TÓFALVI Zoltán
Antecedentele dezbaterii privind Memorandumul
Actualitate 
Nu demult premierul Adrian Năstase a spus din nou nu și la simpla abordare a unei dezbateri la nivel național în legătură cu regionalismul. În opinia sa, stat regional nu există și guvernul nu poate să-și irosească timpul prețios pentru dezbateri artificiale. Semnatarii pot, deocamdată, să discute, să scrie articole sau cărți, dar dac㠄intră în acțiune” statul va înnăbuși orice inițiativă, cu rigoarea legii și cu ajutorul organizațiilor represive.

În conștiința publică românească, noțiuni-cheie cum ar fi „autonomia”, „regionalismul”, „federalismul” sînt pomenite ca un fel de cuvinte de ocară. După cum era de așteptat, publicarea Memorandumului, semnat de cîțiva dintre intelectualii români și maghiari din Transilvania, a provocat reacții isterice, nu numai din partea majorității decisive a elitei politice, ci și așa-numitului om de rînd român. Ministrul de interne, Iona Rus, a calificat drept tîmpenie și ideea în sine, iar premierul Adrian Năstase drept „rătăciți” pe autorii Memorandumului. „Suplimentul” a fost dat de Sabin Gherman, președintele Ligii Transilvania-Banat. La recentul forum civic din Secuime, el a declarat că păcatul capital al „memorandiștilor” clujeni este că l-au pus în primul plan pe cetățeanul maghiar „vulnerabil”, Molnár Gusztáv. După părerea lui, o personalitate marcantă română ar reuși mult mai ușor în „cauza regionalismului”. Din păcate, o argumentare de acest fel are „tradiții istorice” în România.

Acesta a fost momentul în care am avut sentimentul că trebuie să vorbesc! Cum se explică acest protest din partea română, lipsit de orice logică, de orice argument rațional față de tot ce este legat de autonomie, de regionalism, sau, Doamne ferește, de federalism?

Și în procesele concepționale din România, fabricate pe bandă rulantă sub pretextul revoluției ungare din 1956, cele mai grave sentințe, însemnînd adeseori execuția, au fost date atunci cînd s-a ridicat problema autonomiei, a statutului special al Transilvaniei. Nici opinia publică maghiară nu știe – iar cea românească nici nu vrea să audă de așa ceva! – că în 1958, pentru simpla abordare a acestei probleme au fost condamnate la moarte 14 persoane, iar 12 au fost chiar executate. Una dintre acestea, avocatul arădean dr. Fîntînaru Alexandru, a fost de naționalitate român㠖 după cum arată și numele lui. Corespunzător „rigorii” pe care a pus accentul Adrian Năstase, nu s-a statuat doar un exemplu: s-a și lovit fără îndurare! Așa-numitul „proces de trădare a patriei”, organizat în Transilvania după înfrîngerea revoluției ungare, semnalează și în sine dimensiunile retorsiunii. Acesta cuprinde: procesul „Szoboszlay”, al „Grupului de la Valea lui Mihai”, al „Memorandumului ONU”, al „Cercului prietenilor lui Fodor Pál” (tătăl lui Fodor Imre, viceprimarul Tîrgu Mureșului ) și tentativa de revoltă a lui Teodor Mărgineanu, locotenent-major de artilerie din Prundul Bîrgăului. Primele patru aveau ca obiectiv rezolvarea „problemei transilvane”.

După semnarea tratatului de pace de la Trianon, la 4 iunie 1920, fiecare maghiar din Transilvania cu o gîndire responsabilă a fost în permanență preocupat de problema relației româno-maghiare. Sub influența revoluției ungare din 1956 – iar la Timișoara și mai înainte – s-au născut diferite idei în legătură cu rezolvarea problemei transilvane. Szoboszlay Aladár, preotul din Șag – e adevărat, la nivel de discuție și cu o naivitate pueril㠖 a ridicat și problema federalismului, a confederației, în care Transilvania ar fi fost veriga de legătură între România și Ungaria. Așa a început cel mai grav proces politic de la sfîrșitul anilor 1950, în care au fost condamnate 56 de persoane, dintre care 11 la moarte și zece au și fost executate. Aparținătorii acestora nu știu nici azi unde se odihnesc rămășițele pămîntești ale celor dragi.

S-ar putea face o paralelă între actualul Memorandum clujean și inițiativa lui Szoboszlay? Da și nu. De atunci împrejurările s-au schimbat, anumite concepții pot fi cel puțin enunțate, iar semnatarii acestora nu sînt trimiși numaidecît în fața plutonului de execuție. Fără îndoială, cunoașterea istoriei proceselor respective ar fi fost instructivă pentru memorandiști.

