BÁNYAI Péter
Puhoi de bîrfe și scandal delator*
Forum 
(Dare de seamă subiectivă pe marginea lansării cărții lui Stelian Tănase, care a făcut mare vîlvă)
Mai mulți m-au sfătuit să iau parte la București la prezentarea volumului lui Stelian Tănase: Acasă se vorbește în șoaptă. Dosar și Jurnal din anii tîrzii ai dictaturii.

Se zvonea că la prezentare se va face public numele delatorului însărcinat de securitate cu urmărirea romancierului – cel mai bun prieten al lui Tănase, Dan Oprescu, unul dintre membrii fondatori ai Grupului de Dialog Social (GDS), din anul 1996 și pînă astăzi funcționar la secretariatul minorităților din cadrul guvernului.

Prin telefon circulau birfele, dar afirmațiile nu se potriveau unele cu altele. Probabil că în acea zi o mare parte a elitei sferei politico-literare din București a fost informat㠖 deși sub forma mai multor variante – despre ce se va întîmpla la renumita prezentare de carte. Toată chestiunea era un pic confuză, nu se putea ști dacă bîrfele care circulau vor fi într-adevăr dezvăluite publicului cu ocazia lansării ori doar „inițiații” au fost informați confidențial despre toate acestea.

Circulau zvonuri și despre faptul
că, pe lîngă Dan Oprescu, și alți cîțiva membri fondatori renumiți ai GDS pot fi, cu o mai mare sau mai mică certitudine, acuzați de denunțarea colegilor de breaslă, cel puțin așa au fost informați unii „inițiați”. Situația a devenit tot mai confuză, deoarece diferiți oameni au răspîndit diverse variante ale zvonurilor de mai sus. Atunci a început deja să mă irite situația. Problema a început să scape de sub control. Ce însemnă de fapt că cineva, cu o probabilitate să zicem de 85 sau 60%, a fost informator? Înseamnă că, cu probabilitate de 15% ori 40%, este om cinstit. Însă torentul s-a dezlănțuit și cei mai mulți transmit mai departe bîrfele ca fapte certe.

Să ne aducem aminte de scandalul Gabriel Andreescu contra Andrei Pleșu. În realitate, aproape cu toții au dezaprobat afirmația lui Andreescu, faptul că l-a compromis pe Pleșu, neavînd destule dovezi. Este cu totul altceva că unii dintre noi am fost de părere că Andreescu a fost atît de cinstit o viață întreagă, a luptat cu atîta consecvență pentru democrație, pentru drepturile minorităților, asumîndu-și uneori și izolarea pentru principiile sale (să nu uităm despre înlăturarea lui din GDS și revista 22), încît acum, cînd a ajuns într-o situație grea (a fost condamnat pentru calomnie), trebuie să ne solidarizăm cu el.

Cu Dan Oprescu
s-a ivit acum o situație asemănătoare. Cu o deosebire esențială: anumiți oameni au fost compromiși, aproape tot atîția au aflat vestea cîți erau și la vremea cînd Gabriel Andreescu a făcut declarația de presă, însă de data aceasta nimeni nu și-a mai asumat responsabilitatea pentru informații. Și ceea ce este cel mai grav: în cazul celor compromiși nu mai există posibilitatea negării, a dezmințirii. Cu toate că nici informațiile lansate nu exclud posibilitatea nevinovăției.

Cei acuzați la nivelul bîrfelor nu au posibilitatea de a dezminți. Nici în fața instanței, nici în cadrul unui program de televiziune nu poate afirma nimeni că: „ Domnilor, unii, cu un șir de apeluri telefonice, au răspîndit despre mine zvonul că aș fi informator. Nu este adevărat”.

Cazul lui Dan Oprescu este altul. Evident, a fost un informator fervent. Rapoartele sale sunt pline de propoziții, de fragmente pe baza cărora îl putem recunoaște excluzînd orice îndoială. În cazul celorlalți nu avem o asemenea posibilitate de identificare univocă. Nu se pot face decît presupuneri.

