Antonio SODA, Vincenzo CERULLI IRELLI
Democrația competitivă
Perspective 
I. Argumente pentru o nouă structură federală a Republicii: criza societății, a partidelor, a statului, a instituțiilor
Lunga fază de „laicizare a puterii”, transformată odată cu iluminismul din sacră în seculară și reconfirmată în mod solemn – de la constituțiile iacobine pînă la constituțiile de azi – de suveranitatea populară, și-a epuizat de multă vreme capacitatea de expansiune a idealului democratic.

Trecerea de la democrația statului la democrația puterii, gîndită ca o necesitate, s-a dovedit fie inexistentă, fie o iluzie înșelătoare. Tradiția liberal-democratică (paritatea formală a recunoașterii drepturilor) și viziunea de stînga (egalitatea de derivație iacobină) în a construi, pe baza noii suveranități populare exprimate prin intermediul reprezentanței politice, un unic centru de putere democratică, în stare să garanteze drepturi – de la libertatea politică la drepturile sociale –, se confruntă acum cu o societate complexă, pluralistă, conflictuală, tinzînd la excluderea unei cote deloc nesemnificative de persoane din status-ul noii cetățenii.

Transformarea centripetă a suveranității, specifică unei societăți moniste, a sfîrșit chiar prin a nega însăși existența unei puteri politice care, ontologic, ar trebui să aibă caracterele generalității și ale transcenderii parțialității intereselor opuse, pentru a se ridica la funcția de sinteză și de mediație publică.

Puterea trăiește o dublă contradicție. Ea e concentrată în instituții de vîrf, în mod normativ uniformizatoare și nivelatoare a diverselor realități periferice și, în același timp, e tot mai puțin capabilă să guverneze specificitatea teritoriului, care tinde să se organizeze în forme și dimensiuni centrifuge.

Puterea e expusă către exterior, în procesul de globalizare, prin disoluția obiectivă a legăturii dintre economie și teritoriu, cu cedările de suveranitate statală ce decurg de aici în favoarea societăților supranaționale sau, și mai brutal, cu supunerea puterilor naționale puterilor financiare mondiale; în același timp, ea e presată de o tensiune continuă pentru a se reorganiza în puteri difuze, vecine comunității – exigența de subsidiaritate.

Criza puterii e, așadar, o criză a politicii. Și, totodată, o criză a Constituțiilor, întrucît acestora, în calitatea lor de legi supreme de reglementare, le scapă însăși materia reglementării, adică tocmai puterea.

Autoritățile naționale dețineau, pînă acum cîțiva ani, încă o mare putere decizională în cîmpul economiei, prin intermediul politicilor de bilanț. O dată cu apariția politicilor monetare pe mari suprafețe (pentru noi Uniunea monetară europeană, pentru alții arealul dolarului, pentru alții Mercosurt ș.a.m.d.), guvernele și-au restrîns propriul spațiu la politica serviciilor, a lucrărilor publice, a standardelor.

Dar chiar și această putere e condiționată de modelul schimbului de avantaje cu sistemul intreprindelor, care trebuie să ofere dezvoltare economică, și de libertatea de mișcare a capitalului, care exclude statul din operația de schimb.

În teritoriu, se întîmplă ceva diferit și profund: nu mai există nevoia unei politici ca interpunere între societate și stat.

Societatea tinde direct să se facă stat, promovînd forme diverse de reprezentare, care răstoarnă partidele, forma clasică cu care cetățenii asociați au contribuit în acest secol (sec. 20 – nn) la determinarea opțiunilor făcute de statele democratice.

S-a constatat că sîntem într-o fază istorică, cea a divorțului progresiv dintre Constituție, stat și partide.

Categoriile, corporațiile profesionale, agregările de interese, mobile sau cristalizate, își promovează reprezentanțele lor, sustrăgîndu- se sau condiționînd medierea specifică partidelor cu ținte generale. Acest fenomen – vizibil în criza partidelor, dar nu numai – nu va tolera centralismul sau depărtarea puterii, nu va tolera o reprezentanță desprinsă de guvern și de responsabilitate. Acesta e unicul aspect pozitiv într-un cadru de fragmentare politică, de parcelare socială, de segmentare transversală a intereselor, de proiecte și idei acum confluente, acum conflictuale.

