Paul DRUMARU
Scrisori din Transland
 
Totul se afl㠖 a zis Melchiade Marquez, țiganul ăla bătrîn din Singurătatea aia de 100 (una sută) ani, semăna cu moș Harghitan de la Reșița, înalt, smolit, numai tendoane, ce mai încolo și-ncoace, tare ca fierul, iute ca oțelul, efigie de șoim, privire de vultur, chimir de 3o cm lat, un veritabil șef de clan, n-avea el treabă cu nici un bulibașă, cu nici o șatră, chit că mulți erau sub autoritatea lui, Melchiade Harghitan, poate, Armaghedoane, iubitule, deșteptule, poliglotule, avecezarule, salutatule, pe unde-mi umbli? ascultă aci: murăturile te salut㠖 din castravet, ăsta fiind arborele de castraveți în care șed cocoțați deputații și senatorii, după ce ne-au pus la murat, pe noi, care le plătim insignele de aur și merțanele și deplasamentele de mii și mii de tone, ne crănțăne mărunt-mărunt și ne trec la bugetul de asigurări sociale cu 7 la sută rabat, din castravet deci se vede departe înainte prin geografie și înapoi prin istorie, știi ce văd ei de acolo? ghici! la vie en rose și răpirea Europei? văd sonor și aud parfumat, natomani și uetiști cum sînt, cei activi, vreau să zic, căci ceilalți sînt mai degrabă autiști, cea mai constructivă opoziție care se ezistă, aoleu, iar mă ia gura pe dinainte, o să-mi calc pe dinți dacă nu mă opresc, hai să ședem mai bine ca Iona la umbra faimosului curcubete de vizavi de Ninive, pînă-și trimete Domnul viermușul ăla să roadă la rădăcina Iluziei Democratice, ce face Atotputernicia Voastră, nu ne-au fost de ajuns 7 vaci slabe și nebune pe deasupra, ploi de broaște, vitamine alterate, și nu sîntem nici măcar egipteni, iar asta nu-i curcubeată, ci castravet și nici măcar umbră nu dă și nici Iona nu sîntem, ci doar cît stăm în plin soare și-n plină ploaie și numărăm zilele, ca balenologul ăla, și nici măcar Ninivea nu mai stă în picioare, căci ce-s o mie de ani? și ei trec! ca o strajă de noapte, nu? o strajă de noapte la interminabila contrabandă cu – cu ce? – cu cuiburi de cuc! – din zilele noastre: vînare de vînt, Armaghedoane, vînare de vînt... ce să zic, zilele cui le numărăm, ale Bucureștilor noștri ciuruiți lacrimi de crocodil, Doamne ferește!, nu, dragule, noi nu înnumărăm zilele nimărui, ferește, Doamne, zic deci, lasă-n pace viermele galactic, că prin ăla se călătorește temporal, și cine știe unde ajungi..., într-o Gaură Neagră, care curbează lumina, care țuști! se lansează apoi în Altă Dimensiune, așa cum și tu te-ai lansat, ai fost expulzat, dar uite că dau mereu în gropi, cine știe ce se va înțelege și din gaura asta, aici, unde jumate din populație gîndește cu sexul și trei sferturi nu gîndește deloc, ce să-i faci, asta e, nu poți ocoli orificiile, cît de negre ar fi ele, nu există Lege pe care să n-o înghită, cam cum ar înghiți cioara parul pe care stă, ca s-o dea apoi afară așchii-așchiuțe: toți umblăm cu așchii dintr-astea-n călcîie, toată omenirea șchioapătă, Armaghedoane, de asta s-au inventat avioanele și rachetele, de unde reiese că progresul se naște dintr-o infirmitate genetică, cum dintr-o infirmitate politică s-a născut și ceea ce am numit mai sus castravet –, sovule, tovule, mafiotule, globalizatule, informatizatule, mă Windows! mă Linux! mă OS! – Cine poate oase roade, cine nu nici carne soft! încît, Armaghedoane, scrisorica asta pe care din feb 2002 ți-o tot scriu n-o să se termine, îți dai și tu seama, la cele nici 6 luni ale tale, că n-o să se termine niciodată, este in-ter-mi-na-bilă, ca tranziția, o să ia sfîrșit doar în momentul în care am să mă hotărăsc eu s-o curm, o să rămînă bearcă, zici, mai bine un cîine berc dar viu decît unul cu covrigi în coadă, ca haita socialismului real, care mi-a împuțit mie copilăria și prima tinerețe cu idealuri, tu ești mic, tu nu știi, tu abia ai venit de dincolo, dar știi tu ce însemna pe vreme mea Dincolo?! , unii ziceau, ce-i drept, Afară, dar mie nu-mi plăcea, Am fost și eu afară o dată, mi-a zis un concetățean, O singură dată? Păi, da, o singură dată mi s-a aprobat – și am avut brusc imaginea curții noastre din Alba Iulia, cu buda în capătul curții și eu, de vreo 6 ani, deci de zece ori mai mare, de 12 de 14 ori mai mare decît tine acum, spunînd cu un soi de voluptate precoce: Mă duc pînă afaaară, așa, lungind a-ul median, și sub pretextul ăsta de pantalonași expuși pericolului agresiunii interne înhățînd un pui de rață și aruncîndu-l în adîncul bîzîitor al haznalei și l-am privit pe amicul care fusese afară o singură dată în viață ca pe un erou al abstinenței aproape absolute, preferam deci să zic Dincolo, căci asta însemna Dincolo, Imperialism și băutura reacționară Coca Cola și exploatarea omului de către om, bașca lupta de clasă, în care – acolo, Dincolo – cei cu mai multe clase erau învingători, nu ca la noi, unde treaba se rezolvase, cîte clase are Dej? cîte are trenul (și încă avea, căci p-atunci trenul de pe chefere avea trei clase, clasa întîi, pentru ei, clasa a doua pentru cine se pretindea, clasa a treia pentru cei din taverna mohorîtă, pe ale cărei bănci de lemn am șezut și eu în drum spre Hunedoara în 1956, dar asta-i altă poveste, cu revoluția din Ungaria și cu studenții de la Timișoara și Cluj), Dincolo, deci, de acolo vii tu, dar vreau să întreb, am mai făcut-o de cîteva ori: oare Dincolo ăla nu e Dincoace și invers, Dincoace Dincolo, la urma urmei, fiecare cu dincoloul lui: și dacă-i așa, dacă toți venim din vieți anterioare, tu poți să n-ai numai astea două-trei luni de cînd te-ai născut și părintele tău cititor de ziare și auditor de radio și vizionar de teveuri ți-a pus numele ăsta cu rezonanțe de bronz, trîmbița Judecății de Apoi cîntă jazz într-o tavernă din Memphis, ci și altă vîrstă, în altă vreme, de pildă poți fi tu Ștefi Chioru din neamul lui Harghitan de la Reșița, cap tăiat Melchiade al lui Marquez, a cărui Seculară Singurătate începe astfel: „Mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendia avea să-și aducă aminte de după-amiaza îndepărtată cînd tatăl său l-a dus să facă cunoștință cu gheața”, frază care pe mine mă înfioară și azi, Armaghedoane, patentatule, știi de ce? – Du-te pînă afară, fă pișu (chiar și pe lumea asta, dacă vrei) și întoarce-te ca să-ți spun: ...

Hai pa!

PAUL DRUMARU s-a născut în 1938, la Alba-Iulia. Este scriitor, traducător. Transland – Poeții mei maghiari (2 vol.), București, 1999.


2002.03.08.

articolul în format *.pdf