[București, 7 martie, Muzeul Literaturii]
Am sperat că la lansarea de carte se va clarifica situația, în loc de aceasta s-au ținut discursuri lungi, cu aluzii confuze. (Citatele ce urmează, inclusiv fragmentul din interviul de televiziune, publicat la sfîrșitul articolului, le voi reda doar din memorie și nu cuvînt cu cuvînt – P. B.).

„Această prezentare de carte va stîrni o furtună, una asemănătoare cu cea din Germania declanșată de publicarea arhivelor Stasi. I-am invitat și pe cei care au reprezentat sursa securității (informatorii), și pe cei care au fost denunțați. Unii au venit, alții nu”- s-a rostit în introducere. Așadar va fi furtună, însă deocamdată să fim mulțumiți cu numele celor de la nivelul bîrfelor.

Apoi Stelian Tănase a afirmat: „Am ezitat mult timp ca să-mi cer dosarul de la Securitate sau nu. Apoi am ezitat din nou să-l citesc sau nu. L-am copiat la xerox, l-am dus acasă și am început să mă gîndesc dacă nu ar trebui să-l arunc pur și simplu la gunoi. În sfîrșit, mi-a venit ideea să-l public sub forma unei cărți. Și acum am îndoieli, dacă am făcut bine sau nu. Evident, m-a durut că am fost denunțat de cel mai bun prieten de al meu”. La ultima propoziție cineva din sală a strigat: „Dan Oprescu?” Tănase și-a aplecat capul, a tăcut, apoi a spus doar atît: „Cel mai bun prieten de al meu”.

Cu toate că în cazul lui Oprescu situația este univocă. S-a aflat că, după ce cîțiva membri din conducerea grupului au discutat cu el, s-a retras din GDS. A afirmat că nu s-a retras din cauza scandalului legat de cartea lui Tănase, toate acestea fiind exagerări.

În declarațiile sale afirmă că l-a denunțat pe Tănase tocmai din prietenie, că i-a fost de folos, iar acesta mai degrabă ar trebui să-i fie recunoscător, decît supărat, deoarece el l-a acoperit, a tăcut despre inițiativele politice mai serioase ale politologului, a dus în eroare Securitatea. Răsfoind însă cartea nu reiese deloc c㠄Cristescu” (pseudonimul lui Dan Oprescu la Securitate) și-ar fi apărat prietenul.

După Tănase a cerut cuvîntul scriitorul Ioan Buduca. A relatat că dintr-un anumit motiv se bucură de aflarea principalului informator, deoarece de doisprezece ani toți din acest grup l-au bănuit pe el. În principiu, așadar, a scăpat de bănuieli.

Realitatea însă este cu totul alta,
fiindcă legea îi ocrotește pe cei care sunt și astăzi informatorii serviciilor secrete. Adică, SRI predă Comisiei de Control a Arhivelor Securității doar acele pagini din fiecare dosar, din care nu se poate afla identitatea persoanelor care continuă informarea și după 1989. Așadar, momentan, putem fi siguri doar de faptul că cel mai bun prieten al lui Stelian Tănase a fost informator înainte de 1989, iar după aceea nu. Din acest motiv a fost dat la iveală dosarul său. „Din acest dosar – a spus Buduca – se pot deduce două lucruri, în ceea ce mă privește: ori nu am fost niciodată informator, ori am fost înainte de 1989 și am rămas și după 1989”.

După aceasta a luat cuvîntul bunul prieten al lui Ioan Buduca, fundamentalistul ortodox Dan Ciachir. A povestit îndelung despre ceva care, cu toate că a fost interesant, nu avea multe în comun cu cartea. După cum a relatat, pînă în anul 1982 a lucrat la Săptămîna și aparținea grupului Eugen Barbu (așadar nucleul viitorului PRM!), însă în 1982 a plecat și – dacă am auzit bine – s-a retras într-o mănăstire. Ulterior, Barbu a început să răspîndească despre el binecunoscutele acuzații ale Securității (pe care le folosea deopotrivă pentru șantaj și compromitere), adică că ar fi evreu, homosexual și informator.

