Traian ȘTEF
Regionalismul în Italia
Actualitate 
La sfîrșitul anului trecut, Editura Polirom din Iași a publicat studiul cercetătorului american Robert D. Putnam (în colaborare cu Robert Leonardi și Raffaella Y. Nanetti) despre experiența regională a Italiei, Cum funcționează democrația: Tradițiile civice ale Italiei moderne (trad. Diana Istrățescu). Cercetarea a durat 25 de ani și a fost făcută cu deosebită probitate științifică. Natura preocupării, întrebările și răspunsurile, seriozitatea și detașarea cu care s-a lucrat ne fac să proiectăm observațiile în contextul românesc. Mai ales după lansarea Memorandumului pentru construcția regională a României. Cartea a apărut în ediția americană în 1993, iar autorul nu-și ascunde atenția față de „fostele țări comuniste ale Eurasiei care s-au văzut puse în situația de a crea din nimic sisteme democratice de guvernare”.

Guvernul italian a hotărît, în anul 1970, să treacă la o reformă constituțională și instituțională de amploare. Unificarea țării avusese loc în anul 1860, dar structura sa administrativă era puternic centralizată, după modelul francez, prefecții fiind, ca și ai noștri acum, reprezentanții oficialității locale, dar în subordinea directă a guvernului. În 1970, deci, au fost instituite 15 noi guverne regionale după ce, cu cîțiva ani înainte, fuseseră înființate cinci regiuni „speciale”, în zone de graniță, unde se manifestaseră unele tendințe separatiste, investite cu o autonomie mai mare, garantată de Constituție. Guvernele regionale răspund de agricultură, sănătate, urbanism, lucrări publice, finanțe, educație, cultură, formarea profesională și dezvoltarea economică. Regiunile sînt conduse de un consiliu format din 30 pînă la 80 de membri, în funcție de populația regiunii, iar consiliul își alege un președinte și un cabinet. Regiunile funcționează după un statut care stipulează organizarea, procedurile și aria de jurisdicție ale acestora conform Constituției și legislației naționale în vigoare.

Cercetătorul american și colaboratorii săi italieni urmăresc cu minuțiozitate reforma italiană, interesați fiind, în primul rînd, de funcționarea și performanța instituțiilor pe fundalul economic, social, cultural, istoric, al tradiției civismului, apoi de relațiile politice în noul context și răspunsul cetățenilor. Mai precis, sînt analizați factorii de mediu (contextul economic și tradiția politică), socio-economici (dezvoltarea socială și prosperitatea economică) și socio-culturali (diferențele de cultură politică).

Problema care se pune în cazul oricărei reforme instituționale este aceea a efectelor și dacă instituția reușește să schimbe oamenii, condiția lor socială, relațiile și comportamentele politice. Și regionalizarea se găsește între doi poli: „noul instituționalism”(„instituțiile intervin asupra modului în care indivizii și grupurile devin activi în interiorul sau în afara lor, ele influențează nivelul încrederii în lideri, aspirațiile comunității politice, limbajul împărtășit, înțelegerea, normele comunității și sensul unor concepte precum democrație, dreptate, libertate și egalitate”) și tendințele reacționare (reprezentate de aceia care provin din zone mai sărace, care se asociază opiniilor țărănimii și Bisericii, susținînd că descentralizarea este incompatibilă cu prosperitatea și cu progresul politic și economic). În ce-i privește pe italieni, aveau de luptat împotriva conservatorismului juridic, birocrației puternice și centralismului.

