, căutînd, în schimb, satisfacție și plăcere în acele lucruri care sînt ale noastre și servesc gloria lui Dumnezeu (a zecea regulă).

Practicarea dreptății politice provinciale prezintă două forme. În primul rînd, simbionții individuali își manifestă și își împărtășesc îndatoririle de iubire reciproc între ei. Această activitate depinde de mijloace, persoane, locuri și alte circumstanțe speciale. În al doilea rînd, pentru a asigura bunăstarea asocierii provinciale, simbionții ca grup și ca locuitori individuali ai provinciei își satisfac și își împărtășesc îndatoririle cuprinse în ambele table ale Decalogului. Primele sînt practici private și speciale printre provinciali, iar celelalte sînt practici publice și generale.

Aceste din urmă îndatoriri generale sînt îndeplinite prin consimțămîntul comun al simbionților provinciali. Ele sînt 1) funcțiile executive și ocupațiile necesare și folositoare asocierii provinciale; 2) distribuirea pedepselor și recompenselor prin care se păstrează disciplina în provincie; 3) grija pentru securitatea provincială; 4) apărarea reciprocă a provincialilor împotriva forței și violenței, evitarea inconvenientelor precum și consilierea, respectiv acordarea reciprocă de sprijin și asistență; 5) colectarea și alocarea banilor necesari satisfacerii necesităților provinciei și realizării obiectivelor comunitare; 6) sprijinirea activității comerciale; 7) utilizarea aceleiași limbi și a aceleiași monede; 8) grija pentru bunurile publice ale provinciei.

VIII
Justiția provincială este procesul de aplicare și practicare a dreptului provincial, deopotrivă general și special, care servește bunăstarea provinciei. Din acest motiv, dreptul provincial trebuie să stipuleze ordinea și organizarea socială corectă și trebuie să se străduiască să introducă o practică și o disciplină adecvată. Aplicarea acestui drept implică două aspecte. Primul se referă la membrii provinciei, iar cel de-al doilea la șeful sau președintele provinciei.

Membrii provinciei sînt ordinele și stările, cu alte cuvinte colegiile (mai) mari.7 Provincialii au fost încadrați în aceste ordine și stări în funcție de clasa socială din care provin și de modul lor de viață pe care au organizat-o pe baza profesiilor, vocațiilor și activității lor. Prin urmare, atunci cînd e vorba despre funcțiile ecleziastice și civile ale provinciei, fiecare stare și ordin își poate concentra atenția asupra punerii în aplicare a dreptului și a mersului afacerilor printre oamenii din propria clasă, cîtă vreme nu uzurpă și nu exercită atribuțiunile justiției obișnuite. În Germania acești membri se numesc die Stende der Landschaft.8

Motivul pentru care există aceste stări este că ele sînt necesare și utile provinciei, după cum declara Jethro, socrul lui Moise.ii Căci nimeni nu ar putea administra de unul singur treburi publice atît de diverse și numeroase cum sînt cele ale provinciei, decît dacă pentru îndeplinirea unor sarcini ar recurge la sprijinul unor persoane înzestrate, înțelepte și curajoase din fiecare clasă... Într-adevăr, prin acest aranjament fiecare provincial va simți că și-a păstrat anumite urme de libertate, căci fiecare se consideră părtaș la administrarea chestiunilor publice. Căci iubirea, bunăvoința și preocuparea față de semeni sînt întreținute printre provinciali atunci cînd toți știu: fiecare clasă manifestă o grijă atentă, bine specificată pentru indivizii și grupurile care o compun și că solicitările pentru procurarea lucrurilor necesare și utile pentru viața socială și pentru evitarea inconvenientelor vor fi auzite, iar remediile vor fi căutate și atunci, cînd cineva cere ajutor împotriva celor mai puternici sau a celor care perturbă pacea publică.