La lansarea de carte, Ciachir a jurat că toate acestea nu sunt decît calomnii, el nu este evreu, nici homosexual și nici informator. Grozav. Ne-am liniștit. Mai tîrziu s-au mai rostit destul de multe fraze penibile, uneori mi s-a părut că nu mai sunt în compania unor scriitori, cîndva tineri – astăzi, evident, de vîrstă medie –, ci într-o casă de nebuni.

Stelian Tănase a povestit apoi pe larg istoria scrisorii de protest. Acest act de curaj a avut loc în anul 1989, toamna tîrziu. După cum se știe, dictaturile din Europa Central-Estică se prăbușiseră deja, mai mult sau mai puțin. Tănase și tovarășii lui erau de părere că ar fi jenant ca intelectualitatea românească să tacă în continuare, așadar ceva trebuie făcut. După ce au tatonat terenul în legătură cu opinia scriitorilor, au putut alege între două variante: ori vor critica dictatura însăși, ori doar pe președintele Uniunii Scriitorilor. Ambele variante aveau și avantaje și dezavantaje. Poate ar fi fost mai normal să fie criticat sistemul în sine, sau cel puțin Ceaușescu, dar în acest caz dintre scriitori ar fi semnat doar una sau două persoane. Credeau însă că dacă vor face public un „protest soft”, care îl critică doar pe președintele Uniunii Scriitorilor, atunci există speranțe pentru mai multe semnături, iar acest lucru este totuși un început.

A fost într-adevăr acest lucru un „început”?
Intelectualitatea s-a mișcat mult mai demult împotriva sistemului. În anul 1977 Paul Goma a organizat o strîngere de semnături împotriva dictaturii, iar mai tîrziu Doinea Cornea a luptat de-a lungul a mai multor ani pentru același lucru, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Gabriel Andreescu au dat interviuri de protest pentru presa occidentală, Radu Filipescu a fost condamnat la cîțiva ani buni de închisoare pentru răspîndirea unor manifeste contra regimului. La începutul anului 1989, șase foști ilegaliști au redactat o scrisoare deschisă împotriva dictatorului. Iar în toamna anului 1989 s-au găsit, în sfîrșit, „18 tineri scriitori curajoși”, care au îndrăznit să declare că președintele Uniunii Scriitorilor ar trebui demis. Chiar și această critică soft a avut într-adevăr consecințe, Securitatea i-a urmărit cu perseverență etc., însă este totuși ridicol că după căderea dictaturilor comuniste vecine scriitorii români doar atît reușeau să-și asume (și doar optsprezece din cei 300-400, deși inițiatorii au adunat semnăturile de-a lungul a mai multor săptămîni).

Chiloții de contrabandă ai Angelei Marinescu.
Stelian Tănase a lăudat-o la maxim pe poeta Angela Marinescu, fără de care toată acțiunea de atunci nu ar mai fi reușit. Ea a dus odată textul de protest undeva, ascuns în chiloți, iar mai tîrziu, la Paris, ea a dictat din memorie Monicăi Lovinescu numele celor ce au semnat și a convins-o pe aceasta că lista semnatarilor este autentică, așadar poate prezenta textul fără probleme în emisiunea Europei Libere.

Însă acum, la lansarea de carte, Angela Marinescu a protestat, a negat că ar fi ascuns atunci textul în chiloți, iar colegii ei de pe vremuri repetau că ba da. După cîteva minute și-au dat seama că nu aceasta este cea mai importantă problemă și au schimbat subiectul.

Între timp însă, Angela Marinescu a prins curaj și s-a descărcat sincer. A relatat că ea nicicînd nu a dorit să devină opozantă, n-o interesa dictatura și în general politica – ea doar de aceea a protestat, întrucît în zadar și-a cerut mărirea pensiei cu 250 de lei, președintele Uniunii Scriitorilor nerezolvîndu-i această solicitare. După părerea ei, „adevărații dizidenți” (adică Paul Goma, Doinea Cornea, Gabriel Andreescu, Mircea Dinescu) au denigrat comunismul și pe Ceaușescu doar din carierism: singurul lor scop a fost să se îmbogățească după căderea dictaturii. Acești oameni sunt demni nu de respect, ci de dispreț. La prezentarea de carte nu s-a găsit nimeni să combată acuzațiile fără temei ale Angelei Marinescu.

