ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
Mi-am zis, răsfoind subiectele ce așteaptă a fi scrise la rubrica asta a mea tinzînd să ia proporții de fluviu, ar fi timpul să scrii despre moarte. Nu-i cine știe ce originalitate, o știu. Un cititor cu ceva mai multă empatie ar și putea replica: de ce? Trebuie, iarăși, nu-i asta o chestie cam maladivă? (Deși pînă acum n-am cugetat nici măcar o dată la moarte în rubrica asta sau, cel mult, fugitiv.) Și-apoi apropo de ce anume? Nu cumva de București? Sau, doamne iartă-m㠖 ceea ce e încă și mai terifiant -, în legătură cu revista Provincia, din ale cărei scrieri din 2000 abia a apărut, de idele lui marte, o culegere ce te scoate din minți? Despre trecerea în neființă în plină primăvară? Aș putea spune: nu, scumpii mei, calmați-vă, nu cu lumea noastră e de rău, adică, sigur, și cu ea, de pildă faptul că în privința lucrurilor cu adevărat importante totul rămîne precum a fost. Dar nu de treacătul lumii e vorba. Motivul meu personal de a aduce vorba de moarte nu-l pot dezvălui încă. Poate mai încolo, dar atunci va sări în ochi oricum, nu va trebui să mă explic. De altfel, eu nici nu vreau să vorbesc la „modul concret” despre extincție. Ci așa și-n așa fel cum o fac copiii – într-asta să-mi fii tovarăș de drum, ba mai mult, de joacă, cititorule! În sinceritatea și curiozitatea copilărească cu care se cer scrutate tainele marii treceri. Căci, așa cum a spus-o Brâncuși: „Cînd nu mai sîntem copii am murit deja”. Și cum spune Cioran: „Mi-e frică de moartea care a fost în mine. Nu mă tem de aceea care mă așteaptă, ci de aceea care m-a umplut ani de zile de nimbul sinistru al tinereții.” Și de mai e nevoie de vreo autojustificare, iată cum își rezumă Michelangelo, omul total, care a fost simultan și Brâncuși, și Cioran, vederile despre acest lucru: Dacă vrei să te păstrezi ca atare și să-ți împlinești personalitatea nu ți-e îngăduit să te dedai la bucurii și plăceri, ci trebuie să gîndești asupra morții. Acesta e singurul gînd care ne deprinde cu autocunoașterea, care ne învață să ne concentrăm asupră-ne fără a ne risipi.

După toate acestea, trebuie să mărturisesc și că Bucureștiul, capitala care mi-a devenit destin, mi-a făcut parte din amîndouă: vecinătatea imediată a morții și luxul calp al risipei de mine. Iată, încă un argument în favoarea subiectului meu: trebuie să recuperez, să-mi îndrept vina de a fi gîndit pînă acum mult prea puțin la moarte și că m-am risipit. Trebuie să fiu disciplinat și într-asta, salvînd ce se poate salva, pînă a nu veni după mine, ca să-mi ia, să-mi preia povara. Înțelegeți, simțiți gîndul uluitor? Moartea – ca mijloc terapeutic!? Ca modalitate de afirmare a vieții!? Da, căci în sens ... michelangelic, asta a fost moartea întotdeauna: singurul izvor al vieții cu rost și al salvării! Cauza suferinței nu e conștiința morții, care-l deosebește pe om de toate celelalte animale și în cele din urmă îl face să fie de „esență divină”, cel mai puternic resort al suferinței e viața fără sens.

