Al. CISTELECAN
Despre etica dialogului
Forum 
Morala unei dezbateri (neterminate)
Preambul
Pînă exact acum două săptămîni (azi fiind 27 martie) se vînduseră 12.000 (douăsprezece mii) exemplare din Omul recent. (Cine se teme de influența – nefastă, se-nțelege – a acestei cărți are, deci, bun temei). De atunci, se vor mai fi vîndut cîteva. Știu asta în mod sigur, chiar dacă nu m-aș bizui pe altceva decît pe cele două exemplare pe care eu însumi le-am trimis, între timp, în străinătate. Și nu unor români rezidenți pe-acolo, ci chiar unor străini de neamul nostru (dar nu atît de străini încît să nu se intereseze de cultura noastră). Iată dar că zvonuri despre cartea lui Patapievici și despre dezbaterea inflamată din jurul ei au ajuns pînă la urechile străinilor. Nu e chiar de mirare, dacă ținem cont de faptul că Patapievici ține pe-acolo de referință românească, numele lui putînd fi găsit chiar și în bibliografia unui teolog atît de reputat pe cît este Olivier Clement, ortodoxul suprem al Occidentului. Și, nota bene, cei din Vest nu se uită la televizoarele noastre, ca să dăm vina interesului lor pe prestigiul mediatic al autorului. Chiar dacă în țară Patapievici a ajuns un filosof popular, chiar dacă va fi fiind obligatoriu pentru orice snob – român și ungur – să știe cita din el ori baremi să-l poată parafraza, nu-i putem ține pe străini orbiți de aceeași vrajă televizivă.

Poate că o cotă din acest succes se datorează și dezbaterii purtate în jurul cărții. O dezbatere care și-a ieșit repede din fire, trecînd brusc la replici iuți, definitive și radicale. Începutul discuției (nu știu dacă în mod absolut, dar în mod semnificativ) l-a făcut revista timișoreană Orizont, în foiletonul căreia a și apărut, de altfel, bună parte din carte. Dar acolo „discuția”, nu fără rezerve, a fost agreabilă și favorabilă. Tocmai datorită acestui fapt, ea a fost de îndată uitată prin intervenția în masă a altor protagoniști. Un prim val de 10 (numărul perfect, deși constituit spontan) comentatori, împărțiți în două tranșe, a ocupat două numere consecutive ale Observatorului cultural (nr. 102, 103). Ce și cum (și mai ales acest cum) au discutat cei zece constituie, de fapt, începutul propriu-zis al dezbaterii care, de atunci încoace, a eclipsat însăși cartea. După această suită de articole, toate cele care au urmat au pornit, ritualic, de la ele. Dacă în intenția revistei a fost să scoată un număr de referință, trebuie recunoscut că a izbutit chiar mai mult. Patapievici poate n-o fi pierdut prea mult la popularitate după acest asalt exegetic (dacă nu cumva, din contră, s-a trezit cu ea sporită); sigur însă revista găzduitoare și-a sporit vizibilitatea. E și acesta un mod de a rezolva problema pe care Patapievici însuși și-o pune în carte: „ce se pierde atunci cînd se cîștigă ceva”. Sau vițăvercea.

Argumentele contra
De fapt, înainte de a da drumul argumentelor strînse în aceste „prime comentarii severe” găzduite de Observatorul cultural, revista pregătește un pat de primire așternut cu suspiciuni și oarecare iritare, tradusă, desigur, în termeni peiorativi. Noi, de fapt, disprețuim intens ceea ce ne irită. Supratitlul dezbaterii anunță de două ori că e vorba de o „carte cu probleme”. Nota introductivă insinuează că premiul acordat Omului recent de revista Cuvîntul ar fi venit chiar înainte ca juriul să apuce să citească volumul și invoc㠄opinii foarte diverse... multe dintre ele foarte negative” care ar bîntui „mediile intelectuale”. Cafeneaua, se știe, e oricînd mai drastică decît critica scrisă. În fine, nota nu scapă ocazia de a „poziționa” favorabil revista, spre care au curs, candid, dar nu întîmplător, cele zece articole. De ce nu s-au rătăcit ele, măcar unele, și prin alte părți? Pentru că exista primejdia ca alte reviste, care nu „s-au pronunțat constant” pentru „coerența gîndirii democratice”, să nu le valorifice. Fiind Observatorul... singura redută a constanței democrate, oamenii au căutat reflex scăpare aici, pe baricada eroică și de avangardă a principialității democratice.

