Sabina FATI
(Im)posibila schimbare a Europei de sud-est
Actualitate 
Elitele politice occidentale au discursuri oficiale diferite privitoare la Europa de sud-est, de la cel integrator prin care încearcă să convingă că în Europa nu mai există granițe și că statele defunctului Pact de la Varșovia vor ajunge, în cele din urmă, să facă parte din marea comunitate europeană, pînă la discursul pragmatic care face distincții clare între Europa Centrală (țările din grupul de la Vișegrad), care și-a dovedit capacitatea de a face progrese rapide, și Europa de sud-est unde stabilitatea politică și economică este mereu pusă la încercare. Dincolo de aceste discursuri oficiale, care, pe termen lung, prevăd o Europă fără fracturi, apar destul de regulat inițiative politice occidentale menite să testeze receptivitatea est-europenilor la formarea unei structuri regionale după modelul Uniunii Europene. O soluție de acest tip ar fi convenabilă în egală măsură Moscovei și Bruxellului, prin formarea unei zone tampon între Federația Rusă și Uniunea Europeană, alcătuită din state care au o apetență mai mică pentru democrație și economie de piață: Bulgaria, România, Albania, statele foste iugoslave.

Ultima dintre ideile publice pe această temă a fost lansată de trei parlamentari germani, Karl Lamers, Peter Hintze și Klaus Jürgen Hedrich, membri ai grupului creștin-democrat din Bundestag, în Frankfurter Allgemeine Zeitung (11 august 2001). Aceștia au pornit de la premisa că o simplă și vagă perspectivă europeană este insuficientă pentru statele din regiune și de aceea au propus o comunitate specială a statelor din sud-estul europei, după modelul UE. Membrii uniunii sud-est europene ar urma să fie statele ex-iugoslave, Albania, România, Bulgaria, Ungaria și Grecia. Participarea la acest organism nu ar exclude calitatea de membru al UE, cum ar fi cazul Greciei sau într-un viitor apropiat, cel al Ungariei și Sloveniei, pentru celelalte state, calitatea de membru în uniunea sud-est europeană urmînd să fie o condiție de aderare la UE.

Uniunea Europei de sud-est poate fi expresia și unei temeri față de comportamentul viitor al acestor state, noi din punct de vedere istoric, într-o Europă Unită fără frontiere. O spaimă poate de recrudescența unor complexe teritoriale cu consecințe dezastruoase pentru UE, cum a fost cel al Serbiei Mari sau al Albaniei Mari, latente în România, Ungaria și Bulgaria. Temerile de acest fel ale Uniunii Europene au în spatele lor nu doar exemple mai noi ale recrudescenței unor complexe teritoriale cu consecințe dezastruoase, cum a fost cel al Serbiei Mari sau Albaniei Mari, dar și stereotipii și prejudecăți care ascund fie incapacitatea Occidentului de a administra situațiile specifice din această regiune delicată fie indiferența acestuia față de națiunile sud-est europene chinuite de complexe din istoria lor recentă sau mai îndepărtată.

Integrare sau izolare ?
Formula izolării Europei de sud-est a fost încurajată de lideri politici ai statelor central europene. Președintele Vaclav Havel spunea în 1993, cînd Cehia nu devenise încă membră a NATO, că Alianța Nord Atlantică rămîne funcțională doar dacă nu-și deschide porțile oricui, argumentînd c㠄apropiata și stabila barieră central-europeană se învecinează atît cu regiunea în mod tradițional frămîntată a Balcanilor, cît și cu zona eurasiatică, unde democrația și economia de piață se apropie de țintă cu o chinuitoare încetineală. Pe scurt, este o zonă-cheie a securității europene”. În 2001, președintele ceh și-a reluat acest discurs, într-un moment în care Alianța încerca să-și redefinească poziția în regiune, tratînd Europa de sud- est ca o entitate inseparabilă. Declarația lui Vaclav Havel (18 decembrie 2001) susține că la Praga vor fi invitate să adere la NATO statele Baltice, Slovenia și Slovacia și ea vine în sprijinul scrisorii trimise de Markus Mekel, vicepreședintele grupului SPD în Adunarea Parlamentară NATO în (numele a 20 de social-democrații europene) liderului majorității democrate din senatul american Tom Daschle, prin care se propune extinderea NATO în formula „5+2”. Semnatarii scrisorii (publicată în Washington Times, 17 decembrie 2001) consideră că la summit-ul de la Praga n-ar trebui invitate Bulgaria și România, întrucît cele două nu vor putea îndeplini pînă în 2005 criteriile de aderare. Grupul social-democraților europeni a fost sprijinit de președinții Cehiei și Poloniei, care sînt de părere că cei cinci (Slovenia, Slovacia, Letonia, Lituania, Estonia) nu au motive să aștepte alinierea României, Bulgariei și Albaniei. Grupul Mekel susține că aceast㠄decizie curajoas㔠ar răsplăti eforturile celor cinci, care sînt democrații solide, cu economie liberă de piață, cu control civil al armatei, capabile să coopereze cu NATO conform standardelor Alianței. Solicitările neprietenoase ale social democraților din Centrul Europei prevăd o amînare a integrării României și Bulgariei în NATO dincolo de 2005, fără a oferi în compensație argumente certe că aceste state nu vor fi abandonate prin tradiționala politică internațională de menținere a unei zone tampon între Rusia și „Europa”.

