Simona Avram
Memento mori
Observator 
În orice comunitate cu un grad de civilitate europeană există anumite personalități, familii care atrag atenția constituindu-se ca ordonatoare și modelatoare pentru spiritul comunitar. Cu cît comunitatea este mai mică și mai atașată valorilor tradiționale, cu atît funcția acestor personalități este mai puternică și imaginea lor este mai bine conturată (generînd în timp și dezvoltări mitice). Lugojul, mica cetate bănățeană, a avut pe parcursul ultimelor trei secole o interesantă evoluție multietnică, multiconfesională și, implicit, multiculturală. Nu e necesar să idealizăm imaginea orașului care își arată și acum osatura formată în cruce pe cursul Timișului care desparte Lugojul românesc de cel german (astăzi aceste expresii sînt deja istorie deși trăitorii maturi ai acestei urbe au încă prieteni germani care au plecat în ultimele decenii în țara strămoșilor lor). Cum ar mai putea lugojeanul de azi să înțeleagă multiculturalitatea și în același timp armonizarea complexă a tuturor vocilor care au dat amprenta cu care Lugojul se mîndrea, dacă el însuși nu are cîteva generații în urmă? Se mîndrea și se mai mîndrește încă, deși a pierdut în ultima jumătate de secol multe din acele atribute care îl făceau european și îi dădeau acel parfum specific de oraș de provincie a cărui identitate nu poate fi confundată. Pierderea acestor atribute este legată implicit de dispariția unor oameni și odată cu ei a unor cutume ce confereau europenitate încă în anii de după unire. Aceasta dispariție din orizontul comunității este și în dezvoltarea vlăstarelor unor familii în alte centre, dar și în trecerea pe rînd în lumea umbrelor a celor care de-a lungul vieții au reprezentat specificul lugojean. In anii din urmă fiecare astfel de trecere a însemnat mărirea golului, căci celor „plecați” nu le mai lua nimeni locul să multiplice aceasta civilitate. Nu sînt aceste rînduri nostalgice după o lume de altă dată, după un orizont vetust pierdut, ci după chiar atributele unei normale civilități.

Mă simt obligată la notarea aceastor reflecții în zilele în care ne-am despărțit de cel care a fost Gheorghe Reisz. Odată cu dispariția lui, Lugojul a pierdut nu doar un om, ci o categorie umană, un fel de a fi și a trăi în orizontul civilizației. Sînt prezențe a căror existență într-un spațiu o consideri atît de naturală, atît de firească, încît nu faci efortul de a înțelege marele rol pe care îl au în comunitate și abia la dispariția lor apare o evaluare corectă prin care se vede că adevărata statură a personalității nu e imaginea știută a omului, ci dimensiunea golului lăsat la dispariția acesteia.

Cel pe care prietenii îl numeau Gyuri Reisz ne-a oferit odată cu dispariția sa această trăire prin care rămîne definitiv legat de spiritualitatea lugojean㠖 fără el Lugojul nu mai e ceea ce a fost cu cîteva săptămîni în urmă. Lugojul a pierdut una din acele embleme umane specifice civilizatiei lui. La nivelul „trotuarului” urban aproape nimic nu s-a întîmplat, pentru că desigur sînt mulți care nu i-au cunoscut prezența, nefiind ing. Reisz nicidecum o figură zgomotoasă care ar putea reține atenția „citadinului” de azi. La funerariile sale, în prezența rabinului Timișoarei, am revăzut poate pentru ultima dată o adunare demnă și sobră care se forma din cioburi ale „lumii bune” de altă dată a Lugojului.

Legat prin naștere (23 iulie 1934) și prin revenirea sa ca inginer chimist (1957) de destinul orașului avea să fie timp de patru decenii o prezență atît în slujba oamenilor (fiind prin practică legat de domeniul sănătății) și mai subtil prin afinitățile spirituale de domeniul artelor (în general al artelor și nu doar al picturii pe care a practicat-o în două feluri – colecționar și creator). Odată cu Gheorghe Reisz care purta un dialog cultural și spiritual cu Aurel Ciupe, Elisabeta Popper, Nicolae Breban, Gheorghe Schwartz, Ingo Glass, Deliu Petroiu, Silviu Oravitzan, Vladimir Streletz dispare din perimetrul Lugojului o categorie umană, „o specie” – acel intelectual cu serioase studii științifice, cu o bună ancorare în viața materială (își permitea să fie colecționar de opere de arta) și cu acea cultură și spirit rafinat care îi conferea nu doar statutul de partener de conversatie, ci de reper în judecăți de valoare.

În octombrie 2001 la Galeria Pro-Arte din Lugoj la ultima expoziție personală a avut bucuria și tăria de a-și lansa un elegant album de pictură. Știa atunci, cum știam cîțiva dintre noi cei prezenți, că o boală îi limitează orizontul. Într-o clipă de inspirație am spus atunci că picturile nu ni-l arată doar pe Gyuri Reisz, ci prezintă straturi de trăire și civilizatie care înfățișează toate acele călătorii spirituale pe care ochiul colecționarului le-a făcut. Acum după dispariția autorului știu că întreaga lui ființă era o sinteză, într-o conversație Gyuri Reisz nu venea doar cu prezență proprie, ci cu toți cei de valoare pe care îi întîlnise vreodată.

2002.03.08.

articolul în format *.pdf