Însă rolul partidelor, într-un stat centralist, nu e asumat, cum ne-am putea gîndi și cum îl și proclamă iluzoriu unii, de către cetățeanul arbitru, care rămîne un mit în umbra căruia de două secole se fac revoluții și se consumă restaurații.

Democrația directă și autogestionată, într-o viziune centralistă a puterii și a instituților sale, nu e compatibilă cu societățile complexe iar expedientul exclusiv al campaniilor referendarii alimentează doar iluzia cetățeanului arbitru.

Centralității formale a puterii politice nu-i corespunde, așadar, o centralitate socială. Monopolului puterii politice, propriu societăților ierarhice, i se substituie azi puteri difuze și diferențiate în care politica deține doar o cotă de putere, iar extensia și forța de reglementare a acestora e direct proporțională cu instrumentele instituționale de care dispun și cu gradul de eficiență al acțiunii lor.

Puterea politică, singura cu caracter general, se răsfrînge, în statul centralist, în subsisteme parțiale, care riscă mereu să ratifice sau să suporte decizii adoptate în altă parte, în alte sisteme de putere, mai deschise și mai dinamice, primul între toate fiind puterea economică, cu inevitabila consecință a restrîngerii spațiilor democrației.

Criza socială și politică a societății pluraliste îmbracă în substanță și instituțiile, care se prezintă în aparență puternice și centrale în guvernarea ansamblului complex al problemelor, însă, în realitate, manifestă slăbiciune și incapacitate de a răspunde exigențelor unei noi cetățenii avansate de cetățeni și de persoane în teritoriu.

II. Proiectul de reformă instituțională
Din această analiză și din condiția reală a raportului instituții–societate rezultă că trebuie regîndit proiectul reformei instituționale. Trebuie să plecăm, așadar, de la limitele specifice ale instituțiilor noastre și de la rînduielile și nevoile care vin dinspre societatea complexă. Pentru a evita separarea dintre cetățeni și instituții avem nevoie de o idee lungă de democrație competitivă, promovînd, într-o logică policentrică a puterilor, un raport direct între sufragiul universal și alegerea guvernelor la toate nivelurile, pornind de la cel teritorial cel mai aproape de cetățean pînă la guvernul național.

Ideea lungă a democrației competitive, pentru recompunerea fragmentelor sociale și pentru căutarea non-consociativă a medierilor politice în raport cu segmentările corporative, înseamnă afirmarea cetățeanului, a corpului electoral, articulat într-o plurală și progresivă manifestare a voinței, ca titular și arbitru al orientărilor guvernelor locale și național.

Înseamnă să nu ne oprim la ideea scurtă, blocată în alianța dintre proporționalism și parlamentarism, care sechestrează în mîna Parlamentului și a reprezentanțelor puterea de decizie a cetățeanului. Trebuie să refuzăm concepția conservatoare a democrației ca proiecție a societății în stat prin intermediul fotografiei țării din adunarea națională care se apără de guverne, le limitează și le condiționează alegerile programatice și neagă spațiul cuvenit realităților locale. O viziune, aceasta, care crede că poate depăși separarea dintre cetățeni și instituții printr-un model ideologic fondat pe prezumția apartenențelor rigide, a plasărilor sociale stabile sau puțin schimbătoare, în fine, prin dependența aleșilor de înscrierea în partide.

Cele trei aporii istorice, cele trei îndoieli raționale, obiective și deci cele trei dificultăți pe care democrația contemporană trebuie să le înfrunte (rolul politicii în societățile complexe în raportul său cu puterea; raportul dintre principiul majorității și calitatea socială a politicii într-o epocă în care majoritatea cetățenilor tinde în mod natural să se alinieze în apărarea echilibrelor existente, cu riscul crescînd al excluderii și marginalizării categoriilor mai slabe și interesate de schimbare; în fine, contradicția dintre globalizarea problemelor și persistența naționalității în politică) converg, de fapt, în a nega însăși posibilitatea de a identifica exclusiv democrația cu centralitatea instituțiilor reprezentative.