Ordinul provincial sau starea (socială) poate fi sau sacră și ecleziastică, sau laică și civilă. În Germania acestea sînt cunoscute sub denumirea de der Geistliche und Weltliche Stand.9 Aceste ordine, împreună cu căpetenia provincială, reprezintă întreaga provincie. Toate problemele mai importante sînt rezolvate după sfatul lor, iar bunăstarea comunității le este încredințată. Ele îl admonestează însă pe șeful provinciei cînd acesta greșește, corectează situațiile în care el abuzeză de puterea care i-a fost încredințată și îi pedepsesc pe cei care îl îndeamnă la păcat sau îl lingușesc.

Un colegiu de bărbați pioși, învățați și cu mare greutate din cadrul clerului provincial, aleși prin consens, reprezintă ordinul sacru și ecleziastic.10 Acest colegiu răspunde de apărarea și propovăduirea doctrinei religioase, de respectul public și adorația datorate lui Dumnezeu, de școlile și bunurile bisericești precum și de grija pentru cei săraci. Într-adevăr, grija tuturor treburilor bisericești și a vieții religioase din întreaga provincie le este încredințată lor pentru ca toate persoanele cuvioase să poată fi reunite și să constituie un singur trup mistic. Prin urmare, numim membrii colegiului ecleziastic episcopi, mandatari episcopali, preoți parohi sau conducători bisericești provinciali.

Deoarece ordinul ecleziastic al provinciei se poate achita de îndatoririle sale și își poate exercita atribuțiunile pe tot cuprinsul provinciei doar cu ajutorul și concursul altora, prima sa responsabilitate este să împartă provincia în protopopii și să ceară ca fiecare protopopie să aleagă un presbiteriu. O protopopie este o uniune a multor sate, tîrguri și orașe învecinate din aceeași provincie ce are scopul de a menține expresia publică a adorației lui Dumnezeu. Este o comunitate separată de altele în probleme spirituale.

Preoții, presbiterii și diaconii, adică întregul colegiu și presbiteriu, administrează treburile comunității persoanelor cuvioase pe cuprinsul întregii protopopii. Aceste treburi sînt următoarele: 1) apărarea și propovăduirea adevărului doctrinei divine; 2) numirea propovăduitorilor Cuvîntului; 3) cenzura morală; 4) organizarea de școli pentru copii și tineri; 5) respectarea ritualurilor și păstrarea integrității ceremoniilor religioase ce au loc în casa Domnului; 6) crearea structurii și a bunei ordini în cadrul bisericii; 7) precizarea datei întrunirilor și desfășurarea corectă a acestora; 8) rugăciunile, exhortațiile și tainele bisericești; 9) evidența persoanelor care au îmbrățișat noua credință, ca și pedepsirea care induce, cultivă și păstrează pioșenia și pacea; 10) organizarea diaconatului și administrarea azilurilor. Cu privire la aceste chestiuni bisericești, preoții, presbiterii și diaconii se întrunesc, deliberează și decid în cadrul unor adunări proprii. Pentru exercitarea și achitarea de această sarcină, presbiterii primesc de la Dumnezeu puterea prin care se deschide și se închide Regatul Ceresc.

Reiese clar din anumite pasaje ale Scripturii că grija și administrarea problemelor și funcțiilor ecleziastice nu este de competența magistraturii laice, ci de cea a colegiului format din preoți și presbiteri. Pînă și magistratul trebuie să se supună acestui colegiu în privința exhortațiunilor, a dojenelor și a altor lucruri necesare bunăstării sufletești. Prin urmare, indicațiile date de corpul preoțesc și supunerea față de ea sînt recomandate fiecărei persoane. Îndatoririle sacre și cele laice sînt distincte și nu trebuie confundate. Căci fiecare solicită în întregime omul.

ORDINUL SECULAR AL PROVINCIEI răspunde – cu consimțămîntul membrilor provinciali – pentru intergritatea lor corporală, procurarea hranei și îmbrăcăminții lor, precum și de alte de lucruri care țin de viața pămîntească. El constată dacă există nevoie de vreun remediu, ajutor ori amendament în chestiunile politice legate de a doua tablă a Decalogului. Face aceasta astfel încît să fie aduse avantaje provinciei și să fie evitată dezavantajarea provincialilor. În Germania acest ordin se numește der Weltliche Stand.

