Interviu cu Valéry Giscard d’Estaing
„ În sînul Uniunii domină voința de a avansa”
Perspective 
Interviu cu Valéry Giscard d’Estaing, președinte al Convenției pentru reformarea Europei*

- În timpul dezbaterii cu privire la ratificarea Tratatului de la Nisa, în Adunarea Națională, ați calificat drept „fugă înainte” viitoarea conferință din 2004 referitoare la reforma Uniunii Europene. Sînteți astăzi președintele Convenției care trebuie să o pregătească. Nu este o contradicție?
- Negocierile de tratate, de la Amsterdam și de la Nisa, lăsaseră un sentiment de frustrare. Dar de atunci s-a înregistrat un anume progres. Am înțeles că, dacă se va continua cu utilizarea metodei conferinței interguvernamentale (CIG) pentru reformarea Uniunii, se va ajunge într-un impas. Într-un atare sistem de negociere, fiecare își apără punctul de vedere național și interesele proprii. La cincisprezece, acest sistem se blochează. De unde ideea de a reuni o Convenție.

La început, ne-am gîndit să atribuim Convenției un obiectiv destul de modest, cel de a pregăti pentru 2004 o nouă CIG, limitîndu-se la patru puncte: repartizarea competențelor, inserția Chartei Drepturilor Fundamentale ale Omului în dispozitivul instituțional, rolul parlamentelor naționale, simplificarea textelor. Francezii se gîndeau că ar trebui să ne oprim la atît. Dezbaterea și-a schimbat natura cînd germanii, iar apoi alții, ca președintele italian, au evocat ipoteza unei structuri federale pentru Europa, posibilitatea unei Constituții. Președintele Republicii Franceze, prim ministrul au evocat, la rîndul lor, această idee de Constituție. Am asistat, încetul cu încetul, la o mișcare de lărgire a discuției. Convenția, lansată la summit-ul de la Laeken, în decembrie, merge mai departe decît ceea ce era prevăzut la origine. Fapt neașteptat, în declarația de la Laeken există o referire explicită la o Constituție.

- Se doresc realmente reforme? Sînt mulți dirigenți care s-ar mulțumi cu situația actuală?
- Sîntem la începutul unui proces. Vom vedea unde va duce. Sistemul actual funcționează într-un mod foarte deficitar. Dificultatea coordonării pozițiilor europene după antentatele din 11 septembrie a arătat-o. Riscăm să ne găsim într-un impas, mai ales în perspectiva unei Europe cu 25 sau 30 de membri; am văzut reapărînd un stil de negocieri clasice, unde nimeni nu se gîndește decît la interesul său național.

Conducătorii unui anumit număr de țări sînt convinși că trebuie să avansăm. Această convingere este foarte hotărîtă la partenerii noștri germani. Este în mod tradițional adevărat și la partenerii noștri italieni…

- Dl. Berlusconi, președintele Consiliului, nu este foarte clar cu privire la acest punct. Este cel mai mic lucru pe care îl putem spune după demisia ministrului său de externe, foarte europeanul Ruggiero…
- Poziția lui europeană cere o clarificare. Tocmai de aceea mă aflu la Roma vinerea asta, ca să îl întîlnesc. Este esențial pentru urmarea Convenției să putem conta pe o contribuție pozitivă a Italiei, care a fost prezentă în toate etapele construcției europene.

Președenția d-lui Ciampi , care are o poziție morală forte, este considerată ca o forță în privința propunerilor perntru Convenție. Iar apoi există Tony Blair, al cărui ultim discurs de la Birmingham trebuie citit, și unde emite o judecată foarte severă cu privire la atitudinea britanică vizavi de Europa în cursul ultimilor douăzeci și cinci de ani, chemînd Marea Britanie să se implice de aici înainte. Țările Beneluxului vor ca lucrurile să avanseze, Spania este prudentă, dar ea e favorabilă unui avans realist al Europei. Pe scurt, voința de a progresa domină.

- Credeți că dl. Blair se poate mișca?
- Cînd am avut ocazia să vorbesc cu el, i-am indicat că nu e vorba doar să se amelioreze ceea ce noi am făcut din 1950 pînă în 1990, ci să era vorba să reluăm lucrurile un pic mai din amonte, să vedem cum să construim un sistem care să țină cont de noile date: reunificarea germană, lărgirea înspre răsărit, mondializarea. Trebuie întreprins acest travaliu printr-un nou demers și cu voința de a reuși. El mi-a exprimat acordul său. Am sentimentul unei disponibilități pentru o reflecție pozitivă.

- Nu ați vorbit despre francezi!
- Parisul a dorit ca Franța să asume președinția Convenției. Președintele republicii s-a implicat profund, la fel și prim ministrul. Era semnalul unei voințe, al unui interes ca ea să izbutească.

