Ovidiu PECICAN
Despre stat nimic nou
Actualitate 
Istoria românilor la Academie
Au apărut de curînd primele patru volume dintr-o monumentală Istorie a românilor publicată sub egida Academiei Române. Nici nu s-au stins însă bine luminile reclamei de care s-a bucurat intreprinderea și primele contestări s-au și făcut auzite. Într-un articol publicat de săptămînalul 22, Șerban Papacostea, el însuși academician și co-autor al unei alte sinteze istorice dedicate trecutului românesc, dezvăluie un plagiat localizat în al patrulea volum al (deocamdată) cvartetului. El este probat într-o manieră irefutabilă prin punerea pe două coloane a textului incriminat și al unui mai vechi studiu propriu. Faptul este de natură să submineze credibilitatea întregului edificiu și, chiar dacă se va dovedi o operațiune singulară, nerepetată de ceilalți autori, este suficient pentru a arunca o lumină negativă asupra operei colective. Că este așa ori s-au produs mai multe derogări de la etica cercetării, oricum, prin însuși acest fapt, noua Istorie a românilor ajunge lîngă sinteza istorică a lui Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, apărută în anii ultimului deceniu ceaușist, unde putuseră fi regăsite pagini copios reproduse după alți autori fără semnele citării ori vreo trimitere la sursă.

Se poate, totuși, presupune că, în marea lor majoritate, autorii tratatului și-au elaborat cu probitate partea ce le revenea. Nu sînt motive pentru a crede că o întreagă echipă a „haiducit” roadele muncii de decenii ale colegilor absenți. Travaliul și rezultatele obținute merită, de aceea, o analiză serioasă și nepărtinitoare.

În această ordine de idei, una dintre problemele pe care le-am sesizat la lectură este cea a caracterului științific al tratatului, cîtă vreme probitatea este un parametru necesar, însă nu și suficient în atingerea pragului de exigență dezirabil în cazul lucrărilor științifice. Un alt criteriu, ținînd mai degrabă de eșafodajul teoretic, conceptual, al lucrării, ar fi coerența și consecvența perspectivei. Tocmai pentru asigurarea acesteia este necesară, în cazul unor lucrări colective, prezența unor coordonatori. Ei sînt cei care au menirea să coroboreze diversele segmente ale ansamblului, să semnaleze incoerențele și erorile, inadvertențele și omisiunile, luînd măsuri pentru înlăturarea acestor neajunsuri. Și recenta Istorie a românilor are doi coordonatori. Dar cu toate acestea, există dificultăți substanțiale care nu au putut fi depășite și care, aparent, nici nu au fost sesizate ca atare.

Un asemenea caz este cel al conceptului de stat. După cum se știe, statul este o formă de organizare politică apărută pe o anumită treaptă a dezvoltării vieții sociale a comunităților umane, avînd caracteristici proprii și răspunzînd unor necesități anume de gestionare a colectivităților. Prin urmare, statul nu este caracteristic tuturor treptelor istorice ale dezvoltării umane și nici nu poate fi confundat cu alte forme de organizare și conducere a societăților. Istoriografia română postbelică a avut mereu, din nefericire, obsesia aplicării „creatoare” a categoriilor istorice, în funcție de manipulările ideologice ale unui moment sau altul ori în raport cu dorința fiecărui autor de originalitate (aceasta din urmă prea rareori inocentă, dezinteresată). După ce, în vremea jdanovismului cultural – marcat de concepția lui Mihai Roller în domeniul istoriografiei –, în lumina științei sovietice, statul român a fost acuzat de „imperialism” (cu trimitere directă la evenimentul redimensionării din 1918), ulterior, în epoca de aur dominată de cuplul prezidențial Ceaușescu, același stat și-a descoperit antecedente strălucite în epoca getului Burebista (cu... 2050 de ani înainte!). Mai mult decît atît. Pe lîngă această pretenție, al cărei subtext era trimiterea la o continuitate perpetu㠖 greu sau imposibil de demonstrat –, tot acum, în anii 70-80, au început să circule și versiunile contestabile despre „unificările dinainte de unificare”. Astfel, unificarea lui Mircea cel Bătrîn pentru sudul actualei Românii, a lui Ștefan cel Mare pentru răsăritul ei și, desigur, a oricui – român sau nu – ar fi visat o reconstituire a Daciei, au anticipat și fixat ca țel al evoluției noastre istorice, după cum credea Ștefan Andreescu, autorul mai multor volume pe tema Restitutio Daciae, unirile din modernitate (1859 și 1918). Ceea ce s-a petrecut în cazul statului s-a repetat și privitor la alte procese istorice. În aceeași perioadă, „zavera” lui Tudor Vladimirescu a devenit, din răscoală, „mișcare revoluționară”, iar ulterior revoluție în toată regula. Printr-un proces de metamorfoză similar a trecut și „tumultul Horii” (conform versiunii lui N. Densușianu), ajuns răscoală, dar atingînd apoteoza interpretativ㠖 sub condeiul lui Ștefan Pascu – ca „revoluție”. Aparent, „umflarea” mișcărilor sociale din Transilvania anului 1784 și din Țara Românească de la 1821 se datora grijii ideologilor de partid de a furniza trecutului românesc revoluțiilor sociale de care ducea lipsă pentru a se legitima fenomenul istoric democratic de la 1848 și, mai ales, schimbarea de macaz de la începutul epocii postbelice. Dar, se vede azi mai clar, era vorba și despre frustrarea naționalistă stîrnită de complexul unei istorii marginale în raport cu cea europeană și de dorința de a o lua pe scurtătură înaintea Occidentului: la 1821 deveneam astfel mai rapizi revoluționari decît rușii (decembriștii aveau să acționeze abia în 1825), polonezii și francezii (ridicați la luptă abia în 1830), în timp ce la 1784 anticipasem (cu cinci ani!) pasămite însăși Marea Revoluție Burgheză. Se observă consonanța unor asemenea demersuri cu așa-numitul protocronism (formulat de Edgar Papu și completat, cu diverse accente, de Mihai Ungheanu, Paul Anghel și Ilie Bădescu). Dar este de notat și imitarea unui model sovietic notoriu, conform căruia rușii au inventat și au descoperit cu mult timp înaintea Europei și a Americii tot ce se putea descoperi și inventa.

