HADHÁZY Zsuzsa
Secret de cîine
Actualitate 
Pentru toți cei care la 31 ianuarie 2002 au votat acea lege a secretului care nu a avut pereche nici măcar în Epoca de Aur, în timpul domniei răposatului cel mai iubit fiu al poporului.

Cînd am plecat de dimineață, se simțea încă destul de bine. E drept, acest lucru se întîmpla cu ore în urmă. De atunci, multă apă a curs pe unde trebuia să curgă și o zi – o știm bine cu toții – în viața unui cîine nu e cît o zi în viața unui om. Într-o zi, eu – de obicei, dar nu întotdeauna – îmbătrînesc o zi, în același timp devenind mai înțeleaptă (ceea ce nu mă bucură neapărat, pentru că uneori este extrem de plictisitor să fii înțeleaptă). Cîinele meu Mackó, în schimb, îmbătrînește mai multe săptămîni într-o singură zi, fără a deveni mai înțelept. În felul lui, el este demult înțelept. Pentru că este atent numai la funcțiile vitale ale organismului său, să mănînce pentru că, dacă nu mănîncă, nu poate să alerge, să bea, pentru că, dacă nu bea, nu poate să latre, să fie la căldură, pentru că, dacă îi e frig, atunci tremură. El aude mînia, furia, aversiunea, teama în glasul celor care îi vorbesc și dacă simte așa ceva, se apără, ca orice vietate normală; aude dragostea, bucuria, voioșia și atunci, în mod vizibil, îl cuprind pînă la vîrful urechilor sentimentul de siguranță, calmul, mulțumirea și nici prin cap nu-i trece ca măcar să latre la cineva. Este, desigur, cu totul altceva dacă își simte proprietatea deranjată. Dar este înțelegător și în această privință, pentru că nici el nu dorește să deranjeze proprietatea nimănui. Bineînțeles, de oasele lui nimeni nu se poate atinge. Aceasta este libertatea lui, să-și apere oasele, să-și apere dreptul să latre și să se apere dacă simte că cineva intenționează să-l atace.

De aceea, m-am mirat cînd deunăzi, ajungînd acasă, nu m-a întîmpinat, nu a dat din coadă de bucurie, nici măcar nu a mîrîit prietenos, zicînd parcă: în sfîrșit, stăpîno, unde ai umblat atîta vreme, a venit demult vremea cinei.

Se tot uita la mine cu ochii lui grăitori și parcă citeam un mic avertisment în privirea lui. Nu știam ce să cred. Repede am închis aparatul de radio, gîndîndu-mă că de dimineața s-a săturat de orice fel de muzică și mai ales de știri. Am început să-i pregătesc cina și între timp îi vorbeam: știam că după o zi petrecută singur are nevoie să audă glasul omului. Tot îndrugam verzi și uscate, că plecăm imediat la plimbare, cina e aproape gata, de ce nu vii încoace, de ce nu chefnești sau mîrîi, dar nu dădea semne că ar înțelege ce spun sau că ar observa măcar că cineva îi vorbește. Dar tare te-ai supărat pe mine, l-am mîngîiat, dar și-a ferit capul și a continuat să mă privească trist. Spune ceva, l-am îndemnat, dar degeaba. Vino, mergem la plimbare, îl vizităm pe Döme, dar apoi să nu-i muști urechea ca data trecută. Ascultător, și-a băgat capul în lesă și venea lîngă mine, dar la fiecare colț de stradă, la fiecare stîlp, la fiecare bornă vopsită roșu-galben-albastru s-a uitat la mine înainte de a-și ridica piciorul, întrebîndu-mă parcă: e voie? Nu înțelegeam. Am trecut prin fața porții lui Nero, Nero l-a salutat lătrînd, dar Mackó a mers mai departe cu capul aplecat, de parcă nu ar vrea să audă ce-i spune celălalt. Pe Döme nici nu l-a luat în seamă, iar cînd stăpînii acestuia i-au dat un os spunîndu-i să-l mănînce în secret, să nu-l vadă Döme, iarăși s-a uitat trist la mine și – cu un efort vizibil – a lăsat osul acolo și a ieșit din curte.

De-acuma chiar că nu mai înțelegeam nimic. Mergeam lîngă el, mă plimbam spre casă și îmi băteam capul să ghicesc ce s-a întîmplat. Nu mi-am putut da seama. Acasă i-am pus în față cina și cînd am văzut că se uită numai la ea, l-am mîngîiat: mănîncă liniștit. M-a privit plin de recunoștință și a început imediat să lăpăie. Dacă nu e secret, spune-mi, ce s-a întîmplat? – am vrut să spun, dar cînd am ajuns la cuvîntul „secret”, cîinele și-a ridicat capul, s-a uitat la mine cu reproș și, părăsindu-și farfuria, s-a retras în culcușul său. Secret?! – m-am uitat la el uimită. Și-a aplecat capul. Nu avem voie să vorbim despre el?! – a clipit numai din ochi. Nu e voie să vorbim deloc? – mă minunam. Dar de ce? Se uita la mine disperat. Ei bine, i-am spus, acum plec, dar cînd mă întorc, vom discuta despre asta, și mi-am întins mîna să-mi iau paltonul.

A sărit din culcuș precum o minge de cauciuc. Ultima dată cînd l-am văzut săltînd așa a fost cînd, tînăr și îndrăgostit fiind, și-a zărit iubita. S-a postat în fața ușii și nici la vorbe bune, nici la fluierătură, nici la dojeni nu a fost dispus să se urnească din loc. De atunci reacționează la un singur cuvînt. De cum aude „secret”, își zbîrlește blana și în asemenea ocazii – uneori – e în stare chiar să mîrîie. Dar numai atunci. Nu mă lasă să ies din casă. Nu mă lasă să dau telefoane. Dacă cineva sună la poartă, nu mă lasă să deschid.

Sîntem încuiați. Stăm, ne uităm unul la altul și eu șoptesc din cînd în cînd: secret. Atunci el chelălăie cu glas înăbușit. Nu spun nimic celorlalți, fac semn ca să-l liniștesc. Pentru orice eventualitate, el este mereu atent, ca nu cumva să evadez și să încep să vorbesc.

Deși nu ar trebui să se teamă. Am înțeles că are dreptate. Nu pot fi sigură că nu divulg vreun secret decît dacă tac. Dar pot tăcea numai dacă nu mă duc între oameni.

Aici, înăuntru, este siguranță, este tăcere.

Să-mi zici cuțu dacă nu voi avea grijă și ce-i spun în șoaptă cîinelui meu.

HADHÁZY ZSUZSA s-a născut în 1952, la Cluj. Este ziarist liber profesionist, secretar de redacție al publicației Provincia. Eseuri, publicații în presa românească de limbă maghiară.


Traducerea: VENCZEL Enikő
2002.01.23.

articolul în format *.pdf