Din contră, e nevoie să contrastăm viziunile care solicită și operează pentru înțelegerea puterii politice în favoarea înregistrării dinamicilor de piață sau care vor să organizeze statul cu singurul scop de a promova și reglementa aceste dinamici.

Am sfîrși astfel prin a accepta doar federalismul subnațional pentru a limita poverile solidarității naționale și planetare, într-o dimensiune în care separarea e acceptată pacific, dacă nu e trăită chiar ca o valoare.

Pe această linie se așază reforma abia aprobată asupra autonomiei statutare a regiunilor și asupra formei sale de guvern.

III. Liniile reformei
Statul și regiunile se plasează, fiecare, în ordinea constituțională ca subiecți titulari ai unei părți a suveranității în exercițiul puterii legislative, fără nici o subordonare a unuia față de altul, într-o relație de echitate organizativă în care convergența în realizarea principiilor și valorilor Constituției e definită de atribuirea de competențe proprii. Eventualele conflicte sînt rezolvate de Curtea Constituțională, sediul legalității constituționale.

În această opțiune trăiește cea mai profundă și originală intuiție a constituantei din 1948, care, în mod profetic, în articolul 5 al Cartei fundamentale, odată afirmată unitatea și indivizibilitatea Republicii, a decretat voința de a promova autonomiile locale ca subiecte politice și instituționale care nu-și trag legitimitatea lor genetică și constituțională dintr-un act de autoritate al statului, ci îi preexistă acestuia, pînă într-atît încît Republica nu prevede instituirea lor, ci doar recunoașterea.

E un proiect care tinde să apropie și pe teren instituțional țara noastră de Europa, care a realizat deja în mare parte parcursul raționalizării și întăririi sistemului său de autonomii.

Rațiunea care a inspirat această idee e voința de a realiza instituții puternice, centre de putere plurale și difuze, și de a construi o administrație publică agilă și eficientă: acestea sînt instrumentele pentru a contrasta celelalte puteri lipsite de legitimare democratică și purtătoare de interese sectoriale, adesea egoiste.

Sînt cunoscute, sub acest aspect, împletirea și conexiunea dintre instituții, economie și dezvoltare. Instituții slabe, centralizarea puterii, aparate birocratice pletorice și conflictuale, nu numai că instituie separarea și îndepărtarea puterii de cetățean, dar reprezintă, totodată, obstacole în calea dezvoltării economice și a transpunerii în act a programelor de guvern. Societatea complexă a zilelor noastre cere un nou pact federal care să recunoască o demnitate egală, constituțională, tuturor instituțiilor politice teritoriale în care se exprimă viața socială, economică, culturală, morală a comunității, în diversitatea gradelor, naturii și dimensiunii funcțiilor lor, a rolului și competențelor fiecărei instituții.

Numai astfel instituțiile pot căpăta acea vigoare, acea legitimare capabilă să se opună impulsului către disoluție, corporativismului, fragmentării și conflictualității permanente a intereselor antagoniste.

Să ne gîndim la federalism ca la un proces care îmbracă, pornind de la comunitate, natura, forma, puterile, competențele, tutela și relațiile dintre subiectele instituționale, pe de o parte, și dintre acestea și cetățeni, pe de altă parte. Credem că acesta e răspunsul la cererea de transfer a puterii către cetățeni chiar în faza de regîndire a formei statului, caracterizată de cedarea crescîndă a propriei suveranități în favoarea instituțiilor supranaționale.

Tradițiile, istoria, diversele autonomii, capacitățile municipiului italian trebuie să-și găsească într-un nou model constituțional recunoașterea expresă și proiecția spre viitor.

Principiul istoric al paralelismului, dominator în orînduirea noastră, pentru care subiectul care dictează regula are grijă și de necesara sa aplicare prin intermediul administrației publice, e sfărîmat. În locul său se ridică un obstacol constituțional prin proliferarea aparatelor, duplicarea funcțiunilor, suprapunerea sarcinilor, confuzia atribuțiilor și prin incertitudinea responsabilității – izvor de inerție, de întîrziere, de arbitrar, de negare a drepturilor de cetățenie. Pactul federal capătă viață prin intermediul autonomiei financiare a intrărilor și cheltuielilor din cadrul instituțiilor politice teritoriale.