Pentru „delimitarea” acestei zone gri există argumente politice, economice, culturale, istorice etc. George Schöpflin face un inventar cuprinzător în acest sens (vezi Provincia, anul II, nr. 8-9, 2001) explicînd că modernizarea a eșuat în această regiune nu numai din pricina conservatorismului elitelor locale sau a experiențelor istorice care au lăsat reziduuri și au deformat modelul occidental al modernizării, ci și din cauza răspunsurilor autohtone la transformările străine, răspunsuri care au fost mereu circumscrise în ecuația „rezistență și adaptare”. Mentalitatea bizantină care domnește în Europa de sud-est pervertește instituțiile, favorizeaz㠄regulile informale în raport cu cele formale”, proliferează rețelele clientelare și traficul de influență, accentueaz㠄modelele premoderne ale coexistenței etnice”, diferența dintre sat și oraș etc. Toate aceste enumerări dezvoltate și analizate îl conduc pe profesorul Schopflin la concluzia că (re)integrarea statelor sud-est europene în Europa ar fi un proces similar comunismului („care a dus la o nouă modernizare distorsionată, una care a favorizat o nouă concentrare extraordinară a puterii în mîinile statului și, deci, a împiedicat societatea să joace un rol serios în definirea propriilor aspirații”), dacă aceste țări nu-și vor elabora un model propriu de modernitate „pe baza stilurilor de gîndire și a lumilor-gîndire, a practicilor și tradițiilor sud-est europene, și nu pe importarea în masă a ideilor și modelelor”. Preluarea „mecanic㔠a modelului statului modern de către țările din regiune este pusă de George Schöpflin în corespondență cu acceptarea comunismului de către acestea (ca „experiență paralelă tocmai pentru că a fost impus într-o manieră mai coercitivă de elitele locale”) și prin tranzitivitate cu opțiunea pro-occidentală a sud-estului european. După această formulă, statele sud-est europene vor eșua chiar dacă vor adopta normele economice, politice și legislative ale Uniunii Europene, fiindc㠄arderea etapelor” în procesul dezvoltării s-ar fi dovedit deja ineficientă în cursul istoriei ultimilor 200 de ani în această regiune. Cu alte cuvinte, modernitatea neterminată a acestor țări se va eterniza, indiferent de soluțiile politice interne și externe care se vor găsi pentru punerea lor pe linia de plutire. Singura șansă pe care o are sud-estul european, în această viziune finalistă, ar fi elaborarea unei formule proprii de dezvoltare (deși profesorul Schöpflin nu acordă, în final, nici măcar această șansă țărilor sud-est europene, arătînd c㠄nu are aproape nici o rezonanță ideea precum că această regiune, asemeni Scandinaviei, ar putea ea însăși dezvolta un model de modernitate propriu”).

(Im)posibila schimbare
Din această perspectivă, schimbarea este esențialmente internă, dar lucrurile ar sta așa doar dacă o anumită societate s-ar izola sau ar fi izolată complet de restul lumii. Uniunea Europeană se declară, însă, interesată de regiune, nu numai fiindcă are nevoie de liniște în proximitatea ei, ci și pentru a se asigura împotriva amenințărilor demografice și economice care vin din sud și est. Fiind nevoită să investească pentru propria ei protecție, Europa va investi pentru dezvoltarea statelor din sud-est. Pe termen lung, aceste țări nu au altă opțiune și, în ciuda inerției, conservatorismului și opoziției din interior, ele vor fi nevoite să adopte „modelul ascensorului”, model care va acționa pe mai multe niveluri. Transformările care au avut loc după 1990 în aceste țări, chiar dacă nu au fost radicale, au modificat în mare măsură concepția oamenilor asupra economiei de piață și a relațiilor democratice, dovedindu-se în multe situații că rezistența la schimbare nu venea atît din partea maselor, ci a elitelor politice și economice, care își vedeau periclitate pozițiile.