După această pregătire „psihologic㔠a terenului, se etalează, în evantai (sau în rafale), argumentele. Și judecățile de valoare, firește. Pe acestea, deși foarte drastice și ținînd adesea locul argumentelor, le vom lăsa deoparte. Ele sînt formulate cu voce prea îngroșată, prea stridentă ca să nu fie un exercițiu de autoconvingere. Trebuie, totuși, subliniat că preferința pentru judecata de valoare, sumară, dar cu atît mai temeinică, proliferează dintr-o incitație continuă, transformînd dezbaterea într-un concurs de calificative.

Ion Bogdan Lefter trece în viteză prin carte, „rezumînd-o” și găsind în ea ba „reducționism vulgar”, ba „insuficiența documentării” ori chiar „incultura pe multe dintre temele atinse”, ba „neînțelegerea în profunzime a fenomenelor”, „stereotipuri antimoderne, antioccidentale” și, mai ales, „teze simple/simpliste”. Articolul său e strict enunțiativ și conclude prin „ridicolul total ... al ’teoriei’ din carte”. Totuși, acest „ridicol”, oricît de „total”, rămîne „periculos” - acesta fiind leit-motivul lecturii. Partea a II-a a articolului e „despre autor” și ne explică prin trei ipoteze cum a ajuns Patapievici un fel de reacționar. Cea mai interesantă ipoteză e a treia (normal!), pentru că prin ea vedem cum Patapievici s-a reciclat, din resentiment, la anacronism. Pur și simplu nu și-a mai putut ține în frîu „înverșunarea – psihologic de înțeles (concede I. B. Lefter) – a celui uimit că nu mai întîlnește cvasiunanimitatea de altădată”. La „idee” se ridică însă articolul lui Gabriel Andreescu, dar numai spre a le expedia pe ale lui Patapievici, la grămadă și cu bucata, în grotesc și într-o „ideologie pur și simplu reacționară”. Și Gabriel Andreescu are o explicație pentru „deriva” lui Patapievici. Și explicația lui vine din psihologia personajului, văzut ca „om-orchestră”, „sedus de ideologia unui elitism minor, reductibil la narcisism, la refuzul standardelor profesionale, /.../, la sfidarea deontologiei disciplinare și de breaslă”. Și mai „tehnic” e articolul lui Adrian Miroiu, care deploră bibliografia – fie carentă, fie ambigu㠖 și se confruntă cu cîteva interpretări conceptuale „smintite” de către Patapievici. Și Adrian Miroiu converge în concluzia „reacționarismului” lui Patapievici; grav devine faptul că acesta „e un lider de opinie” ale cărui „opinii” sînt „în vog㔠și primejduiesc „întreaga noastră societate” (care s-a trezit cu „o problemă în mersul ei proclamat către democrație și libertate”). Vlad Alexandrescu și, într-o măsură, Valentin Protopopescu, asigur㠄obiectivitatea” sau imparțialitatea grupajului, fiind proba deschiderii și lipsei de prejudecăți a revistei. Reproșuri bibliografice, la secțiunea postmodernism, aduce, în nr. 103, Liviu Andreescu, pentru care cartea lui Patapievici „e un volum descalificant”, singura ei speranță de salvare fiind „uitarea”. George Bălan și Florin Buhuceanu, dacă n-au nimic cu heterosexualitatea lui Patapievici, au, în schimb, multe cu atitudinea lui „incorect㔠față de homosexuali. Străvezie de tot devine motivația „cultural㔠a lui Patapievici sub ochiul lui Paul Cernat, care închide dezbaterea reluînd refrenul „resentimentar” și tema ascunsă a frustrării: „Dezamăgit, resemnat și ignorat de viața politică, Patapievici...” etc.

