DEMÉNY Péter
Scrisoare către memorandiști
Actualitate 
În iulie mă întorceam de la Timișoara. N-am mai călătorit niciodată cu „trenul foamei”, așa că eram curios de această experiență nouă. Nimic nu mi-a înșelat așteptările: pe coridoarele trenului, cojile de semințe de floarea-soarelui ajungeau pînă la glezne – acest specific cît se poate de concret și de neîndoielnic al patriei noastre, strălucea, umed de salivă, la picioarele noastre; banchetele erau lipicioase de mizerie, iar în compartimente plutea acea duhoare specifică, caracteristică doar trenurilor romînești, care ne duce cu gîndul la sinucidere.

Am gonit iute această imagine caraghioasă și am început să mă gîndesc cu ce mi-aș putea omorî timpul. De citit, evident, nu puteam – există locuri în care, de la sine înțeles, nu se poate citi. În cele din urmă, am început să contemplu peisajul. Mi-am adus aminte de una dintre iubite mele de odinioară, mare amatoare de excursii; îmi imaginam ce-aș face dacă ar apărea dintr-o dată de după o stîncă, cu șuvițele căzîndu-i peste ochi, cu mișcările-i voluptoase… abia pornisem, iar eu eram deja cufundat pînă-n gît în romantism.

Har Domnului, nu mi s-a permis să adăstez prea mult în această stare. Tovarășul meu de călătorie, un bărbat ce, după toate aparențele, provenea din mediul rural, m-a privit o vreme, după care și-a scos pîinea, salamul și roșiile; mușca cînd dintr-una, cînd din cealaltă, cînd din cea de a treia, iar firimiturile ce cădeau pe banchetă le-a dat pur și simplu pe jos.

Apoi a tras adînc aer în piept și mi-a povestit, cu ochi înlăcrimați, că fiul său suferă de cancer, fiind internat în spitalul din Timișoara, dar îl va scoate el de acolo, căci popa i-a spus că se va vindeca doar de va atinge Biblia, așa că, orice-ar fi, el îl va scoate, iar dacă moare, Domnul a dat, Domnul a luat… la această propoziție ochii bravului sătean s-au umezit.

S-a întins pe banchetă fără să se mai sinchisească de bocancii cu care era încălțat (s-a culcat pe cîteva firimituri de pîine, bucățele de salam și semințe de roșii), și-a tras pălăria pe fața-i nerasă, neîngrijită și m-a rugat să-l trezesc cînd ajungem la Cluj, ca nu cumva să meargă pînă la Vatra Dornei. Era de lîngă Dej, mi-a mai spus, eu de unde eram? Din Cluj, i-am răspuns.

Răspunsul meu l-a făcut atît de curios încît și-a împins în sus pălăria și s-a ridicat. Și care-i treaba cu Funar, m-a întrebat. În acel moment, se derula tocmai al o sută nouăzeci și nouălea proces al primarului nostru. Nu știu, i-am răspuns, și era adevărat. Oare o să-l schimbe, continua el să întrebe. Nu știu, o țineam și eu pe a mea. Mă întrebam dacă nu și-a dat oare seama că-s ungur, dar nimic nu părea să confirme acest lucru.

Nu cred, l-am liniștit apoi. Nu va lăsa Vadim să se întîmple una ca asta, continua el din ce în ce mai sigur pe sine. Dar are dreptate, spunea el cu prea puțină noimă. Un partid din Romînia trebuie să se numească așa, dădea el din cap a afirmație. România Mare, spunea, și-n ochi i-au apărut lacrimi de victorie. România Mare, repeta, și a pleznit cu toată palma bancheta pe care stătea.

După asta s-a culcat la loc, și-a tras pălăria pe ochi și a adormit instantaneu. Iar eu am rămas să privesc peisajul, cine știe, poate de undeva va apărea silueta unei fete frumoase și voluptoase.

DEMÉNY PÉTER s-a născut în 1972, la Cluj. Scriitor, colaborator al cotidianului Krónika din Cluj. Ikarus imája (Rugăciunea lui Icar, poezii), Tîrgu Mureș, 1994; Bolyongás (Hoinăreală, poezii), Tîrgu Mureș, 1997.


Traducerea: Alexandru POLGÁR
2002.01.23.

articolul în format *.pdf