Fapt este că, pe la mijlocul anilor 1950, tocmai de la Timișoara a pornit prima inițiativ㠖 a reinstaurării regimului pluripartidic, a înființării unui partid transetnic. Călugărul franciscan, Ferencz Béla Ervin, superiorul mănăstirii de la Lăzarea, eminență cenușie a inițiativei-Szoboszlay (condamnat în acest proces la muncă silnică pe viață), i-a spus în cadrul unui uluitor interviu autorului acestor rînduri: „Destinderea din 1954 (după moartea lui Stalin – n. red.) a făcut să licărească o rază de speranță în țările est-europene, legată de posibilitatea sistemului pluripartidic. Și noi și alții voiam să ne pregătim pentru această eventualitate. Atunci s-a născut ideea: dacă aici s-ar schimba regimul, dacă s-ar restabili așa-numita democrație, ar fi bine să ne pregătim din timp. Szoboszlay Aladár parohul de atunci din Șag-Timiș a fost forța motrică. Nu spun că am fost în relații de prietenie cu el, dimpotrivă: am fost adeversari din punctul de vedere jurisdicțional, dar el a regretat, și noi l-am iertat. (Ferencz Béla Ervin se referă aici la trecutul lui Szoboszlay Aladár ca preot al păcii, căci victima de mai tîrziu a crezut că preoția păcii va scoate biserica din fundătură. (T. Z.)

El a venit cu propunerea să elaborăm programul unui partid al solidarității creștine. A auzit că eu mă ocup de sociologie. (…) L-am rugat pe un reprezentant al bisericii greco-catolice, pe avocatul arădean dr. Alexandru Fîntînaru să torne într-o formă juridică serioasă acest program. Ceea ce el a și făcut. S-a elaborat programul în limbile română și maghiară. Esența lui a fost ideea că problema româno-maghiară trebuie să fie soluționată, și anume cu ajutorul unui partid comun, Partidul Solidarității Creștine. (În dosar a figurat în textul sentinței doar Partidul Muncitoresc Creștin. – T.Z.) Transilvania ar fi fost legătura dintre România și Ungaria. Firște, a fost vorba despre Transilvania aparținătoare României, dar trebuia o verigă de legătură și Aradul ar fi fost unul din centrele – să zicem – uniunii personale sau confederației româno-maghiare.”

Descoperirea tentativei de organizare a fost o jucărie, căci Szoboszlay Aladár – ca un fel de terapeutic naturist – a cutreierat țara cu baronul Huszár József, încercînd să vindece și bolnavii de cancer. Acest fapt, precum și așa-zisele „cazuri cu femei”, au servit ca pretext pentru arestare. Aproape un an a fost ținut în arest preventiv, timp în care au fost „revelate” cele mai mici detalii ale „organizării”. Au fost arestate aproape 200 de persoane, cele mai multe nevinovate, toate acelea pe la care a trecut baronul Huszár József, aristocratul care avea faima de priceput la toate. Cei mai mulți au și fost condamnați.

Conform sentinței, „acuzații au pus la cale o răscoală armată atît în Republica Populară Română, cît și în Republica Populară Ungară, pentru răsturnarea regimului democrației populare, reinstaurarea regimului opresiv capitalist-moșieresc și înființarea unei confederații româno-maghiare.”

Astfel au atras în acțiune mai mulți moșieri, ca fostul baron Huszár József, fostul conte Kuún Zsigmond (dintre participanții maghiari el a fost singurul militar de profesie, a luptat pînă la capăt în al doilea război mondial – T.Z.), Orbán Károly, Mikó László, fostul baron Bethlen Farkas, fostul baron Bánffy István, și la fel, foști fabricanți ca Reibnagel István și Pataki István, precum și foști membri ai partidelor istorice, ca Fîntînaru Alexandru – unul dintre liderii Partidului Național Țărănesc al lui Maniu – preotul romano-catolic Dénes Dávid și alții.