E ceva excesiv în această inițiativ㠖 în principiu salutară. Și nu cantitatea de combatanți, care încă se mai pot strînge. Excesivă e graba cu care toată lumea se precipită în calificative. Firește, cu toatele descalificante absolut. Observatorul cultural a dat tonul unei dezbateri în care toată lumea se arată grăbită să aibă dreptate. Într-o dispută de idei, dreptatea se tranșează însă greu, lent și întotdeauna nesigur. E o cale prea lungă. Pe calea scurtă (și eficientă), dreptatea se obține prin descalificarea partenerului, prin tratarea lui de sus, prin trimiterea la școală și prin developarea complexelor/ frustrărilor/ resentimentelor/ crizelor de imagine/ crizelor de identitate etc. pe care acesta le tăinuiește, dar care sînt adevăratele sale motivații. Cititorii lui Patapievici din Observator... știu mai bine decît el ce crede cu adevărat și ce ascunde în suflet. Fiecare din ei ne poate spune ce gîndește Suveranul. Ce gîndește acesta cu adevărat și din ce pricini, nu ce disimulează el în carte. Dacă s-ar pune cazul să citim o carte scrisă de adevăratul Patapievici, această carte ar trebui scrisă de echipa care l-a recenzat. Patapievici nu trebuie decît să le spună tema. Cu cititul în suflet, cu accesul direct la intențiile ascunse și cu motivațiile ieșite dintr-o psihologie frustrată ori din drojdiile resentimentare stă bine tot exegetul român. De aceea, în astfel de cazuri, cartea devine doar un pretext pentru lectura în adîncime a personalității „ocultate” și pentru deconstruirea „personalității la vedere”. (Se-nțelege că Patapievici chiar vorbește în carte de această patologie a dialogului care înlocuiește argumentul cu eticheta; așa că el are replica dată dinainte).

La așa argumente, așa contra-argumente
Această modalitate de lectură intențională, care se exaltă din calificativul de discreditare, a primit de îndată replici în același ton. În România literară (nr. 7/2002), Alex. Ștefănescu vorbește de reactivarea „poliției culturale” din vremea proletcultismului, consideră dezbaterea din Observator... „o ședință de demascare”, crede că opiniile lui I.B. Lefter sînt „psihanalizabile”, iar Gabriel Andreescu ar resuscita metoda de gîndire a lui Sorin Toma. În același număr, cronicarul de reviste evidențiaz㠄reaua voință”, „veninul” din unele articole și taxează întreaga dezbatere drept „linșaj intelectual”. Aproape simultan, în Adevărul literar și artistic (nr. 605/2002), C. Stănescu invocă similitudinile dintre dezbaterile „spontane” din comunism și dezbaterea „spontan㔠de acum, sugerînd o continuitate de mentalități ori baremi de atitudini. România literară dedică ea însăși cărții lui Patapievici o dezbatere în nr. 9. Dar grupajul, volens-nolens, a devenit mai degrabă o „dezbatere a dezbaterii”. Livius Ciocârlie contrage grupajul din Observator... într-un singur cuvînt: „exces”, apreciind că acestuia nu-i lipsesc nici argumentele, dar nici triumful lor într-„un soi de denunț”. Al doilea la cuvînt, în ordinea paginilor, e Petru Cimpoeșu, care-i reproșează lui I.B. Lefter „argumentele abuzive” și pomenește de „procesele de intenție” prezente în lectura lui Gabriel Andreescu. Interviul lui Andrei Pleșu, inserat în mijlocul grupajului, vorbește de „execuția public㔠a cărții, de „otrăvirea climatului”, de „ardere pe rug”, de „combaterea cărții prin anatemizarea autorului”, dar subliniază și tactica de compromitere aleasă de Observator...: găsirea unor „motivații murdare” pentru un „act intelectual”. Bogdan Pascu tratează, global, lectura din Observator... de „distorsionată și simplificatoare”, criticile aduse cărții „auto-subminîndu-se” „prin interpretările trunchiate și deformate” și prin construcția unor „fantasmagorii politice pe marginea propriilor lor obsesii (ale comentatorilor, n.n.)”. Virgil Nemoianu, ca, de altfel, și Bogdan Tătaru-Cazaban, ignoră obligativitatea ritualică a dezbaterii și se ocupă direct de cartea lui Patapievici. Tot o voce de la România literară, dar vorbind în nr. 12/2002 al revistei 22, într-un interviu, e cea a lui Nicolae Manolescu. Pentru Manolescu „este limpede” că dezbaterea din Observator... a fost „ceva dirijat” și că e plină de „procese de intenție”, exegeza de-acolo fiind făcută după principiul „păi, în mintea lui era că...”.

