Cristiana Teohari
Un pîrleaz peste ignoranță
Observator 
Dacă aș fi o instituție sau o persoană cu putere de acțiune pe tărîmul culturii, aș iniția niște schimburi culturale între români și maghiari, mai ales în zonele unde maghiarii nu sînt decît o noțiune vagă, „unii care se trag din huni și care trăiesc prin Transilvania”. Necunoscutul aprinde imaginația ducînd, deseori, la aberații.

Am crescut și eu într-o asemenea zonă, pe o felie de pămînt undeva la hotarul Teleormanului, unde noțiunea de ungur n-am întîlnit-o decît în cartea de istorie, în legătură cu ceva evenimente din Transilvania Evului Mediu. Dar pentru că pe mine necunoscutul mă atrage, am hotărît să nu mai fac aprecieri doar teoretice și aproximative, ci să mă apropii cu curaj și să încerc să-mi formulez o opinie din interior: am hotărît să învăț limba maghiară. Am căutat să-mi împlinesc dorința destul de în devălmășie, neștiind o direcție clară încotro s-o apuc. Am întrebat întîi la Universitatea din București, pe urmă la Casa de cultură Petőfi Sándor, lîngă Cișmigiu, apoi am fost îndrumată, în fine, către Centrul Cultural Maghiar de pe strada Batiștei. Am aflat cu stupoare că aici se organizează cursuri de limba maghiară de mulți ani și că, surpriză la fel de mare, sînt mulți români interesați să știe ungurește, din diverse motive: fie au unul din soți de naționalitate maghiară, fie au unul din bunici de origine maghiară și s-au trezit că o jumătate a rădăcinilor lor le e total necunoscută, fie au relații de afaceri cu firme maghiare și au simțit nevoia să cunoască limba partenerului de afaceri, și alte situații asemenea. Ei, eu am venit să învăț limba maghiară fiindcă… așa am vrut! De ce n-ar fi și ăsta un argument suficient? Și, iată, se împlinesc doi ani și jumătate de cînd mă străduiesc să pătrund tainele acestei limbi atît de diferite.

Să studiezi o limbă nouă e ca și cum ai descoperi un nou univers. Pe lîngă noianul de cunoștințe interesante am căpătat, lucru cel mai drag sufletului meu, o mulțime de prieteni, despre viața și cultura cărora nu știusem mare lucru inainte. M-a încercat un sentiment de vinovăție că ignorasem atîta vreme o lume așa de aproape de mine. Serile de luni, cînd mă duc la școală ca un elev silitor, cu caietul de teme în geantă și cu emoție pentru lecția care urmează, sînt ca o alunecare pe un alt tărîm. În demisolul cu arcade albe și mobilier de lemn lăcuit al Centrului Cultural Maghiar niște români se luptă cu vocalele năzdrăvane și descoperă poveștile despre întinderile „pusztei” care seamănă atît de bine cu marginea de Bărăgan în care am crescut. Tineri sau oameni maturi, unii chiar cu părul alb, stau cuminței în băncile de lemn, cu fețe concentrate, deslușind buchiile greoaie și bucurîndu-se zgomotos pentru cîte o izbîndă gramaticală. Glasul profesoarei revine de zeci de ori asupra unei pronunții care nu vrea să iasă așa cum trebuie, iar sprîncenele elevilor se încruntă în încăpățînarea de a stăpîni odată limba asta atît de nărăvașă. Apoi există serile la Táncház, biblioteca în care stau la povești ore întregi și nu mă mai satur, atmosfera deschisă, prietenii de toate vîrstele care sar să mă ajute la lecții, să-mi explice, să-mi arate, să mă îndrume... Toate astea mi-au deschis ochii peste lumea care, pînă mai ieri, respira departe de mine, într-o ceață, într-un abur pe care nu mă gîndisem că-l pot spulbera atît de ușor.

Poate că pentru un ardelean povestea asta n-are nici o semnificație. Ardelenii, români sau unguri, au cel puțin o relație de neignoranță reciprocă și asta înseamnă foarte mult.

Îmi propusesem, la un moment dat, să duc pe cont propriu la îndeplinire un asemenea proiect de informare culturală de care vorbeam la început: să-mi iau rucsacul și să mă așez pentru vreo două-trei săptămîni într-un sat de unguri. N-am găsit deocamdată breșa de timp necesară, dar încă mă mai gîndesc la el. Cred că numai o relație directă, de la om la om, poate da dimensiunea exactă a valorii pe care o avem fiecare dintre noi. E, poate, cea mai eficientă cale în a înțelege ce bogăție poate să ofere alăturarea a două culturi atît de diverse. Însăși diversitatea constituie o bogăție pe care ar trebui să știm s-o prețuim și s-o exploatăm.

Și mai cred că greșit se pune problema dezbaterii relației dintre români și unguri numai în arealul Ardealului. Cînd se va dori discutarea unei situații care privește cu precădere populația din Ardeal, nu doar locuitorii din Ardeal vor fi chemați să-și spună opinia.

Pentru Sud, problemele Ardealului sînt prea departe... Par ca ceva separat, chiar rupte de realitățile României. Una din reacțiile stîrnite de Memorandum a fost de genul „Haide, dom’le, de asta ne arde nouă acuma?!”. Cred că ar trebui să mai reducem din distanța geografică lăsînd informația să pătrundă mai mult în medii care, la prima vedere, nu ar conta cine știe cît în luarea deciziilor. Eu mă întreb ce s-ar fi întîmplat dacă la reacția violentă de respingere a Memorandumului de către Putere și chiar de unele persoane pe care le credeam deschise și vizionare, opinia publică din Vechiul Regat ar fi fost suficient de informată și de educată în sensul problemei ridicate și ar fi protestat le fel de violent în sens opus. Mă tem că asta e o situație posibilă doar pentru generația viitoare, dar nu mi se pare inoportun să ne gîndim la un asemenea scenariu.

Între timp eu îmi iau ghiozdanul cu manualele de maghiară și mă duc să buchisesc literele cu sonorități stranii. La întrebarea „de ce?”, care mi se pune atît de des, aș da un răspuns care, chiar dacă pare dat în glumă, e plin de logică și de bun simț: de ce nu?

2002.03.08.

articolul în format *.pdf