Ordinul acesta secular și politic se compune din două elemente. El include nobilimea (ordo nobilitatis) și comunele (ordo plebeius), ultima dintre ele îmbrățișîndu-i pe locuitorii aparținînd deopotrivă orașelor și satelor. Deci, există trei stări seculare: nobilimea (status nobilitatis), mica burghezie (status civitatum) și țărănimea (status agrariorum). În Germania sînt numiți der Ritterstand, der Stattestand und der Hausman- oder Bauernstand. Unele provincii nu recunosc al treilea ordin: țărănimea.11 Cele mai multe provincii belgiene – Marcatul Olandez, Zeelanda, Frizia de Vest, Brabantul de Nord și Groningenul – au două stări sau ordine, nobilimea și mica burghezie. Ele nu recunosc nici ordinul ecleziastic. Eu consider însă că diversitatea problemelor necesită experiența țăranilor, și prin urmare acest ordin ar trebui recunoscut.

Ordinul nobilimii este constituit în principal pentru apărare, pentru respingerea și alungarea forței și violenței în afara provinciei. Deci, în Germania, el este numit der Wehrstand.12 Mica burghezie și țărănimea sînt constituite, în principal, pentru procurarea adecvată a lucrurilor necesare și utile vieții civile din provincie. Deci, în Germania, aceste ordine se numesc der Nehrstand.13 Iar ocupațiile lor sînt de trei feluri. Întîi sînt negustori și oameni de afaceri, apoi fermieri și crescători de animale, iar, în fine, meșteșugari și meșteri.

Cum ordinul ecleziastic al provinciei va educa bărbați pioși, învățați, înțelepți și buni, astfel ordinul politic și secular al nobilimii va fi preocupat să crească pentru provincie bărbați puternici, belicoși și curajoși, gata cu armele și cu sfatul, și care sînt experimentați în chestiunile militare. Și tot astfel ordinul micilor burghezi și al țăranilor – comunele – vor tinde să producă pentru patrie negustori, fermieri și meșteșugari dotați, harnici și renumiți. Prin serviciul, munca și sîrguința acestor ordine, asociere și simbioza provincială va fi capabilă să-și procure cele necesare traiului.

Comitele este superiorul acestor ordine provinciale sacre și seculare, lui i se încredințează administrarea provinciei și afacerile provinciale. El își primește investirea de la țara în care se situează provincia, și a cărei membră este. El poate fi numit dinast, eparh, satrap, guvernator, președinte, rector sau moderator al provinciei.14 Astăzi în multe locuri din Europa acești superiori sînt numiți conți și sînt identificați prin numele provinciei încredințate lor, prin numele principalei fortărețe sau al principalului oraș mare. Cele mai bune exemple sînt conții de Nassau, Frizia, Schwartzenberg, Hanovra, Mainz, Oldenburg și multe altele. În chestiunile dificile, care implică întreaga provincie, mai precis cele care privesc războiul și pacea, impunerea de taxe, promulgarea legilor și a decretelor generale și alte asemenea lucruri, superiorul nu poate face nimic fără consimțămîntul și consensul ordinelor provinciale.

Dacă două sau mai multe provincii sînt încredințate administrării unei singure persoane, aceasta este în mod obișnuit numită duce, principe, marchiz sau landgraf. Uneori o asemenea administrare este încredințată unui oraș mare din cadrul provinciei. Acesta este cazul lui Nürnberg, Strassbourg, Antwerpen, Danzig, Groningen, Bremen, Ulm, Augsburg, Aachen, Lübeck, Frankfurt și multe alte orașe. Astăzi, orice oraș care are o guvernare și un teritoriu distinct și separat se numește o provincie.