După ea, o altă doamnă a început s㠄cugete”: „De fapt, o țară mică nici nu-și poate permite să aibă dizidenți. Nici nu ar fi util. Noi avem cu totul altă situație decît țările mari, Cehoslovacia, Ungaria. Doar țările mari pot avea dizidenți”.

Atunci, pe un ton timid, a intervenit cineva mai „curajos”: „Dacă nu mă înșel, Ungaria este mai mică decît România”. Au pus-o la punct, siguri pe ei: „Nici vorbă. Este cu mult mai mare. Gîndiți-vă cît de mare și de unită este diaspora maghiară!”

Și tot așa timp de două ore.

Delirium tremens – ori doar Balcani?

*
Fragment din discuția care a avut loc între Stelian Tănase și Dan Oprescu la emisiunea televiziunii Realitatea din 8 martie:

Tănase: Cum ai intrat în legătură cu „organele”?
Oprescu: Am fost asistent universitar, m-a căutat cineva de la serviciul de contrainformații al armatei și mi-a atras atenția „să fiu pe fază”, deoarece se pare că la unele universități de tip „sensibil”, anumite forțe adverse pregătesc ceva. S-a referit la secrete militare și tehnice. S-a interesat mai cu seamă de rachete. Dar nu m-a solicitat să devin „informator” și nu mi-a încredințat nici un fel de acțiune de tip James Bond.

(Aici aș aminti că acest text este confuz nu din cauza traducerii – textul original românesc este poate și mai ciudat, mai misterios, mai cu un aer de superioritate, mai ermetic. Întrebarea este ce s-ar fi putut dori de la el? Deoarece el preda filozofia, adică varianta românească a marxism-leninismului, și în locul clasicilor analiza cuvîntările lui Ceaușescu cu studenții săi. Despre sine credea în aceea vreme c㠄aparține școlii lui Lukács”, adică era „revizionist”. Sigur este însă că el nu ajungea la secrete militare, tehnologice și nici nu le-ar fi putut recunoaște).

Oprescu: La început, aproximativ din două în două luni s-a interesat de astfel de lucruri. Mai tîrziu, eu însumi i-am propus să scriu „lucrări” despre teme la care mă pricep mai bine și care sînt extrem de importante, despre viața politico-literară. Așadar, eu însumi am propus să fiu informator, nici un fel de șantaj sau favoruri materiale nu jucau vreun rol. Singura mea motivație era prietenia noastră. Începînd din 1972, tu ai fost cel mai bun prieten al meu.

Tănase: Dar cel mai bun prieten nu poate fi trădat, denunțat?
Oprescu: Ba da, uneori. Eu însă vroiam să te ajut. Două cărți de ale tale nu au primit aprobarea pentru a fi publicate, am considerat că sînt importante, așadar am încercat să te ajut să le publici. Am inventat o strategie cu care am încercat să influențez, să manipulez Securitatea și politica de cultură a Partidului. Contrainformatorul la început nu prea s-a interesat de această temă. Pînă acum, cu toate că rar, dar întotdeauna m-a căutat el, acum, cînd am preluat inițiativa și „am vrut să-i vînd marfa”…

Tănase: Mai precis pe mine vroiai să mă vinzi…
Oprescu: Da, se poate spune și așa. Așadar, începînd de atunci l-am sunat de mai multe ori la telefon și a început faza mai activă a colaborării noastre. La început m-a numit „domnule Dan”, mai apoi m-a îndrăgit și mi-a schimbat numele în „domnul Dănuț”. Am scris o mulțime de „analize” și „teze” despre tine și în general despre lumea scriitorilor, dar despre anumite lucruri am tăcut, de exemplu despre scrisoarea celor 18. Am dat atît de multe detalii despre viața ta, încît le-am îngreunat munca, i-am bulversat.

