Daniel VIGHI
Problematica definirilor regionale
Actualitate 
Una dintre problemele cu adevărat rămase în afara discuțiilor, incipiente ce-i drept, despre regionalizare este aceea pe care Memorandumul o schițează, vrînd-nevrînd sumar, și anume dimensiunea geografic-istorică a procesului de regîndire a definirii regionale a României și dificultățile care derivă de aici. Într-unul din primele numere ale Provinciei, Ovidiu Pecican, pare-mi-se, a evocat tangențial chestiunea, cînd a vorbit despre complexitatea tradițiilor istoric-comunitare transilvănene și modul cum se reflectă ele în mentalul colectiv. Așadar, pe lîngă dimensiunea economică, administrativă, dar și aceea concret politică a regionalizării, se mai adaugă una care îmi pare a fi cea mai dificilă dintre toate: aceea a definirii limpezi a regiunilor ca entități cu destin și istorie comune. Ideea mi s-a impus din textul nou al Constituției Italiei, în care există două asemenea definiri cu valoare instrumentală, care nu lasă loc multor interpretări. Una dintre ele este aceea de la Articolul 114 din Capitolul V intitulat Regiunile, provinciile, comunele. Textul este următorul: „Republica e constituită din Comune, Provincii, Municipii, Regiuni și Stat”. La următorul aliniat este definită dimensiunea juridic-politică a noii statalități : „Comunele, Provinciile, Municipiile și Regiunile sînt entități autonome cu statute, puteri și funcțiuni proprii, după principiile stabilite de Constituție”. Aici este clar afirmată regula jocului, conform acesteia „statutele, puterile și funcțiunile proprii” sînt organizate „după principiile stabilite de Constituție”. Pe baza acestui paragraf se construiește noua unitate statală italiană în care, principial, delegarea atribuțiilor este invers constituită, adică entitățile subsecvente sînt cele care delegă și atribuie putere centrului, ceea ce arată importanța deosebită conferită de Constituție puterilor regionale. Ar mai fi de observat și faptul că unitatea statală se constituie consociativ, contractual și participativ: acest fapt asigură o dinamică susținută în politica internă a statului. Unitatea acestuia este, așadar, una larg deliberativă, ceea ce îi asigură atît flexibilitatea cît și unul dintre fundamentale democratice esențiale în măsură să acopere complexitatea intereselor locale pe baza solidarității comunitare. Revendicările și emanciparea legislativă, denumite „condiții particulare de autonomie”, sînt inițiative regionale, acestea trebuie să fie aprobate „de Camere cu majoritatea absolută a membrilor, în baza înțelegerii dintre Stat și Regiunea interesat㔠(art. 116). Complexitatea delimitărilor istoric-administrative rezultă din chiar definirea geografic-istorică a entităților locale. Astfel, unele regiuni, cum ar fi Friuli-Venezia Giulia, Sardinia, Sicilia, Trentino-Alto Adige/ Südtirol și Valle d’Aosta/Vallée d’Aoste, dispun de forme și „condiții particulare de autonomie, conform respectivelor statute adoptate prin lege constituțional㔠(art. 116). Subsidiarități întemeiate pe criterii istorice se regăsesc în paragraful care stabilește că, bunăoară, regiunea Trentino-Alto Adige/ Südtirol „e constituită din provinciile autonome Trento și Bolzano”. Complexitatea noii construcții statale italiene se regăsește în articolul 132, care stabilește cadrul constituțional (consociativ și participativ) al redefinirii entităților regionale. Fuziunea unor regiuni sau crearea de noi regiuni este stabilită strict prin „audierea Consiliilor Regionale”. Standardul minim cuprinde un milion de locuitori pentru o regiune, constituirea sau fuziunea trebuie să fie cerute de (atenție!) Consiliile Comunale, care să reprezinte „cel puțin o treime din populație”, iar cererea trebuie validată prin referendum.

Revenind de la modelul italian, vom încerca o dezbatere care, prin diferență, să statueze specificitatea românească în domeniu. Prima dificultatea provine la noi din chiar statuarea regiunilor și a entităților subsecvente. În mentalitatea populară, și la o privire largă asupra diversităților regionale, am avea cîteva entități de largă recunoaștere: Moldova, Muntenia, Dobrogea, Transilvania și Banat. Aceste entități regionale își găsesc cu prisosință, și oarecum de la sine, capitalele regionale în jurul cîtorva orașe mari care au jucat un rol istoric regional: Iași, Constanța, Craiova, Timișoara și Cluj. Desigur că rolului istoric i se adaugă unul ținînd de prestigiul cultural și de anvergura economică a acestora. Numai că lucrurile nu sînt atît de simple cum par la prima vedere. O să le luăm pe rînd. Moldova, bunăoară, își are două areale istorice și culturale relativ distincte: Bucovina sau Moldova de sus, cu centrul în jurul Sucevei, și Moldova de jos sau de cîmpie. Problema este complicată de orașele dunărene, adică Galațiul și Brăila, tradițional rivale în raport cu apartenența lor la constituirea unei entități regionale comune. Muntenia nu ridică nicidecum asemenea probleme. Aici am putea imagina, ținînd cont de statutul constituțional al Bucureștiului de capitală a României, orașul Tîrgoviște jucînd rolul unei capitale regionale din considerente istorice. Oltenia își are o identitate regional-istorică și populară clară, mai puțin zona dinspre Banat cu includerea orașului Orșova și a zonei istorice bănățene în cuprinsul județului Severin, care a stîrnit, la vremea respectivei împărțiri, frustrări ale populației din zonă care se identifică în arealul istoric banatic.