Motivul instituirii acestei căpetenii este necesitatea și utilitatea unei asemenea dregătorii din punctul de vedere al provinciei. Căci afacerile publice ale diferitelor ordine ale provinciei nu pot fi administrate și guvernate în mod adecvat și benefic de mai multe persoane – și cu atît mai puțin de toți membrii provinciei –, mai ales dacă ei trebuie să facă acest lucru în mod consecvent și pe o durată lungă de timp. Cauza este discordia, disensiunea și diferența opiniilor. Prin urmare, este necesară instituirea unui director sau guvernator care să-i poată determina pe ceilalți, stări și indivizi deopotrivă, să-și îndeplinească îndatoririle. „Unde nu există guvernator, poporul piere.” iii Iar supușii sînt „ca niște oi care n-au păstor”iv. Din această cauză spune apostolul Pavel că magistratul este numit pentru binele și întru avantajul supușilor săi. …v

Chiar dacă aceste căpetenii, comiți și conducători ai provinciilor recunosc magistratul suprem al țării ca superiorul lor – de la care ei dobîndesc guvernarea și puterea –, ei sînt deținătorii puterii supreme pe teritoriul lor și țin locul principelui suprem. Ei domnesc peste teritoriul lor precum împăratul sau magistratul suprem peste întregul imperiu, cu excepția posesiei celui mai înalt rang și al puterii supreme în imperiu și cîteva alte lucruri rezervate în chip specific magistratului suprem care i-a numit. Un astfel de drept este cel de a judeca juzii.vi Căpetenia provinciei e, prin urmare, deținătorul celui mai înalt rang și al privilegiilor regale în teritoriul său, dar fără a dispune de jurisdicția universală pe care o are principele suprem. Această jurisdicție supremă și universală este însăși forma și substanța suveranității regelui, de la care acesta nu poate abdica din propria-i voință. Drepturile ce decurg din exercițiul puterii supreme și din superioritate trebuiesc rezervate în procesul transferului puterii pentru acela care efectuează transferul. Prin aceasta, ducele sau căpetenia provinciei diferă ca putere și autoritate de cel care l-a numit.vii Pentru că cel care numește este mai mare decît cel numit, și are o putere generală în toate provinciile și în întregul imperiu. Pe de altă parte, cel numit este mai puțin decît cel care l-a numit și are o putere specială limitată de cel din urmă la provincia în cauză. El își păstrează funcția în locul și prin favoarea celui care l-a numit, iar dacă este consumat de propria-i putere, el poate fi destituit din funcție de cel din urmă.

Datoria căpeteniei provinciale este, în primul rînd, să supravegheze și să administreze în mod diligent treburile sacre și seculare ale provinciei, să aibă grijă ca acestea să servească gloria lui Dumnezeu și bunăstarea întregii provincii și a membrilor acesteia. În al doilea rînd, datoria lui este să administreze dreptate indivizilor, avînd puterea și căderea de a aplica pedepse care ating viața, integritatea corporală, bunurile și reputația, precum și de a-i recompensa pe cei care fac bine. În al treilea rînd, datoria sa este să se informeze despre acele lucruri care necesită corecție sau sprijin, să cunoască starea provinciei sale, și să asculte plîngerile ordinelor și ale supușilor individuali. Cînd aceste lucruri îi sînt cunoscute, el convocă o adunare a stărilor provinciei și propune acestei adunări chestiunile pe care le-a considerat importante pentru provincie și asupra cărora trebuie deliberat și reflectat. El trebuie să facă acest lucru în special atunci cînd trebuie impuse supușilor diferite taxe. După ce aceste probleme sînt decise, prin unanimitate sau prin majoritatea voturilor stărilor, el confirmă deciziile, le conferă autoritate și forța obligatorie a legii, ordonă executarea lor, iar apoi dizolvă adunarea.

Fiecare stare a provinciei are cîte un vot, deși foarte frecvent pot fi prezenți mulți delegați reprezentînd fiecare stare. Ei servesc ca agenți ai acestora și acționează conform mandatului și ordinelor primite de la principalii lor, cărora ei trebuie să le raporteze evenimentele ce au avut loc și acțiunile pe care le-au întreprins la întoarcerea acasă. Prin urmare, fiecare ordin constituie un ordin-mebru al colegiului provincial în care chestiunile propuse de căpetenie sînt examinate și decise.viii La deliberări, fiecare ordin examinează separat, în propria cameră, cîte o chestiune propusă, iar deputații lui convin între ei cu privire la decizia lor. Cînd timpul cuvenit a expirat și toate ordinele provinciei s-au adunat din nou în camera comună, ele își comunică reciproc deciziile luate. Îi este interzis superiorului provinciei, oficialilor care îl acompaniază și consilierilor săi care fac parte din adunarea provincială, să influențeze sau să împiedice luarea liberă a deciziilor. Ei nu se situează deasupra stărilor și nu le domină în cadrul adunării. După solicitarea și audierea deciziilor tuturor stărilor, căpetenia își adaugă și propria decizie, iar în cazul în care constată diferențe de opinii, armonizează deciziile stărilor, dacă se poate.