Continuitate și coerență internă?
Ceea ce se constată în noul tratat de Istoria românilor este supraviețuirea acestei logici a frustrării. Poporul nostru are antecedente statale mai vechi decît altele (vezi episodul Burebista) și de aceeași valoare precum cel mai important imperiu al clasicității europene, cel Roman. El este creștin chiar dinainte de a se fi născut (căci creștinismul este atestat în Dacia din secolele 3–4, iar despre români se poate vorbi abia după sinteza dintre latinofonii din regiune și slavii așezați aici abia din sec. al 6-lea)! Cum se vede, concepția naționalismului interbelic, fortificată de cel ceaușist, rezistă adaptate la condițiile de după 1989 într-un aliaj conceptual logic ce face din viața statală mărturia unui progres continuu al organizării comunității etnice, ale cărei baze trainice le-a asigurat comunitatea de limbă și cultură, precum și cea religioasă. Oricît ar părea de paradoxal și de dificil de susținut un astfel de aliaj, el se regăsește la baza noii sinteze, iar precauțiile diverșilor autori, exprimate în zone parcelate, nu izbutesc să amendeze convingător întregul.

Una dintre definițiile posibil de formulat vede în stat un „Ansamblu de instituții politice al căror specific este organizarea dominației, în numele interesului comun, pe un teritoriu delimitat.” (Iain McLean (coord.), Oxford. Dicționar de politică, București, Ed. Univers Enciclopedic, 2001, p. 430 ). Un enunț de acest fel, oricît de general și nenuanțat ar putea părea, este suficient pentru că indică în mod clar punctele de criză ale reflecției istoricilor noștri asupra istoriei statului la români (și înainte). Pînă în secolul al 14-lea, încropelile organizatorice de natură administrativă și militară, cîte și cum pot fi ele constatate, nu au avut decît rareori caracterul de instituții politice. Este, apoi, o problemă în ce măsură aceste însăilări documentate ori pe seama unor uniuni tribale (în antichitate), ori la nivelul unor grupuri de sate (în evul mediu) au avut continuitate și coerență internă, în condițiile în care dominațiile străine, nomade și trecătoare, ori sedentare și statornice, își exersau, ele însele, autoritatea. În legătură cu aceste aspecte ar fi de meditat și asupra teritoriului în legătură cu care asemenea realități – fie că se numesc „regate”, fie că li se spune „ducate”, „cnezate” ori „voievodate” – au fost menționate de mărturii. Era cît de cît stabilă suprafața lor teritorială ori, sub imperiul atacurilor, înrudirilor matrimoniale ori al cedării cu funcție de tribut, feud etc., ea fluctua? În fine, în ce măsură aceste tipuri de organizare incipientă sau chiar ceva mai evoluată s-ar cuveni privite ca legate mai curînd de pămînt decît de colectivitatea umană pe care o presupuneau? La urma urmei, nu este necesar să consideri că asemenea chestiune poate oferi răspunsuri doar în cazul migratorilor. Înființarea de noi sate însemna deplasarea spațială a unei comunități de oameni pe un teritoriu anterior nelocuit (ori părăsit de o vreme), chiar dacă noii sosiți proveneau din același areal geografic. Pe lîngă toate celelalte, deconcertează și ușurința cu care se trece peste realitatea conviețuirii mai multor etnii în același spațiu. Între așezarea slavilor în spațiul actualei Românii și jumătatea secolului al 14-lea, cînd apare statul feudal Moldova, s-au scurs mai multe secole în care latinofonii au trebuit să conviețuiască, într-o formă sau alta, cu celelalte seminții (slavi, bulgari, unguri, pecenegi, uzi, cumani, tătari). În lumina acestor constatări nu ar trebui oare încercată o mai corectă înțelegere a situației „statalității” românești dinainte de întemeierea statelor feudale?

Desigur, realitatea statală a începuturilor este dificil de surprins nu numai datorită absenței izvoarelor istorice, ci și pentru că ideea de stat însăși trebuie conotată diferit în fiecare epocă istorică. Acest fapt nu trebuie însă să încurajeze dezertarea experților în studierea trecutului de pe cîmpul de onoare al reflecției mai teoretice. Din păcate, noul tratat de Istorie a românilor nu aduce un spor de cunoaștere în aceste chestiuni centrale, rămînînd în mod păgubos legat de o epocă în care indicațiile de partid ori patriotismul exclusivist împiedicau drastic înaintarea în cunoaștere.

OVIDIU PECICAN s-a născut în 1959, la Arad. Este conferențiar la Facultatea de Studii Europene, UBB Cluj. Razzar (cu Alexandru Pecican), București, 1998; România și Uniunea Europeană, Baia Mare, 2000.


2002.03.08.

articolul în format *.pdf