- Ministrul de externe, Hubert Vedrine, nu a fost niciodată un mare partizan al acesteia…
- La început era mai curînd rezervat. Dar a fost foarte operațional în pregătirea Laeken-ului și a jucat un rol pozitiv. Ideea este clară pentru toată lumea, acum că a fost dobîndit principiul politic al lărgirii, anume că sistemul nu va fi în stare de funcționare dacă nu se va relua mai din amonte. Trecerea de la doisprezece la cincisprezece a diluat capacitatea de decizie a Uniunii. Fiecare și-a putut da seama, la Nisa, iar apoi în reuniunile mai recente, că la douăzeci și cinci sau treizeci sistemul ar înceta să funcționeze. Cei care nu doresc ca Europa să meargă bine, se acomodează la aceasta. Ceilalți văd bine că trebuie să ne interogăm din nou cu privire la finalitatea proiectului european.

- Numirea dvs. nu este deci tocmai o dorință a lui Jacques Chirac de a vă vedea la Bruxelles în timpul campaniei electorale?
- Acest tip de comentariu este vrednic de milă (piteux), în sensul francezei secolului al 16-lea! Ar fi plauzibil dacă președintele republicii ar fi montat această manevră. Dar eu am luat inițiativa de a-i scrie. Lucrurile trebuie văzute simplu: era important ca această Convenție să fie prezidată de francezi și eu aveam anumite titluri pentru a o face. Am fost implicat în mai multe inițiative europene: crearea Consiliului, parlamentul, moneda, președinția mișcării europene, am fost deputat în Parlamentul european, unde am făcut să fie adoptat principiul subsidiarității.

- S-a vorbit și despre vîrsta dvs.
- Este o problemă care se putea foarte justificat pune. Dar amuzați-vă să observați că aceia care au vorbit despre vîrsta mea erau în general aceiași cu cei care susțineau un candidat mai în vîrstă, chestiune perfect valabilă, de altfel. A existat în presa americană un articol foarte dezagreabil, cel din Wall Street Journal. Am trimis o scrisoare de cititor pentru a le spune: „Dacă vreți să ameliorați legăturile dintre Europa și Statele Unite, nu tratați Convenția europeană așa cum noi nu am tratat niciodată Convenția de la Philadelphia!” Președintele Convenției de la Philadelphia era un bătrîn general în retragere, e adevărat că victorios, George Washington, care își părăsise postul de comandă patru ani mai devreme.

- Care va fi metoda dvs. de lucru?
- Vom lucra cu triunghiul instituțional european – Consiliul, Comisia și Parlamentul -, căutînd să ne plasăm la mijloc. Noi nu sîntem ratașați unuia dintre membrii triunghiului. Consiliul ne-a desemnat, dar vom lucra cu Parlamentul, unica expresie democratică de nivel european, și cu Comisia, ținînd cont de importanta ei misiune de avansare de inițiative și propuneri.

- Nu sînteți reprezentantul executivelor?
- Nu. Am fost creați de executive, dar nu sîntem o secțiune a executivului. Sîntem o instituție în sine, care va avea raporturi cu cele trei membre ale triunghiului.

- În trecut ați dorit o federație prin confederație, iar astăzi apărați o uniune de state cu competență federală…
- De cînd a început istoria europeană trebuie să ai spiritul în stare de veghe, să nu te lași ferecat în formule rigide, fiindcă lucrurile se schimbă. Ceea ce mi-ar apărea drept nerealist ar fi Europa cu două viteze. Nu puteți, într-un sistem de ansamblu, să spuneți că există buni și mai puțin buni. Această abordare, care este cea a nucleului dur, nu este cea mai bună. Sistemul pe care l-aș prefera este cel care a permis uniunea monetară a Europei; încheiem acordul cu toată lumea, dar nu obligăm pe toată lumea să îl aplice.

- Dar cooperările întărite?
- De cînd există, nu au fost folosite niciodată. Inconvenientul acestui tip de demers este că putem risca să ajungem la serii de acorduri care ar face Europa definitiv ilizibilă. Or, printre cererile adresate Europei se numără și cea de mai bună vizibilitate.

- Care este sentimentul dvs. în legătură cu angajamentul german în această negociere?
- Germania are o importanță foarte mare în Europa, ea nu se teme să exprime poziții globale cu privire la viitorul Europei. Ideile sale trebuie studiate în toate consecințele lor. Viața cuplului franco- german rămîne vie. Eram foarte atașat de această intimitate. Ea s-a relaxat la reunificarea germană. Dar am văzut-o reînviată în ultimele luni. Nu este un lucru secundar, ci o șansă de progres pentru întreaga Europă.

Notă
* Le Monde, 11 ian. 2001.

Traducerea: Ovidiu PECICAN
2002.01.23.

articolul în format *.pdf