Am suferit mult la București. Am ținut prea puțin cont de moarte, am comis o groază de neghiobii, într-un mod excesiv și necugetat. Poate fi o scuză faptul de a nu fi dăunat printr-asta nimănui niciodată, ci întotdeauna doar mie însumi? Privind acum în urmă, ar trebui să mă mir chiar și că am rămas în viață, într-atît de lipsit eram de simțul primejdiei. Mă durea-n cot de moarte și într-acest chip mă durea-n cot de viață. Îmi dădusem seama prea curînd că, oricum, viața mea nu-mi aparținea întru totul, încăpuse pe mîna „făuritorilor omului nou”. (Circula un banc: – De ce nu-ți faci dinții? – Pentru ăștia!?) Nu m-a atins frica extincției nici cînd am fost lovit de o mașin㠖 am avut pur și simplu sentimentul că lovitura de copită a calului din copilărie se repetase fatalmente și motorizat, ca un gag de doi bani dintr-o peliculă știută pe de rost (colac peste pupăză, la fel ca atunci în orășelul de provincie, tot în brațele unei țigănci m-am trezit și acum, drept e că în copilărie fusese una de șatră, în timp ce palmele salvatoare de-acum aparțineau unei florărese de București). N-am simțit nici urmă de frică de moarte nici atunci cînd, după operația următoare celei de-a doua hemoragii stomacale, cea de-a treia era cît p-aci să mă tragă pe dreapta (dacă mi se întîmpla acasă, și nu pe stradă, ca să mă poată culege un taxi, viața s-ar fi scurs din mine ușurel, într-o plăcută toropeală, înconjurat de cărțile mele, cu penumbra unui surîs pe gură, cu seninătatea solitudinii, aș fi părăsit această lume a umbrelor).

Însă al treilea caz, care în ordine temporală a fost propriu-zis primul, m-a pus pe gînduri. Nu atunci cînd s-a întîmplat, pe atunci percepeam pînă și suflul morții ca pe un fel de provocare cochetă a supraviețuirii – ci acum, la cea de a douăzeci și cincea comemorare a evenimentului. Pe 4 martie 1977 am trăit cutremurul tremurînd cu întîiul meu născut în brațe. Atunci, în decursul acelui minut, nu departe de locuința noastră a murit prietenul meu paternal, în brațe cu băiețelul său. Aveam treizeci și trei de ani, el patruzeci și cinci. Un an jumate avea copilul meu, șase ani al lui. Știu că e aiurea, căci doar nu există nici o legătură logică (poate că în lume tot astfel cum „toate sînt în legătură cu toate” de fapt nimic nu e în legătură cu nimic), dar m-am gîndit atunci: de ce el(ei) și de ce nu eu(noi)? Cu ce-a(u) fost el(ei) mai bun(i), mai apt(i) de moarte, în afară de acea diferență de vîrstă de cîțiva ani? Rostul vieții colegului meu a fost deturnat de regim (ca istoric a produs totuși două-trei lucrări valoroase, uneori e citat, prietenii vorbesc uneori despre el etc.), iar singurul sens pe care l-a căpătat moartea lui a fost că și-a însoțit băiețelul, de vreme ce viața nu i-a putut-o salva. Dacă cutremurul nu-i surprindea la București ci, să zicem, la Cluj, fără îndoială că ar fi rămas în viață.

Din toate astea aș fi vrut să reiasă că în viață, ca și în moarte, nu moartea e răul cel mai mare, ci lipsa de sens. Pentru împlinirea rostului omul e dispus chiar și la suferință. Cîtă vreme viața nu are un sens perceput, te doare-n cot de viață. Acum mă întreb, douăzeci și cinci de ani după acel martie îndoliat, dacă viața noastră are vreun sens. Dacă vreau să răspund fără a nuanța lucrurile voi spune că da. Un pic mai nuanțat: mai mult ca pînă acum. Posibilitățile sînt mai numeroase și țelurile pot fi mai diverse.

Mă uit la Bucureștiul pe care, mai curînd sau mai tîrziu, îl voi părăsi cu drag și mă uit la Provincia spornică, întru sensuri. Poate că are și viața o șansă de adevăr, nu numai moartea.

ÁGOSTON HUGÓ s-a născut în 1944 la Mediaș, jud. Sibiu. Este redactor-șef adjunct la cotidianul Krónika din Cluj și colaborator la revista A Hét din București. Bukaresti élet, képek (Portretele vieții bucureștene, eseuri), Oradea, 2000.


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.03.08.

articolul în format *.pdf