În scop asemănător, conducerea organizației i-a atras pe preoții romano-catolici Ferencz Béla (Ervin), Müller Jenő, Mezei Mózes Levente, Ábrahám Árpád, Ráduly István, Ráduly Géza, Kosza József, Kovács Béla, Kovács Balázs și pe preotul ortodox Dan Aurel, care au pregătit acte criminale, conspirații împotriva guvernului legitim al țării și au atentat la viața pașnică a țării noastre…”

Prima lovitură de stat – se spune în rechizitoriu – au fixat-o pe ziua de 28 august 1956, începînd cu orele 23. „Dezlănțuirea răscoalei”, „lovitura de stat” nu a avut loc la data indicată mai sus, deoarece conducătorii organizației nu au reușit să ia legătura directă în acest scop cu colonelul Drăgănița Constantin, comandantul regimentului de tancuri de la Turnu Măgurele, care, conform promisiunii sale – ar fi urmat să intre în București, să ocupe palatul guvernamental, radioul, cele mai importante instituții publice.

La fel, „nu s-a reușit declanșarea răscoalei în timpul evenimentelor contrarevoluției din Ungaria, pentru că între timp și aceasta a fost înfrîntă.”

Procurorul a cerut pedeapsa capitală pentru toți cei 56 de acuzați și, în cursul dezbaterii, a fluturat tot timpul faimoasa „Carte Alb㔠publicată de aparatul propagandistic al lui Kádár. În cele din urmă, în mai 1958, 11 acuzați au fost condamnați la moarte și 10 dintre ei executați: Szoboszlay Aladár, baronul Huszár József, preotul romano-catolic Ábrahám Árpád, moșierul Orbán Károly din Tîrgu Mureș (care vorbea și scria în opt limbi, mama lui a fost Zeykfalvi Zeyk Sarolta, iubirea platonică a bătrînului Kossuth Lajos), dr. Kónya István Béla și avocatul dr. Fîntînaru Alexandru, Tamás Dezső, Tamás Imre, Orbán István, Lukács István. În cele din urmă, Drăgănița Mogyorós Mária a fost condamnată la închisoare pe viață.

Trebuie neapărat să amintim alți doi martiri ai „problemei transilvane”, care au fost executați: Sass Kálmán, pastorul reformat din Valea lui Mihai și dr. Hollós István, fost căpitan al tribunalului militar. Ei au fost condamnați în procesul grupului de la Valea lui Mihai și executați la Gherla, în 2 decembrie 1958.

A rămas neclarificat pînă azi rolul colonelului Drăgăniță Constantin, care nu a fost executat și nici condamnat pe viață. A primit închisoare pe zece ani.

Este, prin urmare, eronată afirmația conform căreia inițiativa lui Sabin Gherman sau Memorandumul de la Cluj nu au avut antecedente. Și în istoria dreptului din țara noastră este caz singular ca într-un proces politic să se dea o sentință atît de aspră, care a însemnat zece execuții. Este aproape maladivă teama care însoțește orice idee de autonomie, de regionalizare, de federalizare. Aici de mult nu mai este vorba de adevăr istoric, de argumente raționale sau de fapte, ci de o isterie social-politică specific românească. Aceasta s-ar putea interpreta și analiza prin acea metodă de amalgamare a angajării față de adevăr cu obiectivitatea istorică și politică, aplicată de Bibó István în lucrările sale intitulate: Conformația maghiară deformată, istoria maghiară cu fundături, sau Cauzele și consecințele isteriei germane.

Anexă
Trib. Reg. III. Mil. Cluj
Dos. nr. 357/1958

Concluziuni de învinuire 877 din 12. III. 1958 Dor. Reg. M.A.I. Timișoara
În perioada de timp septembrie 1957–februarie 1958 organele M.A.I., au trecut la arestarea unui număr de 57 elemente dușmănoase regimului democratic popular din R.P.R., în frunte cu preotul romano-catolic Szoboszlai Aladár și fostul baron moșier Huszár Josif.

Din recunoașterea învinuiților și declarațiile martorilor, corpurilor delicte ca documente subversive și armament, găsite asupra învinuiților cu ocazia arestării, s-a stabilit că:

I. Învinuiții au pus bazele unei organizații contrarevoluționare, sub denumirea de „Partidul Muncitoresc Creștin” încă în anul 1950, în scopul de a unelti împotriva securității interne și externe a R.P.R.

II. Au creat și întreținut o stare de spirit dăunătoare muncii și vieții liniștite a populației, prin lansarea de zvonuri despre numărul membrilor organizației, despre apropiata declanșare a unei rebeliuni, precum și prin răspîndirea scrierilor subversive, concepute și întocmite de șeful acestei organizații preotul Szoboszlai Aladár.

III. Învinuiții au pregătit o rebeliune armată în scopul răsturnării regimului de democrație populară și restaurării unui regim de asuprire burghezo-moșierească atît în R.P.R., cît și în R.P.U., și creierii unei confederații româno-maghiare, în care sens mizau și pe ajutorul moral și material al puterilor imperialiste din occident, în care sens au luat măsuri practice în vederea stabilirii de legături cu aceste puteri.

