BAKK Miklós
UDMR și PSD: logici-capcană
Actualitate 
Se pare că votarea Legii informațiilor clasificate în Camera Deputaților n-a dat prea multe dureri de cap UDMR-ului. Chiar dacă doi dintre reprezentanții ei – Székely Ervin și Toró T. Tibor – au făcut cam tot ce au putut pentru ca prescripțiile ce ne amintesc de epoca Ceușescu – cele care doresc reglementerea acestei părți atît de importante pentru integrarea NATO privind siguranța națională, prin incriminarea cetățeanului și nu prin stabilirea responsabilităților ce revin instituțiilor care răspund de apărarea secretelor de stat – să rămînă în afara textului legii. Acest demers a părut însă unul adițional pe lîngă evidența cu care votarea legii s-a subordonat înțelegerii PSD-UDMR.

Cîteva zile mai tîrziu, însă, pînă și Partidul Social Democrat (PSD) a dat în retragere; așadar, șansa ca forma finală a legii să nu atingă drepturi ale omului există. Concluzia, în schimb, este una clară: dat fiind faptul că votarea în această manieră de către UDMR nu constituie un precedent (așa s-a întîmplat și în primăvara anului trecut, cînd Parlamentul a votat Legea informațiilor clasificate, ea fiind însă respinsă de Curtea Constituțională), nici nu se pune problema ca politicienii Uniunii să fi decis fără a ști despre ce este vorba sau pentru că ar fi intervenit o situație neprevăzută. Nu, UDMR și-au asumat susținerea PSD-ului în deplină cunoștință de cauză (inclusiv în ce privește consecințele legii asupra drepturilor omului). Prin aceasta, Uniunea a dat un fel de răspuns și la situația-capcană care se ascunde în spatele acestei colaborări cu PSD, la logica de vîrtej aparte a ei, care contrapune obiectivul stopării deficitului democratic existent în țară rezolvării problemelor minoritare specifice.

Unii analiști interpretează această schimbare ca pe una pardoxală. Gabriel Andreescu, de exemplu, este de părere (conform comentariului său de la Radio Europa Liberă publicat și în numărul de față al Provinciei) că UDMR a renunțat la „vocația democratic㔠pe care a dovedit-o în primii zece ani ai tranziției. Paradoxul este însă mai curînd unul care ține de situația politică internă creată după alegerile din noiembrie 2000, decît unul al UDMR: el este urmarea faptului că după stabilirea programului de integrare a României (care a avut loc la începutul anului 2000), la guvernare a ajuns un partid – Partidul Social Democrat – care pînă atunci n-a făcut deloc dovada responsabilității sale față de problema integrării și nici a faptului că ar avea măcar o vagă concepție despre relația dintre Uniunea Europeană în curs de lărgire și România. PSD a picat într-un „val de integrare european㔠la care pur și simplu s-a adaptat „pragmatic”. O parte a acestui pragmatism îl constituie și faptul că și-a dat seama că trebuie să facă ceva și pe planul politicii minoritare, pentru că acest lucru reiese atît din criteriile politice ale aderării sau din așteptările internaționale privind politicile de siguranță, cît și din cîteva documente concrete ale Consiliului Europei.

Acestor revelații li s-a mai adăugat încă una: recunoașterea faptului că, în România, competiția construcției clientelare poate duce la incapacitatea de funcționare a coalițiilor guvernamentale. Prin urmare, trebuie făcut tot ce-i cu putință pentru ca guvernarea să revină unui singur partid.