Premisa axiomatică a profesorului Schöpflin (Etnicity and Power, 1999) c㠄actul de rezistență produce schimbare” și c㠄schimbarea va fi percepută întotdeauna ca străină și anormală”, ducînd în cel mai bun caz la „ceva hibrid și hibridizat”, ca în cazul experienței comuniste, este greșită, fiindcă ecuația care analizează procesul de tranziție prelungită și modernizare tîrzie a sud-estului european este mult mai complicată. Transferul rapid, ritmat, multiplicat într-o altă temporalitate nu demonstrează nici incapacitatea regiunii de a se apropia de valorile occidentale, nici imposibilitatea găsirii unui model propriu de dezvoltare.

Motivația oficială a lui Churchill din 1946, cînd a declarat c㠄de la Stettin pe malul Mării Baltice pînă la Trieste pe malul Mării Adriatice s-a lăsat o cortină de fier peste continentul nostru”, fiindcă oricum în „aceste state estice” partidele comuniste „încercau să obțină controlul totalitar”, nu poate fi pusă între paranteze, cum nu poate fi pusă între paranteze nici responsabilitatea vesticilor. Dezvoltarea fragmentată a statelor sud-est europene poate fi circumscrisă istoric, dar «imposibila modernizare» nu face parte neapărat din codul lor genetic, chiar dacă se poate vorbi despre o „geografie nefavorabil㔠în acest caz, opus㠄geografiei favorabile” de care a beneficiat Occidentul.

Europa de sud-est: o tranziție dilematică
Pe de altă parte, este adevărat că tranziția statelor post comuniste în Europa de est este nereușită și că această nereușită este pusă adesea în mod exagerat pe seama nepăsării vesticilor. Fostul președinte Constantinescu a criticat de mai multe ori Occidentul că nu a inițiat un plan Marshall în 1990 pentru ajutorarea esticilor: „poate că Vestul nu era pregătit pentru asta, poate a preferat ca schimbările să se producă mai lent și nu dintr-o dată”, iar observațiile sale nu sînt singulare printre liderii politici est-europeni. George Shöpflin are dreptate cînd spune c㠄zona împărtășește anumite structuri mitice, mai ales mitul că ar fi ultimul bastion al Occidentului împotriva Răsăritului, mitul victimizării și al trădării de către Europa, o compensație mitică pentru suferință(...) ca și un mit al oprimării imperiale, ca o justificare a întîrzierii și a înapoierii percepute”. În parte, aceste mituri au fost alimentate chiar de statele occidentale, care, după căderea comunismului, nu au gîndit o strategie de refacere a regiunii – un fel de „întoarcere” a ajutorului pe care Occidentul însuși l-a primit din partea Statelor Unite. Europa de sud-est a fost tratată ca periferie a continentului, ceea ce a înseamnat (ca în descrierea lui Wallerstein) accentuarea dependenței economice și sociale față de centru și dezvoltarea „subdezvoltării” la periferie.

Rămînerea în urmă a acestei regiuni nu este de dată recentă, stîngăciile, inerțiile și dilemele zonei au afectat în mare măsura dezvoltarea ei politică și economică. În plus, amestecul etnic complex a fost, deasemenea, responsabil pentru instabilitatea și dezordinea din Europa de sud-est. „Handicapul eterogenității” și modernizarea tîrzie nu presupun, însă, în mod automat, că sud-estul european va rămîne mereu o construcție neterminată. Depinde în mare măsură de voința liderilor politici de aici să depășeasc㠄mentalitățile bizanine”, să reconstruiască instituțiile după reguli democratice și să instaureze economia de piață. Justificarea eșecurilor repetate prin cauze externe și condiții istorice improprii ține mai degrabă de moda teoriei dependenței (dependency theory), care explică ritmul lent de dezvoltare a unor țări dintr-o anumită zonă de poziția dominantă a capitalismului hegemonist din apropiere. Președintele Băncii Naționale Poloneze, Leszek Balcerowicz (Libertate și dezvoltare, 2001) argumentează c㠄acele țări care au realizat reforme economice îndrăznețe, schimbînd astfel condițiile economice interne, au început să se dezvolte mai repede decît celelalte. Rolul decisiv l-au jucat condițiile interne”. În schimb, economistul polonez recunoaște c㠄un efect real de dependență se manifestă atunci cînd, ca urmare a dominației externe, un sistem economic nepotrivit – adică unul care frînează dezvoltarea – nu poate fi înlocuit cu unul mai bun”. Este cazul fostelor state socialiste pînă în momentul dispariției URSS.