Autonomiei resurselor, realizate prin intermediul dărilor și intrărilor proprii, adiționale sau supraimpuse, prin participarea la venitul fiscal național, i se adaugă, pentru teritoriile cu o capacitate fiscală mai mică pe locuitor, intrările care derivă dintr-un fond de distribuire național, astfel încît instituțiilor teritoriale să le fie garantată capacitatea de a finanța integral funcțiile pe care ele le dezvoltă în cadrul puterilor prevăzute de Constituție și cîștigate prin intermediul modurilor și formelor autonomiei ulterioare (extinderea principiului de specialitate).

Reforma examinată de Cameră redesenează, așadar, instituțiile țării noastre cu conștiința că acestea sînt procesele reale ce definesc chipul unei societăți moderne și avansate și că statul și instituțiile politice trebuie, pe de o parte, să adune cererile fragmentate de inovare pe care cetățenii și intreprinderile le produc, iar pe de altă parte trebuie să se reapropie de o funcție de călăuză și de direcționare spre a le recompune, în policentrismul conflictualităților inevitabile ale societății pluraliste și complexe.

În sinteză, punctele nodale ale propunerii privesc:

a. definirea subiecților care constituie orînduirea federală în poziție de egală demnitate constituțională;
b. atribuirea către Regiuni a competențelor legislative generale, excluzînd materia intereselor unitare, și a unei competențe concurente în domeniile în care statul definește principiile fundamentale;
c. prevederea unor ulterioare forme de autonomie, mai avansate, a Regiunilor cu statut ordinar;
d. federalism fiscal după principiile autonomiei capacității impozitive, coparticiparea Regiunilor la tezaurul public, corespondența între resurse și competențe, Fondul de solidaritate, intervenții extraordinare pentru depășirea dezechilibrelor teritoriale;
e. principiul subsidiarității instituționale (principiul subsidiarității sociale va fi definit în prima parte a Constituției);
f. centralitatea Comunei în funcțiile administrative;
g. suprimarea controalelor externe asupra legitimității și meritului actelor emanate de instituțiile politice teritoriale;
h. tutela constituțională a subiecților care constituie ordinea federală;
i. instituirea Consiliilor regionale de justiție (instituția judecătorilor de pace), ca primă articulare teritorială a serviciului de justiție și ampla și directa participare populară la jurisdicție;
l. suprimarea Comisarului guvernamental;
m. constituționalizarea Conferinței Stat-Regiuni-Orașe și articularea sa teritorială. Au fost excluse expres din această propunere probleme referitoare la cea de a doua Cameră (Camera Regiunilor sau Senatul federal, ca necesar racord cu centrul al instituțiilor teritoriale) și, prin urmare, nu am înfruntat nodul relativ la o nouă ordine a sistemului organelor reprezentative și a raportului Parlament-Guvern). Asupra acestor teme controversate și explozive e necesară o ulterioară aprofundare din partea forțelor politice. Excluderea nu prejudiciază validitatea propunerii, care reprezintă începutul unui proiect reformator în măsură să transforme în sens federal orînduirea noastră.

Constituția italiană

Capitolul V
Regiunile, provinciile, comunele
Art. 1141
Republica e constituită din Comune, Provincii, Municipii, Regiuni și Stat.

Comunele, Provinciile, Municipiile și Regiunile sînt entități autonome cu statute, puteri și funcțiuni proprii, după principiile stabilite de Constituție.

Roma e capitala Republicii. Organizarea sa e reglementată prin lege statală.

Art. 115
Se abrogă art. 9, alineat 2, din legea constituțională nr. 3 din 18 octombrie 2001.

Art. 116
Friuli-Venezia Giulia, Sardinia, Sicilia, Trentino-Alto Adige/ Südtirol și Valle d’Aosta/ Vallée d’Aoste dispun de forme și condiții particulare de autonomie, conform respectivelor statute adoptate prin lege constituțională.

Regiunea Trentino-Alto Adige/Südtirol e constituită din provinciile autonome Trento și Bolzano.