Cu dubla concluzie a PSD s-au intersectat două străduințe ale UDMR. Pe de o parte, constrîngerea permanentă prin care UDMR încearcă să obțină și să prezinte maghiarimii, votanților Uniunii, permananent rezultate noi (indiferent dacă acestea sînt sau nu compatibile cu o concepție care să reglementeze în ansamblu condiția și statutul legal al maghiarimii din Ardeal). Pe de altă parte, construcția ei clientelară are particularitatea că încearcă să obțină poziții nu atît în ministerele sau oficiile guvernamentale de la București, cît în anumite sedii teritoriale (deconcentrate) ale administrației centrale. Aceste aspecte au fundamentat logica actuală de sprijinire a guvernului, care nu se axează pe distribuirea de portofolii și pe armonizarea programelor (ca în cazul înțelegerilor din coaliții), ci condiționeaz㠄sprijinirea general㔠a programului de guvernare prin satisfacerea cîtorva cereri specifice și prin obțienerea în provincie a unor poziții din cadrul instituțiilor deconcentrate ale guvernului (acest din urmă aspect nu constituie, încă, parte oficială, publică a înțelegerii PSD-UDMR, respectiv ele vor fi incluse în acordurile județene ulterioare).

Uitîndu-ne la perspective, ne putem întreba în ce măsură această caracteristică a relației PSD-UDMR poate fi considerată o situație „preconsociaționist㔠(Gabriel Andreescu). Ceea ce știm sigur e că, pentru UDMR, acest acord creează o situație-capcană paradoxală. Bunăoară, dacă ne uităm exclusiv la textul „protocolului”, se pare că UDMR „a cîștigat mai mult”: majoritatea obiectivelor concrete cuprinse în acord (și care sînt întărite prin elemente de garanție și de date limită) sînt îndeosebi obiective ale UDMR, în timp ce PSD se poate aștepta la un sprijin parlamentar al UDMR doar pentru cîteva obiective general formulate. Dacă însă analizăm experiențele practice ale înțelegerilor anterioare, vedem că măsurile promise UDMR-ului pot fi amînate și tergiversate de către PSD pe o lungă perioadă de timp, aplicarea lor putînd fi condiționată de fiecare dată de aspecte care nu figurează în acordul bilateral (cum e cazul Legii informațiilor clasificate).

Acest caracter relativizant al înțelegerii – atît în privința perspectivelor cît și a rezultatele politice – a condus la constituirea în cadrul grupului parlamentar al UDMR din Camera Deputaților a „aripii civice”. Existența grupării (o treime a grupului parlamentar, mai exact, nouă din cei 27 de reprezentanți) constituie, fără îndoială, una din provocările cele mai puternice pentru conducerea de tip Markó-Frunda-Verestóy. Pînă acum, nu este însă clar ce vrea să pună sub semnul întrebării aceast㠄aripă civică”: rezultatele obținute prin colaborare sau strategia de colaborare („consociaționistă”) în sine. Nici despre compoziția acestuia grup nu putem trage prea multe concluzii, pentru că, dintre cei nouă inițiatori, unii doresc să obțin㠄rezultate mai multe”, iar alții elaborarea unei alte strategii. În stabilirea diferenței dintre cele două opțiuni, ar fi benefic, însă, dacă criticii conducerii de tip Markó a UDMR și-ar pune întrebarea: ce merită făcut, să se întărească sistemul actual, care menține deficitul democratic prin cîteva înlesniri în politica minoritară, sau să se caute acea cale care să restructureze acest sistem.

Indiscutabil, calea schimbării sistemului, asumarea unei alte strategii este mult mai grea. În primul rînd, pentru că ar însemna ieșirea din logica actuală a construcției clientelare și a urmăririi rezultatelor imediate. În al doilea rînd, pentru că ar necesita o poziție mult mai radicală în ce privește reformarea sistemului politic actual. UDMR nu este pregătită încă pentru o astfel de decizie. Un lucru însă este clar: actualul centralism mascat al sistemului partidist românesc, ca și provocarea regionalismului, lasă tot mai puțin loc amînării în elaborarea de opțiuni strategice noi.

BAKK MIKLÓS s-a născut în 1952, la Săcueni, jud. Bihor. Este analist politic și redactorul ziarului Krónika din Cluj. Egy választás olvasatai (Interpretările unei alegeri), în Regió, 2000, 4.


Traducerea: Marius COSMEANU
2002.01.23.

articolul în format *.pdf