Regimul capitalist pe care aceste elemente voiau să-l restaureze în țara noastră se baza în industrie pe principiile marilor societăți pe atunci, iar pe linie agrară, pe principiul proprietății private, fixîndu-se moșierilor un plafon de 500 ha pămînt arabil, fără vie, pe cap de familie.

Faptele săvîrșite de învinuit arată că rămășițele burgheziei și moșierimii nu se împacă cu dezvoltarea economiei noastre socialiste și creșterea bunei stări a oamenilor muncii. De aceea, din ura lor împotriva regimului de democrație populară, au pus la cale acțiuni criminale spre a împiedica lupta și munca poporului muncitor, în construirea socialismului din țara noastră.

Învinuiții au pregătit și au desfășurat activitatea lor criminală și datorită ațîțărilor la calomnii împotriva U.R.S.S. și a țărilor de

democrație populara, datorită instigărilor războinice care abundă în emisiunile de radio ale țărilor imperialiste în deosebi cele din U.S.A. și Anglia.

La formarea și lărgirea acestei organizații contrarevoluționare, conducerea ei în frunte cu preotul romano-catolic Szoboszlai Aladár, și a îndreptat privirile spre elemente care prin însăși poziția lor socială și funcțiile avute în trecut erau dușmani a regimului de stat din R.P.R. și vitali interesați în restaurarea regimului capitalist atît în R.P.R., cît și R.P.U. [...]

În scopul atragerii unei părți a populației muncitoare în acțiunile lor subversive, învinuiții au denumit organizația lor subversivă / contrarevoluționară / drept P.M.R., iar Szoboszlai Aladár a întocmit în acest sens și un manifest program, care, printre altele, cuprinde și o serie de fraze și lozinci cu aspect democratic.

Tot în vederea realizării scopului lor de a răsturna prin violență orînduirea de stat din R.P.R., fiecare membru al organizației subversive avea misiunea de a procura armament și muniții. (…)

Pentru îndeplinirea scopurilor pe care și le-au fixat, adică de a răsturna prin forță regimul din R.P.R., membrii organizației au pregătit un putch și apoi o rebeliune contrarevoluționară, în care sens au depus o intensă activitate.

Astfel au stabilit că prima lovitură de stat să aibă loc în noaptea de 28 august 1956, orele 23.

În vederea reușitei loviturii de stat, au plănuit să-și procure armament și muniții în cantitate mare, astfel, cu armamentul pe care-l posedau deja, trebuiau să atace posturile mai mici și izolate ale miliției și securității, cît și posturile de pază de la Banca R.P.R. din Miercurea Ciuc, și cu armamentul procurat în acest fel să atace și să devasteze unități militare, de unde urmau să-și procure armamentul necesar acțiunilor lor, menite să ducă la răsturnarea regimului de stat din țara noastră.

Astfel după procurarea armamentului, membrii organizației contrarevoluționare din localitățile Miercurea Ciuc, Tușnad, Ojdula, Tîrgu Secuiesc, Orașul Stalin și din alte localități, urmau să se deplaseze la Orașul Stalin și București, unde să dezlănțuie lovitura de stat, ocupînd în primul rînd posturile de radio și principalele clădirii publice din aceste orașe. (…)

Cauzele pentru care declanșarea, lovitura de stat, nu a avut loc la data arătată mai sus este că conducerea organizației nu a reușit să stabilească o legătură directă cu lt. col. Drăgăniță în acest scop.

La fel nu s-a produs declanșarea rebeliunii în timpul evenimentelor contrarevoluționare din Ungaria, pentru faptul că, între timp, această rebeliune a fost lichidată. Astfel conducerea rebeliunii a hotărît să pornească această acțiune la o dată mai potrivită, sperînd într-un eventual ajutor al țărilor capitaliste din occident. [...]

TÓFALVI ZOLTÁN s-a născut în 1944, la Corund, jud. Harghita. Este redactorul emisiunii maghiare a Televiziunii Române. A magyar ’56 (’56 ungar, documente și analize), Budapesta 1996; Északi változatok (Variante nordice, convorbiri cu maghiarii din Scandinavia), Tîrgu Mureș, 2000; Élet a föld alatt (Viață sub pămînt, studiu istoric), Oradea, 2001.


Traducerea: Florica PERIAN
2002.01.23.

articolul în format *.pdf