HAJDÚ Farkas-Zoltán
Dilemă matinală
Actualitate 
Tovarășul fidel al dimineților mele cețoase de la Heidelberg este emisiunea Kulturnotitzen a postului de radio SWR3. Deja înainte de a mă trezi pot afla multe lucruri interesante despre viața culturală vest-europeană, ba cîteodată mai amintesc și de cîte un eveniment din Praga sau Varșovia. La sfîrșitul emisiunii de o jumătate de oră, în fiecare dimineață, o voce feminină plăcută, puțin reținută, își ia rămas bun de la ascultători: „Viel Spass bei der Arbeit”, adică îmi urează să-mi fac cu plăcere treburile din acea zi.

În timp ce-mi fierb cafeaua îmi aduc aminte de fiica mea. Pe vremea cînd încă locuia acasă, la ora aceasta ieșea din camera ei în pijamaua lungă cu floricele și bîjbîind spre baie, îmi șoptea somnoroasă: „Jó munkát” – „Spor la muncă”. (Cînd era la grădiniță își lua rămas bun cu un încîntător „Jó dolgozást” – „Lucru bun”).

În astfel de momente mă gîndesc că dacă soarta ne-ar fi aruncat la Craiova, eventual la Iași sau la București, acum poate m-ar saluta cu „Servici ușor”, dorindu-mi să am lucru-servici ușor în ziua respectivă...

Dar oare cum aș putea să-mi încep munca din acea zi după atîtea urări de bine aparent contradictorii? Care îmi este expresia cea mai familiară? Să execut orbește tot ce mi se impune în acea zi, să execut toate sarcinile numai de dragul muncii, din plăcerea l’art pour l’art a muncii? Sau bombănind (unde e aici plăcerea?), dar conștiincios, să încerc să fac o treabă de o calitate cît mai bună? Eventual să încerc să-mi organizez sarcinile din ziua respectivă în așa fel încît să mai las și pe ziua următoare, știind doar că ceea ce nu pare ușor comportă în sine și mediocritatea cu miros de transpirație, calitatea slabă?

Odată mi-am povestit dilema matinală și unei cunoștințe din „țara-mamă”. După un scurt timp de reflecție a afirmat că formula din limba maghiară este cea mai potrivită, să o urmez numai pe aceasta, fiindcă ea mă va proteja de efortul servil, dar totodată și de neseriozitate. Era foarte sigur de ceea ce spune, așa că am considerat ca fiind inutil să îl întreb, ce părere are: atunci de ce nu învață germanii și românii de la noi?

Mîndrie sau curiozitate – prețul satisfacției
Anul trecut, în primăvara tîrzie, viața publică din Germania a fost tulburată de o dispută care a făcut mare vîlvă, ocolind de cele mai multe ori raționalitatea cumpănită. Nu prea se găsea nici o personalitate publică mai importantă care să nu fi intervenit în această dispută.

Articolele, foiletoanele de sfîrșit de săptămînă ale ziarelor, eseurile jurnalistice, comentariile și analizele radiofonice, documentarele și „talk show”-urile televizate insistau asupra întrebării: „poate fi cineva mîndru de faptul că e german?”

În mod vizibil a apărut puțină confuzie în jurul identității naționale a cetățenilor celei mai bogate și puternice țări europene.

Însă această întrebare nu preocupă numai națiunea germană, de 80 de milioane de suflete. Nu găsim nici un popor, nici o națiune europeană care din secolul 19 și pînă acum să nu-și fi pus această întrebare.

Dar mai bine dacă cobor din această dimensiune universală și, îmbrăcînd mantaua incomodă a îndoielii, încerc să-mi pun această întrebare mie însumi. Așadar (măcar atîta curaj să am, să-mi pun întrebarea!), sînt eu mîndru de a fi maghiar, mai exact: maghiar ardelean?

Știu, este vorba despre foarte mult – la urma urmei, această întrebare privește identitatea mea, apartenența mea spirituală. Chiar din această cauză este mai bine dacă nu dau un răspuns pripit. Nici chiar dacă prin ezitarea mea momentană aș pierde definitiv încrederea celor care văd în mine un „bun maghiar”.

Așadar: mîndrie. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Maghiare, mîndră este persoana „... care dintr-un anumit motiv este cuprinsă de un sentiment plăcut, de un respect de sine legitim”.