Forme ulterioare și condiții particulare de autonomie, privitoare la domeniile pe care alin. 3 din art. 117 și la domeniile indicate de alin. 2 din același articol, lit. l), referitor la organizarea justiției de pace n) și s), pot fi atribuite și altor Regiuni, prin lege statală, la inițiativa Regiunii interesate, după audierea instituțiilor locale și cu respectarea principiilor din art. 119. Legea e aprobată de Camere cu majoritatea absolută a membrilor, în baza înțelegerii dintre Stat și Regiunea interesată.

Art. 1172
Puterea legislativă e exercitată de Stat și de Regiuni în respectul Constituției, precum și al obligațiilor ce decurg din orînduirea comunitară și din angajamentele internaționale.

Statul are legislație exclusivă în următoarele domenii:

a. politica externă și raporturile internaționale ale Statului; raporturile Statului cu Uniunea europeană; dreptul de azil și condiția juridică a cetățenilor Statelor care nu aparțin Uniunii europene;
b. imigrație;
c. raporturile dintre Republică și confesiunile religioase;
d. apărare și Forțe armate; siguranța Statului; arme, muniții și ex plozive;
e. monedă, tutela economiilor și piețelor financiare; tutela concurenței; sistemul valutar; sistemul fiscal și sistemul contabil al Statului; distribuirea resurselor financiare;
f. organe de Stat și referitoare la legile electorale; referendumuri statale; alegerea Parlamentului european;
g. structura și organizarea administrativă a Statului și a instituțiilor publice naționale;
h. ordine publică și siguranță, exclusiv poliția administrativă locală;
i. cetățenie, statut civil și stare civilă;
l. jurisdicție și norme procesuale; orînduire civilă și penală; justiție administrativă;
m. determinarea nivelelor de bază ale prestațiilor privitoare la drepturile civile și sociale care trebuie garantate pe întreg teritoriul național;
n. norme generale de educație;
o. prevederi sociale;
p. legislație electorală, organe de guvern și funcțiuni fundamentale ale Comunelor, Provinciilor și Municipiilor;
q. vamă, protecția granițelor naționale și profilaxie internațională;
r. greutăți, măsuri și determinarea timpului; coordonarea informațiilor statistice și a informațiilor privind datele referitoare la administrația statală, regională și locală; lucrări de geniu;
s. tutela mediului ambiant, a ecosistemelor și bunurilor culturale.

Constituie domenii de legislație concurentă cele privitoare la: raporturile internaționale ale Regiunilor și raporturile lor cu Uniunea europeană; comerțul exterior; tutela și siguranța muncii; instrucția, cu excepția autonomiei instituțiilor școlare și cu excluderea instrucțiunii și formării profesionale; profesii; cercetare științifică și tehnologică și susținerea inovațiilor în sectoarele productive; tutela sănătății; alimentația; ordinea sportivă; protecția civilă; guvernarea teritoriului; porturi și aeroporturi civile; marile căi de transport și de navigație; comunicațiile; producția, transportul și distribuirea națională a energiei; prevederi complementare și integrative; armonizarea bilanțului public și coordonarea finanțelor publice și a sistemului fiscal; valorificarea bunurilor culturale și ambientale și promovarea și organizarea de activități culturale; case de economii, case rurale, firme de credit cu caracter regional; instituții de credit funciar și agrar cu caracter regional;

În domeniile legislației concurente le revine Regiunilor puterea legislativă, aparte determinarea principiilor fundamentale, rezervată legislației Statului.

Puterea legislativă revine Regiunilor în orice domeniu care nu e expres rezervat legislației statale.

Regiunile și Provinciile autonome Trento și Bolzano, în cadrul competenței lor, participă la decizii directe în elaborarea actelor normative comunitare și răspund de transpunerea în act și de execuția acordurilor internaționale și de actele Uniunii europene, în limitele normelor de procedură stabilite de legea Statului, care reglementează modalitățile de exercitare a puterii substitutive în caz de neîndeplinire.

Puterea de reglementare revine statului în domeniul legislației exclusive, aparte cea delegată Regiunilor. Puterea de reglementare revine Regiunilor în orice alt domeniu. Comunele, Provinciile și Municipiile au putere de reglementare în privința organizării și a desfășurării funcțiunilor atribuite lor.

Legile regionale înlătură orice obstacol care împiedică deplina paritate a bărbaților și femeilor în viața socială, culturală și economică și promovează paritatea de acces între bărbați și femei la funcțiile alese.