Nici o stare nu are puterea de a decide singură vreo problemă propusă de căpetenia provinciei, ci toate ordinele împreună. Mai precis, această putere aparține în mod colectiv tuturor stărilor, nu stărilor individuale, ceea ce înseamnă că hotărîrea se va lua într-un colegiu care întrunește toate ordinele, nu în cadrul unor colegii separate ale ordinelor. Din acest motiv, un ordin fără altul nu poate decide asupra acestor lucruri care îi privesc pe toți ca pe un întreg, după cum am spus-o deja cu privire la deciziile și decretele colegiilor și a senatelor – și cum vom discuta ulterior mai pe larg. Dar dacă o stare nu se prezintă la o adunare anunțată, își pierde dreptul de a delibera și de a decide cu privire la chestiunile propuse; iar hotărîrile luate de cei prezenți, și confirmate de căpetenia provinciei, vor fi duse la îndeplinire și cu privire la starea absentă ca și cum ea ar fi fost prezentă și ar fi consimțit la ele.ix Cînd, totuși, există voturi, opinii și judecăți diferite ale colegiilor sau ordinelor prezente, decizia poate fi adoptată în conformitate cu judecata părții celei mai numeroase sau mai mari în chestiunile care privesc toate ordinele împreună, dar nu și în cele care le privesc în mod separat.

Căpeteniile provinciilor germane pot fi încadrate astăzi în două categorii. Unii sînt supuși nemijlociți ai împăratului sau cezarului, iar alții i se supun în mod mijlocit. Prima categorie de căpetenii trebuie să raporteze despre guvernarea lor direct împăratului sau magistratului suprem al imperiului. Dacă sub aparența datoriei căpetenia abuzează cu cruzime de puterea pe care o are asupra supușilor săi sau dacă practică tirania, împăratul îl poate înlocui și îl poate deposeda de competențele conferite asupra sa. Căpeteniile din cea de-a doua categorie răspund în fața principelui superior din punct de vedere ierarhic. Acesta îi judecă și îi pedepsește dacă își tratează supușii în mod tiranic sau cu cruzime. Prin urmare, dacă superiorul unei asemenea provincii nu își protejează supușii la vreme de nevoie sau refuză să îi sprijine, ei se pot supune altuia.15