Respect de sine – caut cuvîntul al cărui sens devine deodată confuz: „... a fi conștient de propria valoare, respectiv hotărîrea ce izvorăște din acest sentiment”. Aha, așadar numai valorile create de mine, numai performanțele mele îmi pot crea respect de sine, îmi pot stîrni acel „sentiment plăcut” – mîndria.

Dar oare este meritul meu că m-am născut maghiar? Că am păr negru și că, privindu-mi fața, băcanul turc din Heidelberg este ferm convins de ani întregi că sîntem compatrioți, numai că eu, renegat laș, nu am curajul s㠄recunosc”. Aș fi avut, aș avea oare altă opțiune? Desigur, aș putea vorbi într-o limbă de circulație internațională, engleză, franceză, germană, mi-aș putea vopsi părul în blond, aș putea folosi lentile de contact azurii... Dar pentru ce? Din cauza pronunției mele străine, a părului portocaliu, a ochilor care lăcrimează în continuu, șiretlicul s-ar descoperi repede – și atunci aș avea și mai puține motive să fiu mîndru.

Accept ceea ce sînt, adică faptul că sînt maghiar, maghiar ardelean, dar din acest motiv încă nu mă cuprinde nici un fel de „respect de sine legitim”, nici un „sentiment plăcut”, cum nu mă încearcă aceste sentimente nici din cauză că nu chelesc sau că, deocamdată, reflexele îmi funcționează acceptabil.

M-am abătut de la subiect. E timpul să mă uit și în Dicționarul Istoric al Lexicului Maghiar din Transilvania al lui Szabó T. Attila, una dintre cărțile mele de căpătîi.

Despre primul sens al cuvîntului „mîndru” dicționarul spune: „felfuvalkodott, elbizakodott; îngîmfat, înfumurat; stolz”. Un document din 1696 vorbește despre „...Flăcăi mîndri netrebnici (haszontalan büszke Legények)”, un altul din 1762 despre „acel mîndru flăcău iobag (azon büszke Jobbágy legény)“ care „...și-a priponit caii și i-a irosit urît (...a lovakat belé tzövekelte, és rutul el praedalta)“.

Nici al doilea sens al cuvîntului nu este mai măgulitor: „fennhéjázó; trufaș, mîndru; übermütig“. 1765: „cînd Murvai intră în casă, aceștia petrecînd acolo cum se cuvine, din supărare și îngîmfarea-i necuviincioasă nici că bună ziua nu putu da, dar numai cu astfel de vorbe trufașe ce întărîtă pe alții la vărsare de sînge: Noroc bun Flăcăi, cu ce gînd pe aici? (midőn Murvai a házba bément ezek ottan betsülettel mulatván, maga bosszúságában és illetlen kevélységből különben beköszönni is nem tudott, hanem illy büszke s vérengzésre másokat ingerlő beszéddel: Jó szerentsével Legények, mi szándékkal vadtok?)“

Conform mărturiei datelor etimologice așadar, pe vremea înaintașilor noștri, cuvîntul „mîndrie” avea conotații negative. Iar dacă sîntem și mai atenți, într-adevăr descoperim un dram de exclusivitate în faptul că cineva este cuprins de mîndrie din cauza naționalității sale, din cauză că este, de exemplu, maghiar, și nu german sau român sau chinez.

Desigur, nu putem avea ca scop – ar fi un scop fără rost! –, să ne negăm sau să ne modificăm deprinderile, comportamentul determinate de propria dimensiune culturală (Cioran a încercat și timp de o jumătate de viață s-a simțit străin în limba francez㠖 dacă putem da crezare jurnalelor sale). Nu ne putem sacrifica specificul cultural pentru îndoielnicul ideal al comunicației globalizatoare, „neutre din punct de vedere cultural”. Dar, pe lîngă asumarea conștiinței unei identități ce izvorăște din dimensiunea noastră culturală (din maghiarimea noastră), nu trebuie să pierdem din vedere (pun acest lucru pe hîrtie, deși știu că pentru minoritari acesta este un stereotip, cu toate că majoritarii nu prea îl au în vedere nici chiar în zilele noastre) faptul că fiecare cultură are o concepție proprie despre realitatea care ne înconjoară pe toți. Evident, aceasta încă nu înseamnă că și cunoaștem diferențele, dar recunoașterea existenței lor este condiția esențială pentru a fi curioși, pentru a urmări cu atenție ceea ce pentru noi „nu este familiar”.