Banatul își are și el două zone cu tradiții și realități istorice diferite, Banatul montan, care gravitează în jurul Reșiței, și cel de cîmpie, tradițional gravitînd în jurul Timișoarei. Interesantă este experiența delimitărilor istorice ale Banatului de Transilvania de pe un mal și celălalt al Mureșului. Memoria colectivă păstrează astăzi delimitările Banat/Ardeal după malurile rîului și în funcție de vechea delimitare istorică. Reforma administrativă din epoca stalinistă, care a regionalizat arbitrar și fără consultarea populației, a inclus în regiunea Banat Mureșul și a dispus subordonarea Aradului orașului Timișoara, ceea ce a creat tensiuni și frustrări ale arădenilor, care multă vreme au socotit că dezvoltarea Timișoarei din acea perioadă, atîta cîtă a fost, s-a datorat faptului că era capitală regională și, în consecință, a beneficiat financiar și economic de acest statut în dauna Aradului. Rivalitatea aceasta, spre exemplu, s-a developat în celebrele confruntări fotbalistice POLI-UTA, care relevau rivalități și pasiuni redutabile. După revoluție, confruntarea locală s-a diminuat prin colaborările economice și participarea la euroregiunea Mureș–Tisa–Dunăre. Mai mult, datorită dezvoltării economice a Timișoarei, influența acesteia se resimte politic și cultural în zona văii Mureșului, cu preponderență în orașul Lipova și localitățile adiacente. Această expansiune, pe care o cunosc din experiență proprie, este extrem de interesantă. Astfel, celebru pod de la Lipova al Marei, din romanul lui Ioan Slavici, despărțea două lumi cu două istorii distincte resimțite ca atare de oameni: Radna, administrativ un cartier al Lipovei, este o fostă comună transilvană, în timp ce Lipova, orașul de dincolo de Mureș, aparținea de drept lumii bănățene. Acest lucru îl dovedesc și caracteristicile multiculturale ale locului: Lipova avea o puternică comunitate șvăbească, în timp ce Radna este populată de români și unguri. La Lipova existau pe vremuri kirwai și maskenball nemțesc, în Radna așa ceva lipsea cu toate că mănăstirea franciscană Maria-Radna, administrată tradițional de șocați, o populație de slovaci maghiari, atrage tradițional pelerinaje catolice bănățene ample. Cu toate acestea, oamenii locului se consideră ardeleni, pe vremuri acest fapt era consolidat și de faptul că rădnanii, deși locuitori ai orașului bănățean Lipova, erau legați economic de Podgoria Aradului cu o serie de comune prospere: Păuliș, Ghioroc sau Șiria, care practicau, la începutul secolului 20, exportul de vin și fructe pe relația Arad-Budapesta-Viena.

Modificările de atitudine de după revoluție arată că Mureșul nu mai este astăzi întotdeauna resimțit ca hotar istoric, dovadă organizarea sărbătorii hramului bisericii din Radna după modelul rugii bănățene. Cu toate acestea, la o anchetă cu tematică identitar-regională, cred că majoritatea locuitorilor din Radna se vor defini ca ardeleni. Pe de altă parte, nu este mai puțin adevărat că un referendum pe model constituțional italian de stabilire a unei posibile entități regionale bănățene ar contrapune identitatea istoric-culturală ardelenească a județului Arad unor interese economice care se dezvoltă preponderent în relaționări cu Banatul timișan. Adăugați la asta distanța care ar despărți Aradul de Cluj, capitala regională istorică a Transilvaniei. Probleme asemănătoare de identitate subsecventă o ridică Partium, adică Bihorul cu Oradea, mai apoi Maramureșul sau orașele puternice economic și cultural din zona tradițional săsească, precum Sibiul sau Brașovul. Complexitatea tradițiilor istorice și comunitare transilvano-bănățene este accentuată și de comunitățile aparținînd așa numitelor țări, invocate pe bună dreptate de Ovidiu Pecican, precum Țara Almajului, Țara Hațegului, a Bîrsei, a Făgărașului, a secuilor sau Țara Oașului, ca să denumesc cîteva numai.

Toate aceste realități complexe arată că o reformă constiuțională impune cu necesitate, cel puțin în Transilvania, gîndirea unor entități subsecvente regiunilor similare oarecum acelora dintre regiuni și provincii în modelul constiuțional italian. Acestea din urmă ar putea fi județele, regîndite pe criterii de solidarități istoric-culturale locale specifice. Numai că o discuție de acest fel este un pur exercițiu intelectual, atîta vreme cît avantajele unor asemenea construcții administrativ-politice regionale nu sînt socotite ca fiind cu adevărat utile pentru ameliorarea politicii interne românești în vederea asigurării unei mai bune transpuneri în plan local a reformei europene. Desigur că noi putem invoca aici mult și bine experiența Europei Occidentale și rezultatele pozitive ale unei asemenea abordări politice, atîta vreme cît semenii noștri vor socoti că bunăstarea vestică este un dat imuabil, un soi de noroc al destinului de care aceștia ar fi avut parte într-un fel metafizic, fără să facă mai nimic pentru aceasta, ca la un soi de Robingo al istoriei.

DANIEL VIGHI s-a născut în 1956, la Lipova, jud. Arad. Este scriitor și profesor al Universității de Vest din Timișoara. Sorin Titel - monografie critică, Brașov, 2000.


2002.03.08.

articolul în format *.pdf