Ovidiu PECICAN
Scrisoare deschisă adresată d-lui Ion Iliescu, președintele României
 
Domnule Președinte,
Recenta Dvs. luare de poziție de la Iași față de demersul pe care mai mulți cetățeni l-am întreprins, propunînd o dezbatere publică pe tema mai bunei organizări administrative a României, mă nedumerește. Cînd, la sfîrșitul anului trecut, ne-ați trimis, mucalit, să petrecem de sărbători, mi-am spus că, deși maniera sarcastică în care v-ați exprimat nu traducea neapărat deschiderea omului politic față de alegători și plătitorii de impozite, era, totuși, binevenită într-un fel. Prea se încrîncenase clasa politică la ideea că niște inși neangajați politic pătrund în sfera publică, expropriind o temă al cărei monopol credea că îl are numai ea. Mi-am spus că președintele ales al României uzează într-o manieră neprotocolară de prerogativa sa de a fi garantul ordinii și al libertăților democratice, atrăgînd jovial atenția că dezbaterile din inițiativa și cu aportul cetățenilor nu pot decît să adîncească democrația de la noi. Or, Dumneavoastră reveniți acum, reluînd o interpretare puțin cam forțată și, în orice caz, lipsită de bună credință și amenitate. Tocmai cînd credeam că ați profitat de situarea dumneavoastră deasupra partidelor și grupărilor de interese pentru a chema ca un arbitru imparțial la calm și raționalitate, se constată că, dimpotrivă, dați un puternic semnal advers. Ar reieși de aici că, vorbind deschis despre o problemă care ne preocup㠖 și s-ar cuveni, poate, să ne preocupe pe toți posesorii cetățeniei românești – am fi întreprins ceva contrar țării noastre.

Permiteți-mi, deci, să exprim pe această cale dezamăgirea mea personală. Spre deosebire de alți compatrioți, anonimii care au pus în circulație așa-numitele rapoarte Armaghedon I și II, eu și colegii mei am semnat fără ipocrizie propunerea pe care am înaintat-o spre a fi dezbătută. Înfierîndu-ne comportamentul, încurajați implicit lipsa de răspundere și temerea de o represiune a organelor statului (fapt promis nouă, dar întreprins cu maximă grabă în cazul bănuiților de răspunderea răspîndirii raportului Armaghedon II). Personal, cred că nu regîndirea împărțirii administrative a României este marele pericol cu care ne confruntăm, foametea și demoralizarea fiind mult mai acute. La urma urmei, nu a protestat nimeni, din cîte îmi amintesc, împotriva activităților – ritmic mediatizate – ale unei asociații care militează pentru reînființarea județelor abuziv desființate. Așa cum forul cetățenesc amintit consideră că sînt motive destule pentru a se vrea o multiplicare a județelor existente, la fel și noi, cei treisprezece semnatari ai memorandumului privind regionalizarea, ne-am gîndit că respectiva reformă a statului ar putea fi o soluție. Nu un panaceu universal, nici unica soluție posibilă, ci una probabilă, care ar putea da roadele așteptate. De aici și pînă la acuzele de plănuire a „sfîșierii României” e, totuși, o cale destul de lungă și cei care dau tonul în viața noastră publică ar trebui să o parcurgă mai prudent. Nu credeți?

Nu vi se pare, totuși, că există motive reale pentru a considera o astfel de propunere binevenită? Vi se pare firesc ca un copil din Moldova, avînd peritonită, să depindă de helicopterul care îl va duce la București? De ce în capitală și nu la cîțiva kilometri de casă, în cel mai apropiat oraș? Doar pentru că doctorii cei mai performanți, spitalele cele mai dotate, farmaciile cele mai aprovizionate sînt, toate, în capitală? Nu credeți, domnule președinte, că, dacă ar exista o egalitate de șanse în țara noastră, tinerii nu ar pleca masiv în occident, în orașele mici nu s-ar trăi ca în perioada interbelică, iar satele și cătunele de munte nu ar semăna cu cele din evul mediu? Și, la urma urmei, dacă există egalitate de șanse, de ce ar pleca doctorii din sate pentru a se refugia în marile orașe? De ce fac profesorii naveta? Și de ce șomerii se întorc dezolați în gospodăriile lor rurale sărăcăcioase, luînd-o de la capăt în agricultură, cu atelaje feudale? Oare este chiar atît de aberant să dorești să nu mai trăiești într-o lume împărțită pe din două, între o metropolă și o enormă periferie?

Vă mărturisesc, Domnule Președinte, că întrebările mele nu se doresc lansate în eter dintr-o simplă nevoie de retorică. Nu intenționez să intru în politică și nici nu mă gîndesc să emigrez. Sînt legat de aceste locuri și de oamenii lor la fel ca orice om care a decis să trăiască în continuare printre ai lui chiar și atunci cînd emigrarea a devenit – tehnic vorbind – posibilă. Totuși, nu găsesc că, prin însuși faptul că m-am născut și trăiesc în Ardeal, sînt condamnat cu anticipație, pînă nici nu deschid bine gura să-mi spun părerea despre viața noastră, a tuturor, la suspiciunea celorlalți cetățeni ai României, născuți și trăind în celelalte regiuni. Cu ce eram mai bun dacă mă nășteam pe Dîmbovița? Atunci era legitim să doresc să contribui la ameliorarea cadrului de viață al celor dragi mie și chiar al contemporanilor mei necunoscuți? Oare nu pentru a face din mine un ins preocupat de comunitatea lui am fost educat, prin grija părinților mei și a statului? Nu este o datorie morală să participăm cît mai bine la rezolvarea chestiunilor dificile ale țării?

Eu chiar asta cred că fac. Mi se pare că există mult centralism, paternalism, abuzuri și corupție în România noastră. Le-aș dori pe toate diminuate, în fiecare zonă a României. Aș vrea să coexistăm cu toții într-o țară unde oamenii chiar trăiesc, nu sînt niște veșnici supraviețuitori. La ce e bun statul dacă nu pentru a-și servi în modul cel mai potrivit cetățenii și a le conferi siguranța și confortul necesare afirmării demne a ființei umane și construirii fericirii personale? De ce nu ați consimți, domnule președinte, să începeți reforma chiar cu acest aparat nesfîrșit de funcționari care, într-o economie nefuncțională, ca a noastră, sînt aproape împinși de sărăcie să facă cu ochiul corupției?

Sînt convins că voința de a face bine este un punct semnificativ în realizarea binelui însuși. Dați un semnal, Domnule Președinte, renunțînd la țapii ispășitori – astăzi eu și colegii mei, mîine cine știe cine altcineva – și inaugurați o politică a bunei credințe. De ce ar fi mai greu, într-o democrație, să chemi niște reprezentanți ai societății civile la discuții, pentru a înțelege mai bine despre ce este vorba, decît să îi denigrezi public? Oare clasa politică știe chiar totul, fără rest?

În speranța că președintele României poate fi, măcar cîteva clipe, și președintele meu, închei scrisoarea de mai sus,

Respectuos, O. P., istoric și scriitor .

OVIDIU PECICAN s-a născut în 1959, la Arad. Este conferențiar la Facultatea de Studii Europene, UBB Cluj. Razzar (cu Alexandru Pecican), București, 1998; România și Uniunea Europeană, Baia Mare, 2000.


2002.01.23.

articolul în format *.pdf