Despre modul de tratare a „nefamiliarului”
Pentru noi – pentru noi toți care, într-un fel sau altul, sîntem ardeleni – sînt date aceste trei formule de salut și libertatea de a ne raporta într-un fel sau altul la polisemia, la ambivalența lor. Cert e că dintre cele trei, două ni se par străine încă din copilărie, dar din cînd în cînd erau/sînt prezente în viața noastră (rog cititorii să facă acum abstracție de stereotipiile conviețuirii/traiului unul lîngă altul).

Așadar, ce să facem cu „nefamiliarul” ce trăiește lîngă noi (eventual în noi)?

Eu aș distinge două moduri de abordare a dimensiunilor culturale „nefamiliare” mie: cel calificativ și cel explorator.

Calificatorul se caracterizează prin reținere față de „nefamiliar”. Percepția sa este selectivă, pentru că el consideră a fi absolute valorile considerate a fi proprii, calificarea întîmplărilor fiind astfel considerată mai importantă decît analiza lor obiectivă. Consideră că propria cultură este superioară, în fiecare acțiune căutînd confirmarea cunoștințelor anterioare. Apariția străinului îi tulbură concepția exclusivistă despre lume, persoana cu această atitudine încercînd să-și apere punctul de vedere static prin desconsiderarea a tot ce este diferit. Percepția sa nu este adaptată la lumea schimbătoare – este incapabilă să accepte noul –, ci „selectează”, adică este dispus să ia la cunoștință numai ceea ce îi confirmă poziția pe care o crede de neclintit. Desconsideră și bagatelizează tot ce este incompatibil cu aceasta.

Dimpotrivă, acțiunile exploratorului sînt determinate de curiozitate. Consider㠄nefamiliarul” a fi interesant, stimulator. Prin acceptarea informațiilor necunoscute, concepția sa despre lume este deschisă, ba chiar poate fi modificată, corectată după caz, deoarece cunoașterea diversității îl determină să-și revizuiască, să-și relativizeze continuu propriul sistem de valori. Își adaptează percepția la lumea schimbătoare, se străduiește continuu să obțină informații noi pentru a-și putea îmbogăți astfel cunoștințele despre lume. Totodată privește și străinul în mod critic, nu îl idealizează, păstrîndu-și astfel respectul față de propria sa cultură și istorie.

Punctul de vedere al calificatorului este intolerant, fiindcă este incapabil să accepte situațiile și semnalele neunivoce. Percepe ambiguitatea ca fiind un pericol, o presiune înfricoșătoare, iar acest fapt îl determină să restabilească cu orice preț univocitatea, „situația clară“. Instrumentele preferate ale acestei strategii defensive sînt stereotipiile culturale și prejudecățile pe bază etnică. Exploratorul însă tolerează nesiguranța, considerînd că apariția acesteia este un bun prilej pentru a-și revizui sistemul de valori și pentru a formula noi întrebări privind caracteristicile comune și cele diferite. Confuzia ce naște nesiguranță îl determină să elaboreze strategii de conciliere, fiindcă știe că își poate susține dreptatea numai dacă a efectuat și analiza hermeneutică a părerii contrare („nu cumva celălalt are dreptate?“).

Să recunoaștem, fără aprecierea, respectul față de „nefamiliar”, cunoștințele noastre despre diversitatea culturală rămîn întotdeauna superficiale (vezi de ex. jurnalele de călătorie ale renumiților noștri vînători africani). Fiindcă așa cum acordurile comerciale încheiate fără încredere reciprocă asigură numai succese de scurtă durată, și relațiile interculturale care nu se bazează pe respectul reciproc garantează numai consensul pe moment, dar în nici un caz nu cooperarea fructuoasă, de lungă durată. Pentru calificator, respectul durează numai cît timp comportamentul părții dintr-o cultură diferită corespunde normelor propriei sale culturi, adică aceasta își dovedește „respectabilitatea”. Pentru explorator însă, respectul este un credit mutual bazat pe ipoteza că modelele de comportament necunoscute inițial – plasate într-o dimensiune culturală corespunzătoare – vor deveni comprehensibile și raționalizabile.