Tănase: Bine, bine, ai vrut să ajuți, dar de ce nu mi-ai povestit? Măcar cîndva, după 1989.
Oprescu: Nu se putea, tu ești atît de naiv încît nu ai fi înțeles strategia mea specială de manipulare.

Tănase: Nu te gîndești că tocmai tu ai fost naiv, cînd ai crezut că-i vei manipula pe ei?
Oprescu: Poate că am fost prea îngîmfat. M-am interesat la ce nivel ajung „analizele” mele și am fost decepționat cînd am aflat că nu ajung nici pînă la secretarul de propagandă al partidului din București.

Tănase: De ce ai scris ultima delațiune împotriva mea, care de altfel conținea destul de multe lucruri grave? Este adevărat că s-a întîmplat la 20 decembrie, în a patra zi a revoluției, precum figurează în dosar?
Oprescu: La 20 decembrie încă nu am fost sigur că Ceaușescu va cădea. La Timișoara deja s-a declanșat revoluția, aici la fel era o atmosferă fierbinte. Tu între timp te-ai ascuns, dar am vrut să te ajut în cazul în care te vor prinde totuși.

Tănase (îl întrerupe și de data aceasta îi vorbește cu dumneavoastră, cu toate că la începutul emisiunii îl numea prieten și îl tutuia): Nu v-ați gîndit că dacă mă arestează, cu aceasta chiar veți întări acuzațiile?
Oprescu: Nu! Problema stătea exact invers. Din nou am scris atît de multe lucruri complicate despre tine, încît nu puteau lua o decizie în legătură cu soarta ta, fără să controleze toate detaliile. Am vrut să cîștig timp, tocmai în interesul tău.

Așadar, la 20 decembrie, înainte de masă, m-a vizitat în locuința mea, am predat raportul, seara l-am sunat din nou, i-am cerut să ne vedem cît mai repede, deoarece am noi informații importante. Mi-a dat întîlnire în dimineața zilei de 22 decembrie, în centrul orașului, în fața cinematografului Patria. Asta a fost interesant, la 21 decembrie au întrerupt cuvîntarea lui Ceaușescu și a început și la București manifestația. Toată după-masă și seara am fost acolo împreună, printre manifestanți, am sperat că poate cade Ceaușescu, dar nu puteam fi sigur de acest lucru, așa că după ce au început să tragă și s-a pornit valul arestărilor am plecat acasă să-mi scriu ultimul raport. A doua zi degeaba m-am mai dus la întîlnire, „relația” mea nu a mai venit. Atunci erau deja sute de mii de oameni pe stradă, au venit muncitorii din fabrici, armata a dispărut și, văzînd că nu am cui să-i dau raportul, am continuat revoluția. În cîteva ore am ocupat clădirea Comitetului Central (între timp Ceaușescu a fugit cu elicopterul), apoi am intrat în televiziune, de restul îți aduci bine aminte, deoarece am fost împreună.

După ce cîțiva spectatori au dat telefon și s-au interesat dacă nu are „remușcări”, Oprescu în mod ciudat a început să-și „ispășeasc㔠greșeala, cu toate că pînă atunci a afirmat sigur pe el că a acționat pe deplin conștient de responsabilitățile sale, liber, și a dorit doar să influențeze „în sensul bun” dezvoltarea politico-literară a țării.

A afirmat că face penitență pentru „rătăcirile” sale – a acceptat postul de funcționar de stat „de rang inferior” ( evident, „inferior” față de cunoștințele și valoarea sa), cu răspundere pentru rezolvarea problemelor rromilor.

* Varianta adăgită a articolului apărut în Transindex la 15 martie 2002.

BÁNYAI PÉTER s-a născut în 1946 la Cluj. Fizician, analist politic. Articolele și studiile sale au apărut în Beszélő, Amerikai Magyar Népszava, 22, Dilema, Limes, Romániai Magyar Szó, Korunk și Magyar Hírlap.


Traducerea: Annamária NĂSTASE-KOVÁCS
2002.03.08.

articolul în format *.pdf