Legea regională ratifică înțelegerile dintre Regiune și alte Regiuni pentru îmbunătățirea exercitării propriilor funcțiuni, fie și cu înființarea de organe comune.

În materiile care intră în competența sa, Regiunea poate încheia acorduri cu State și înțelegeri cu instituții teritoriale interne din alt Stat, în cazuri și cu forme specificate de legile Statului.

Art. 118
Funcțiile administrative sînt atribuite Comunelor, dacă nu sînt atribuite, pentru a asigura exercițiul unitar, Provinciilor, Municipiilor, Regiunilor și Statului, pe baza principiilor de subsidiaritate, diferențiere și adecvare.

Comunele, Provinciile și Municipiile sînt titulari ai funcțiilor administrative proprii și ale celor conferite lor prin legea statală sau regională, după respectivele competențe.

Legea statală reglementează formele de coordonare între Stat și Regiuni în domeniile de care se vorbește la literele b) și h) din al doilea alineat al art. 117 și orînduiește forme de înțelegere și coordonare în domeniul tutelării bunurilor culturale.

Statul, Regiunile, Municipiile, Provinciile și Comunele favorizează inițiativa autonomă a cetățenilor, individual sau asociați, pentru dezvoltarea activităților de interes general, pe baza principiului subsidiarității.

Art. 119
Comunele, Provinciile, Municipiile și Regiunile au autonomie financiară de venituri și cheltuieli.

Comunele, Provinciile, Muncipiile și Regiunile au resurse autonome. Ele stabilesc și aplică cote de impozit și venituri proprii, în armonie cu Constituția și după principiile de coordonare a finanțelor publice și a sistemului fiscal. Dispun de coparticipare la veniturile din impozitele fiscale care se referă la teritoriul lor.

Legea statală instituie un fond egalizator, fără legături de destinație, pentru teritoriile cu o mai mică capacitate fiscală pe locuitor.

Resursele care provin din fonduri de care se vorbește în alineatele precedente permit Comunelor, Provinciilor, Municipiilor și Regiunilor să finanțeze integral funcțiunile publice atribuite lor.

Pentru promovarea dezvoltării economice, a coeziunii și solidarității sociale, pentru depășirea dezechilibrelor economice și sociale, pentru a favoriza exercițiul efectiv al drepturilor persoanei sau pentru atribuirea în scopuri diverse decît exercițiul normal al funcțiunilor lor, Statul destinează resurse suplimentare și efectuează intervenții speciale în favoarea anumitor Comune, Provincii, Municipii și Regiuni.

Comunele, Provinciile, Municipiile și Regiunile au propriul patrimoniu, atribuit după principii generale determinate de legea Statului. Pot recurge la împrumuturi numai pentru a finanța cheltuieli de investiții. E exclusă orice garanție a Statului asupra împrumuturilor contractate prin asemenea acte.

Art. 120
Regiunea nu poate institui taxe vamale pentru importuri sau exporturi sau tranzit între Regiuni, nici nu poate adopta prevederi care să obstaculeze în orice mod libera circulație a persoanelor și a bunurilor între Regiuni, nici nu poate limita exercițiul dreptului la muncă în orice altă parte a teritoriului național.

Guvernul se poate substitui organelor Regiunilor, Municipiilor, Provinciilor și Comunelor în caz de încălcare a normelor și tratatelor internaționale sau a normelor comunitare ori în caz de pericol grav pentru integritatea și siguranța publică sau cînd o cere tutela unității juridice sau a unității economice și îndeosebi tutela nivelelor esențiale a prestațiilor privind drepturile civile și sociale, făcînd abstracție de granițele teritoriale ale guvernelor locale. Legea definește procedurile apte să garanteze ca puterile substitutive să fie exercitate în respectul principiului subsidiarității și al principiului colaborării leale.

Art. 121
Organele Regiunilor sînt: Consiliul regional, Adunarea (Giunta) și Președintele acesteia.

Consiliul regional exercită puterea legislativă atribuită Regiunii și celelalte funcțiuni conferite lui de către Constituție și de către legi. Poate face propuneri de lege Camerei.

Adunarea regională (Giunta) este organul executiv al Regiunilor.