Provincia și „factorii deranjanți”
Pesemne că și colaboratorii români și maghiari ai Provinciei au conștientizat că în cursul cooperării lor, atitudinea și comportamentul „nefamiliare” ale „celeilalte părți” cauzează de multe ori iritații sau tulburări. Cred că acești „factori deranjanți” au o mare valoare informativă, trebuie să îi tratăm ca pe niște date valoroase, pentru că momentul decisiv al relațiilor interculturale este chiar identificarea și valorificarea contradicțiilor apărute, fiindcă numai prin interpretarea și prelucrarea acestora putem încerca să restabilim armonia necesară lucrului în echipă.

Conștientizarea acestei atitudini este cu atît mai importantă cu cît – pentru a asigura cooperarea fără probleme – sîntem înclinați să ignorăm, să trecem peste factorii deranjanți. Dar trebuie să avem grijă, pentru că armonia superficial㠖 fiind înrădăcinată în tradițiile culturale a numai uneia dintre părți – ar putea trezi suspiciunea celeilalte părți, care ar putea interpreta mușamalizarea conflictelor apărute drept lezarea propriilor interese, drept punerea sub semnul întrebării a valorilor sale culturale. Astfel, în anumite cazuri, suprimarea confuziilor nu numai că nu ar rezolva, ci ar agrava și mai mult contradicția. Pentru că suprimarea stării noastre de confuzie implică și faptul să considerăm propria noastră interpretare ca fiind cea evidentă („calea practicabilă“). Iar de aici este numai un pas mărunt pînă la a începe să căutăm „vinovatul“, acționînd chiar și involuntar împotriva diferențelor culturale.

Dacă însă ne străduim să delimităm cît mai exact cauza stării noastre de confuzie și supunem analizei presupusele fapte evidente, putem evita căutarea „vinovaților“, fiindcă prin aceasta încercăm să controlăm compatibilitatea interacțiunii, acordînd o mai mare atenție diferențelor culturale.

Recunosc, acesta este un proces care necesită mult timp, dar experiența activităților interculturale arată că economia de timp inițial㠖 realizată prin mușamalizarea factorilor deranjanți – se răzbună în cele din urmă, iar ignorarea diferențelor culturale va necesita, într-o fază mai avansată a activității, corecții și mai costisitoare în timp.

Consider Provincia ca fiind o activitate interculturală fără tradiții și particip și eu la ea cu plăcere deoarece colectivul său abordează problema transilvană cu atitudinea de „explorator” schițată mai sus, știind că cea mai frecventă cauză a întreruperii sau a amuțirii ocazionale a comunicației interculturale este chiar exclusivitatea, „atitudinea calificatoare” înrădăcinată în necunoașterea „celuilalt”. Pentru ca întreprinderea noastră să fie și mai convingătoare, cred că ar trebui să renunțăm la „complexul hinterland”, la atitudinea de dependență unilaterală de București și/sau Budapesta, ea fiind străină de adevăratele tradiții ardelene. Este adevărat că această atitudine nu îi caracterizează nici pe politicienii români ardeleni, nici pe cei maghiari ardeleni, dar numărul relativ mare al tinerilor care au aderat la Memorandum ne permite să tragem concluzia că prejudecățile și temerile au început să se dizolve, iar atenția mutuală, plină de respect, față de sistemele de valori, față de așteptările și riturile comportamentale – influențate de particularitățile culturale – ale celuilalt poate asigura colaborarea eficientă, de lungă durată.

La sfîrșitul dimineților mele cețoase din Heidelberg mă urc în mașină, pornesc motorul, apoi îmi aduc aminte că prezentatoarea și-ar putea lua rămas bun cu „Alles Gute”, fata mea cu „Könnyû szolgálatot/munkát”, eventual chiar cu „Spor la muncă“, dacă soarta m-ar fi aruncat la Craiova, eventual la Iași sau la București...

HAJDÚ FARKAS-ZOLTÁN s-a născut în 1959. Este eseist, etnolog. Erdély a legkülönb nő volt… (Transilvania a fost cea mai deosebită femeie), 1998; Alkaiosz lakomája (Ospățul lui Alcai ), 2001; Székelyek és szászok (Secui și sași), 2001.


Traducerea: VENCZEL Enikő
2002.03.08.

articolul în format *.pdf