Nici regiunilor nu le-a fost ușor, imediat după înființare, în jocul cu centrul: propuneri legislative blocate, baierele pungii legate și orientarea finanțelor tot spre birocrația centrală. „Frontul regionalist” a avut cîștig de cauză, însă, sprijinit de presă, de grupurile de interes regional, de opinia publică, de noile organisme: Ministerul pentru regiuni și Comisia interparlamentară pentru regiuni. Rezultatele nu au fost spectaculoase, nici imediate. Concluzia studiului, urmărind și experiența germană, este că ritmul schimbărilor generate de noile instituții este lent, schimbările de profunzime sînt ocultate de capriciile indivizilor, iar legitimitatea populară parvine treptat. În primul rînd, guvernarea regională a schimbat comportamentul elitei politice: a avut loc o depolitizare ideologică în favoarea abordării pragmatice a chestiunilor publice; s-a manifestat o orientare spre dreapta eșichierului politic; a scăzut ponderea extremiștilor. Mesianismul a căzut în desuetudine, lucrurile nu mai sînt privite partizan, în alb-negru, iar considerentele tehnice, practice, administrative contează mai mult decît cele politice. Guvernele regionale sînt mai familiarizate cu realitățile și cu nevoile locului decît miniștrii din Capitală, au contribuit la adoptarea unui stil mai echilibrat, mai tolerant și mai pragmatic de a face politică, de a gestiona conflictele. Sînt, într-adevăr, și diferențe între regiuni, și nemulțumiri. În timpul unui sondaj, un primar din Sud critica pătimaș regiunea. A fost întrebat atunci dacă era mai bine înainte. Răspunsul lui a fost: „Pentru numele lui Dumnezeu, nu!” Atunci, cui se datorează diferențele dintre regiuni, diferențele între performanțele instituționale chiar și atunci cînd resursele sînt asemănătoare?

Pentru a răspunde la această întrebare, cercetătorii au studiat istoria italiană, mentalitățile, structura societății civile. Concluzia lor este că succesul reformei regionale și funcționarea democrației înseși depind în mare măsură de contextul social. Iar învățămintele experienței italiene, care înseamnă, de fapt, instituirea unor noi forme ale democrației, sînt clar formulate: legăturile civice orizontale (între diferitele forme de organizare ale cetățenilor, de la bresle la cluburi de fotbal și asociații literare) favorizează performanța economică și instituțională; relațiile pe verticală atrag neîncrederea, dependența, înșelătoria, izolarea, dezordinea, corupția, criminalitatea, înapoierea care se susțin una pe alta. Guvernarea depinde în mare măsură de infrastructura socială de comunități civice, pentru că într-o asemenea comunitate, cetățenii doresc o guvernare mai bună, cer servicii publice mai eficiente și le obțin și prin participarea proprie. Pe de altă parte, cetățenii din regiunile mai puțin civice se găsesc mai degrabă în postura de solicitanți „înstrăinați și cinici”. Într-o societate civică, relația în comunitate este de natură morală, nu legală, sancțiunea fiind excluderea din rețeaua solidarității și a cooperării. Acolo, însă, unde angajamentul civic lipsește, perspectivele par a fi sumbre iar țărilor din Lumea a Treia și fostelor țări comuniste le este dat exemplul (negativ) al Sudului italian și principiul lui „trișează întotdeauna”. În întregul ei, însă, regionalizarea italiană se dovedește a fi o reformă reușită, apreciată din ce în ce mai mult, cu fiecare sondaj, de către italieni.

Gîndindu-mă la România, regăsim și la noi condițiile care au generat mișcarea regionalistă din Italia: centralismul exagerat, ineficiența instituțională, dependența pe verticală, corupția, diferențele dintre Nord-Sud, Vest-Est. Este evident că într-o astfel de construcție regiunile din Nord și Vest ar fi avantajate. Nu avantajate de centru, ci de întreaga istorie a civismului de aici, începînd cu prezența romanilor pînă la modelul administrației austriece și la lupta pentru natio a românilor, de mentalități, de atitudinea față de sine și față de celălalt. Povestea cu capra vecinului a devenit, însă, la noi, politică națională. Apoi, dacă mă gîndesc la evoluția originalei noastre democrații, și regionalizarea s-ar putea face în același stil: vreți regionalizare, na-vă regionalizare, adică în sens cinic, urmărindu-se compromiterea ideii. Asta atîta timp cît nu există un curent politic destul de puternic în stare să pornească adevărata reformă în România și să experimenteze toate formele democratice ale prezentului. Dacă Partidul Național Liberal ar fi cu adevărat liberal ar trebui să promoveze primul această idee…

TRAIAN ȘTEF s-a născut în 1954, la Brădet, jud. Bihor. Este redactor la revista Familia. Despre mistificare. Eseuri, Oradea, 1997.


2002.01.23.

articolul în format *.pdf