Revista 22 discută și ea, alertată, „problema” receptării lui Patapievici, după ce, mai întîi, reproduce generos, în nr. 9, extrase copioase din luările de poziție deja exprimate. În nr. 10 pornește, de fapt, discuția propriu-zisă, colajul de dinainte servind doar de premisă documentară. Ea începe printr-un editorial al Gabrielei Adameșteanu, surprinsă de „vehemența tonului” și de „radicalitatea incriminărilor” din Observator... Editorialista enunță apoi deontologia comentariului, care ar trebui făcut „fără parti-pris-uri, fără resentimente, fără frustrări, fără orgolii contrazise” (așa cum se face la 22), lăsînd să se înțeleagă că toate acestea n-ar lipsi din Observator... Articolul lui Andrei Cornea, din același număr, pornește cu un preambul de atmosferă, reducînd dezbaterea la sloganele ei fulminante: „Fascistule!” „Ba voi sînteți comuniști!”. Nici Traian Ungureanu, în numărul următor, nu insistă mult asupra dezbaterii pornite, dar consider㠄atacurile împotriva cărții” drept „mărturia nerăbdării teribile cu care e întîmpinat astăzi orice gînd mai adînc decît jocul de cuvinte”.

În parte, acestor critici le răspunde nr. 107 al Observatorului... Dar ce poți răspunde unor acuzații sau bănuieli de „frustrare”, „resentiment”, „complexați”, „isterie” etc.? Un răspuns de tipul „nu sîntem frustrați, complexați etc., domnule” e tot ce poate fi mai inutil și mai ridicol. Astfel de „argumente” sînt irefutabile. Tocmai de aceea le-a folosit și Observatorul..., mizînd pe descalificarea de la sine a ideii o dată descalificat autorul ei. Argumentul personal, intențional, e infailibil. Pentru că îți închide gura.

Epilog. Vocea obiectivității
România nu mai are doar intelectuali de casă. Ea are deja un set de intelectuali care au ajuns la statutul personajelor lui David Lodge. Aceștia vin în dezbaterile „provinciale” numai ca să le limpezească, ca autorități ale principiului. O asemenea voce a „obiectivității” răsună în coada episodului V din serialul Alinei Mungiu-Pippidi (22, nr. 11/2002). E o expertiz㠄sociologic㔠a dezbaterii, văzută ca luptă între grupuri. Un grup (cel de la Observator...) de „oameni de mîna a doua care vor pentru ei o poziție de mîna întîi” luptă deschis pentru acapararea pozițiilor deținute de domnii Pleșu, Liiceanu etc. Obiectivitatea e, firește, un soi de transcendență. Cine-i poate replica acesteia? Poate Ion Bogdan Lefter, de pildă, să spună cu mîna pe inimă că nu vrea să ocupe prin asalt (ori, Doamne ferește!, prin mijloace și mai perfide) poziția lui Andrei Pleșu? Poate, dar va deveni cu atît mai clar că o vrea cu cît va nega mai vehement. Asta se întîmplă cînd „obiectivitatea” vorbește și ea din analiza adîncurilor, din expertiza motivațiilor „autentice”, de dincolo de scris. Cărțile (și, în diminutiv, articolele), la români, nu sînt niște „mașini de gîndit”, ci niște „mașini de mistificat”. În ele, autorii nu fac decît să-și deghizeze și să-și înnobileze pornirile triviale. De ce oare o mai fac, cînd prima lectură, fie și pe sărite, tocmai pe acestea le remarcă?

Al. CISTELECAN s-a născut în 1951 la Aruncuta, jud. Cluj. Este lector la Universitatea Transilvania din Brașov, respectiv conferențiar al Universității Petru Maior din Tîrgu Mureș. Celălalt Pillat, București, 2000, Top ten, Cluj, 2000.


2002.03.08.

articolul în format *.pdf