Notă
* Johannes [Althaus] Althusius (1557–1638), jurist și filozof politic german. Fragmentul publicat a fost preluat din ediția a doua a operei Politica methodice digesta (Analiza sistematică a politicii) (1610). În această ediție, autorul deosebește cinci tipuri de asociere umană (consociatio): familia, corporația (collegium) sau bresla, orașul, provinca și regatul sau imperiul. (Notele numerotate cu cifre romane sînt cele originale din textul lui Althusius, iar cele numerotate cu cifre arabe au fost adăugate de Frederick S. Carney, traducătorul care a redactat ediția în limba engleză, respectiv de Szász Alpár Zoltán.)
1 A se citi sistem de drept. – F.S.C.
2 Termenul englez district, sau latinescul districtus înseamnă aici o zonă geografică ce constituie, totodată, și o unitate administrativă.
3 A se citi acte normative, legi. – F.S.C.
4 Termenul „comuniune” corespunde celui de communicatio „împărtășire” din textul original în limba latină, sens pe care îl are și cuvîntul communion în limba engleză. Noțiunea reprezintă, de fapt, unul dintre pilonii fundamentali ai învățăturii althusiene.
5 În versiunea în limba engleză ce stă la baza traducerii de față figurează exact termenul de „simbionți” (provincial symbiotes), ceea ce arată că, în concepția lui Althusius, comunitățile sînt organice.
6 Autorul ne oferă aici – și în cele ce urmeaz㠖 o interpretare a textului biblic original Exod 20:2-11, nu a celor zece porunci în forma lor prescurtată.
7 Majora collegia, spre deosebire de bresle (minora collegia).
8 Stările din cadrul provinciei. Ca și în textul original de limbă engleză, am păstrat ortografia germană folosită de Althusius.
9 Ordinul spiritual și cel lumesc.
10 Descrierea ordinului clerical se bazează, în primul rînd, pe următoarele opere: Jean Calvin, Institutio religionis Christianae și Proiectul decretelor bisericești (Draft Ecclesiastical Ordinances); Franciscus Junius, Commentarii și Ecclesiastici; Wilhelm Zepper, De politica ecclesiastica; Benedict Aretius, Problemata theologica; Jerome Zanchius, De redemptione, respectiv Psalmurile123. – F.S.C.
11 Autorul utilizează aici și în cele de mai jos termenul ordo, „ordin monastic, ordin cavaleresc”, deși, în conformitate cu distincția de mai sus, se referă la status („stare socială”).
12 Ordinul protector.
13 Ordinul producător sau literalmente ordinul de hrănire.
14 Eparchos = episcop, rector = preot paroh sau conducătorul unor instituții confesionale de învățămînt, moderator = judecător bisericesc.
15 Pentru a susține acest punct de vedere, Althusius face referire la următorii juriști și opere: Jerome Gigas, De crimine laesae majestatis, I, quest. 56; Jacob Thomingius, Consilia, cons. 13, num. 43 f.; Felino Sandeo, Commentaria (Decretals II, 26, 12); Tiberius Decianus, Tractatus criminalis, VII, 49, 27 f.; Matthew Wesenbeck, Consilia, cons. 48, num. 23; Andrea Alciati, Commentarii (Code I, 2, 5); Joachim Mynsinger, Centuriae, cent. 6, obs. 2; Alberico Gentili, De jure belli, I, 23; Marianus Socinus, Consilia, cons. 39; Paul Castro, Commentaria (Digest I, 1, 5). – F.S.C.
i Ioan 17:3.
ii Exodus 18:17-25. Vezi și Moise–Tablele legii 1:13-18, Chronos 19, Moise–Cartea a IV-a 11.
iii Pildele 11:14.
iv Moise–Cartea a IV-a 27:17.
v Romani 13:1-7.
vi Joachim Mynsinger, Centuriae, cent. 6, obs. 99; Diego Covarruvias, Practicarum quaestionium, 4, 1 f.; Marc Antony Peregrinus, De jure fisci, I, tit. 3, num. 75 f.; Henry Rosenthal, De feudis, I, 5, 11 ff.; Ulrich Zasius, Responsorum, I, cons. 1; Roland a Valle, Consiliorum, I, cons. 29, num. 26; Matthew Wesenbeck, Consilia, cons. 40, num. 44; cons. 27, num. 28; Andreas Gail, De pace publica, I, 6, 19 și Practicarum observationum, II, obs. 57, 7 f.
vii Henry Rosenthal mai menționează și faptul că împăratul nu poate să învestească o persoană de rang egal cu el. De feudis, I, 5, 10.
viii Exemplele referitoare la Marcatul Olandez, Zeeland și Friesland se regăsesc în lucrările Emmanuel Meteren, A General History of the Netherlands, XIV și XX; respectiv Ubbo Errunius, De jure et agro Groningae. Vezi și Josias Simler, De republica Helvetiorum.
ix Bodin consideră că în problemele de importanță majoră nu este suficient ca toată lumea să fie anunțată, ci cel puțin două treimi din cei implicați trebuie să fie prezenți la întrunire chiar dacă decizia nu se va lua în unanimitate. The Commonweale, III, 7.

Traducerea: Ovidiu PECICAN
2002.01.23.

articolul în format *.pdf