Președintele Adunării reprezintă Regiunea; conduce politica respectivei Adunări și răspunde de ea; promulgă legile și emite regulamentele regionale; conduce funcțiile administrative delegate de către Stat Regiunii, conformîndu-se instrucțiunilor Guvernului Republicii.

Art. 122
Sistemul de alegeri și cazurile de ineligibilitate și de incompatiblitate dintre Președinte și ceilalți membri ai Adunării regionale sau consilierii regionali sînt ordonate prin Legea Regiunilor, în limitele principiilor fundamentale stabilite prin Legea Republicii, care stabilește și durata organelor alese.

Nimeni nu poate aparține, în același timp, unui Consiliu sau unui Comitet regional și să fie membru al unei Camere a Parlamentului, al unui alt Consiliu sau al altui Comitet regional sau al Parlamentului european.

Consiliul alege dintre membrii săi un Președinte și un birou prezi dențial.

Consilierii regionali nu pot fi trași la răspundere pentru opiniile exprimate și pentru voturile date în exercițiul funcțiunii lor.

Președintele Comitetului regional, aparte cazurile în care statutul regional dispune altminteri, e ales prin vot universal și direct. Președintele ales numește și revocă membrii Adunării.

Art. 123
Fiecare Regiune are un statut care, în armonie cu Constituția, îi determină forma de guvernare și principiile fundamentale de organizare și de funcționare. Statutul reglementează exercitarea dreptului de inițiativă și de referendum asupra legilor și măsurilor administrative ale Regiunii și publicarea legilor și regulamentelor regionale.

Statutul e aprobat și modificat de Consiliul regional prin lege aprobată cu majoritatea absolută a membrilor, după două deliberări succesive adoptate la un interval nu mai mic de două luni. Pentru o astfel de lege nu e necesar avizul din partea Comisarului Guvernului. Guvernul Republicii poate promova problema legitimității constituționale a statutelor regionale în fața Curții constituționale în termen de treizeci de zile de la publicarea lor.

Statutul e supus referendumului popular în termen de trei luni de la publicarea sa dacă acest lucru e cerut de 50% dintre alegătorii Regiunii sau de o cincime din membrii Consiliului regional. Statutul supus referendumului nu e promulgat dacă nu e aprobat cu majoritatea voturilor valabile.

În fiecare Regiune, statutul reglementează Consiliul autonomiilor locale, ca organ de consultanță între Regiune și instituțiile locale.

Art. 1243
Se abrogă.

Art. 125
În Regiune sînt instituite organe de justiție administrativă de prim grad, după reglementarea stabilită de legea Republicii. Pot fi instituite secții cu sediu diferit de capitala Regiunii.

Art. 126
Prin decret semnat de Președintele Republicii se dispune dizolvarea Consiliului regional și demiterea Președintelui Comitetului dacă au realizat fapte contrare Constituției sau grave violări ale legii. Dizolvarea și destituirea pot fi ordonate și pentru motive de siguranță națională. Decretul e adoptat după audierea unei Comisii de deputați și senatori constituită, pentru probleme regionale, în modalități definite prin legea Republicii.

Consiliul regional își poate exprima neîncrederea în Președintele Adunării prin intermediul unei moțiuni subscrise de minimum o cincime dintre membri și aprobată prin apel nominal de către majoritatea absolută a membrilor. Moțiunea nu poate fi pusă în dezbatere înainte de trei zile de la data prezentării.

Aprobarea moțiunii de neîncredere în Președintele Adunării ales prin vot universal și direct, ca și destituirea lui, suspendarea, moartea sau demisia voluntară a aceluiași atrag după sine demisia Comitetului și dizolvarea Consiliului. În fiecare din aceste cazuri, prin consecință, se atrage demisia contextuală a majorității membrilor Consiliului.

Art. 127
Guvernul, în cazul în care constată că o lege regională excede competența Regiunii, poate promova cauza de legitimitate constituțională în fața Curții constituționale în termen de șaizeci de zile de la publicare.

Regiunea, în cazul în care constată că o lege sau un act avînd valoare de lege a Statului sau al unei alte Regiuni lezează sfera sa de competență, poate promova problema legitimității lor constituționale în fața Curții constituționale în termen de șaizeci de zile de la publicarea legii sau a actului cu valoare de lege.