Preluarea acquis-ului comunitar, adică armonizarea legislativă a statelor sud-est europene cu legislația Uniunii Europene nu ridică probleme insolvabile pentru țările regiunii, în măsura în care acestea doresc într-adevăr să se „întoarc㔠în Europa și nici nu creează o „cultură a dependenței”, cum lasă să se înțeleagă Schöpflin.

Nu este ușor pentru statele sud-est europene să depășeasc㠄geografia nefavorabil㔠a ultimilor 200 de ani, dar sondajele de tip eurobarometru arată că oamenii care trăiesc aici vor reformă, chiar dacă se tem de șomaj și inflație. Aceste state sînt încurajate, inclusiv prin măsuri concrete, de pildă de scoaterea României și Bulgariei de pe lista neagră a țărilor ai căror cetățeni nu puteau intra în spațiul Schengen fără vize, să se apropie de modelul european. Nu condițiile economice și standardele politice, inclusiv cele referitoare la protecția minorităților impuse din afară, sînt cele care ar putea duce la ascensiunea partidelor naționaliste în regiune, cum sugerează profesorul Schöpflin, ci incapacitatea elitelor politice de a răspunde adecvat stimulilor externi, politicile de vitrină duse de ei și teama lor de a nu-și pierde pozițiile de putere, cu toate beneficiile economice și politice care decurg de aici. În România, posibila ascensiune a liderului PRM Vadim Tudor nu are legătură cu „schimbarea neadecvat㔠preluată/impusă din/de Occident. Eventualitatea, mai mult decît incertă, de a cîștiga viitoarele alegeri un personaj ca Vadim, ar fi dată de faptul că electoratul a încercat deja celelalte variante, de care a fost dezamăgit și apelează la „ultima” carte aflată în joc.

(Re)venirea în Europa a statelor din sud-est are doar o legătură indirectă cu „modernitatea neterminat㔠a acestora. Există, însă, o istorie a confruntării ca „metodă diplomatică standard” între Occident și Rusia, care menține între cele două o zonă gri. Evoluțiile internaționale din ultimul timp, parteneriatul Atlantic cu Rusia după atentatele din 11 septembrie 2001, ar putea însă schimba aranjamentele tradiționale în ciuda scepticilor care susțin c㠄principalele țări din vestul și centrul Europei au același interes pe care l-au avut întotdeauna în menținerea statelor tampon dintre ele și Rusia” (Tony Judt, Europa iluziilor, 2000). Dar indiferent de aranjamentele din zonă, cheia dezvoltării țărilor din sud-est se găsește în voința lor de a depăși prejudecățile istorice, dilemele și inerțiile interne, în vreme ce integrarea în Europa este o decizie politică a UE, care, la rîndul său, ar putea elimina stereotipurile de genul „țările musulmane și est-europene ortodoxe sînt mai puțin europene și mai puțin eligibile decît grupul catolic fruntaș”, demonstrînd c㠄europenitatea” unei țări nu poate fi calificată în funcție de criterii culturale, geografice sau istorice, ci printr-o evaluare a felului în care contribuie, participă și respectă codurile și normele unei civilizații în continuă schimbare.

Liderii politici ai statelor sud-est europene învață greu lecția democrației și a economiei de piață și înțeleg cu dificultate „handicapul eterogenității”, însă riscurile care există în regiune nu vin din neînțelegerea de către mase a rațiunilor integrării europene, cum crede George Schöpflin, fiindcă oamenii înțeleg acest lucru simplu prin „modelul bunăstării”, riscurile vin din țesăturile politice greu de descîlcit, din jocurile actorilor naționali și internaționali, care au la îndemînă resortul apropierii și al depărtării.

SABINA FATI s-a născut în 1965, la Petroșani, jud. Hunedoara. Este corespondent al Radio Europa Liberă, ziarist, analist politic. Secretul informațiilor este secretul puterii, în Victor Bârsan, De la postcomunism la pretranziție (culegere de studii), București, 1997.


2002.01.23.

articolul în format *.pdf