Art. 128-130
Se abrogă.

Art. 131
Se constituie următoarele Regiuni:

Piemonte; Valle d’Aosta; Lombardia; Trentino-Alto Adige; Veneto; Friuli-Venezia Giulia; Liguria; Emilia-Romagna; Toscana; Umbria; Marche; Lazio; Abruzzi; Molise; Campania; Puglia; Basilicata; Calabria; Sicilia; Sardegna.

Art. 132
Se poate, prin lege constituțională, după audierea Consiliilor Regionale, dispune fuziunea regiunilor existente sau crearea de noi Regiuni cu un minim de un milion de locuitori, dacă o acest lucru e cerut de Consilii comunale care reprezintă cel puțin o treime din populația interesată, iar propunerea va fi aprobată prin referendum de majoritatea populației respective.

Se poate, cu aprobarea majorității populației interesate și a Comunei sau Comunelor interesate, exprimată prin referendum și prin lege republicană, după audierea Consiliilor regionale, consimți ca Provincii sau Comune, care fac această cerere, să fie desprinse dintr-o Regiune și integrate într-o alta.

Art. 133
Schimbarea circumscripțiilor provinciale și instituirea de noi Provincii în cadrul unei Regiuni sînt stabilite prin lege republicană, la inițiativa Comunelor, după audierea Regiunii respective.

Regiunea, după consultarea populației interesate, poate, prin legi proprii, institui în propriul teritoriu noi Comune și modifica circumscripțiile și denumirile.

Note
1 Textul originar al articolului era următorul: „Republica se împarte în Regiuni, Provincii și Comune”.
2 Textul originar al articolului era următorul: „Regiunile emit pentru următoarele materii norme legislative în limitele principiilor fundamentale stabilite de legile statale, cu condiția ca aceste norme să nu fie în contradicție cu interesul național și cu cel al altor Regiuni: organigrama birourilor și a instituțiilor administrative care depind de Regiune; circumscripțiile comunale; poliția locală urbană și rurală; tîrguri și piețe; binefaceri publice și asistență sanitară și spitalicească; instrucție artizanală și profesională și asistență școlară; muzee și biblioteci ale instituțiilor locale; urbanistică; turism și industrie hotelieră; transport de interes regional (linii de tramvai și șosele); drumuri, apeducte și lucrări publice de interes regional; navigație și porturi pe lacuri; ape minerale și termale; turbării; vînătoare; pescuit în apele interne; agricultură și păduri; artizanat; alte domenii indicate prin legi constituționale. Legile Republicii pot delega Regiunii puterea de a emite norme pentru aplicarea lor.”
3 Textul originar al articolului era următorul: „Comisarul Guvernului, rezident în capitala Regiunii, supraveghează funcțiunile administrative exercitate de Stat și le coordonează cu cele exercitate de Regiune”.

Constituția României
Capitolul V

Administrația publică centrală
Articolul 115-118
(Despre ministere, despre forțele armate – inclusiv poliția și serviciile de informație ale Statului – și Consiliul Suprem de Apărare a Țării.)

Administrația publică locală
Articolul 119
Principii de bază
Administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice.

Articolul 120. Autorități comunale și orășenești
(1) Autoritățile administrației publice, prin care se realizează autonomia locală în comune și în orașe, sînt consiliile locale alese și primarii aleși, în condițiile legii.(2) Consiliile locale și primarii funcționează, în condițiile legii, ca autorități administrative autonome și rezolvă treburile publice din comune și din orașe.(3) Autoritățile prevăzute la alineatul (1) se pot constitui și în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor.

Articolul 121. Consiliul județean
(1) Consiliul județean este autoritatea administrației publice pentru coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.(2) Consiliul județean este ales și funcționeaza în condițiile legii.

Articolul 122. Prefectul
(1) Guvernul numește cîte un prefect în fiecare județ și în municipiul București.(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, din unitățile administrativ-teritoriale.(3) Atribuțiile prefectului se stabilesc potrivit legii.(4) Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.

Traducerea: Al. CISTELECAN
2002.01.23.

articolul în format *.pdf