Traian ȘTEF
Descentralizare prin reducere la absurd
Actualitate 
În România se vorbește foarte mult despre descentralizare. Toate guvernele o proclamă, dar pînă în acest moment ea nu apare decît ca o mistificare. Se întîmplă cu descentralizarea ceea ce s-a întîmplat și cu privatizarea. De la a nu ne vinde țara, s-a dat pe grabă, s-au falimentat fabrici cu bună știință de către manageri versați, au apărut eșecuri parcă orchestrate pentru a ne arăta că mai bine era înainte, corupție, mitinguri, greve, blocări de drumuri. Era normal ca muncitorii să nu aibă cultura economică la zi, dar politicienii au indus ideea că vindem lucruri foarte valoroase pe nimic și măsurau cu privirea clădirile, în timp ce cumpărătorii prezumtivi puneau preț pe viabilitatea afacerii. Nu s-a vîndut la timp, iar cînd am vîndut am făcut-o cu nostalgia păguboasă că am dat pe degeaba averea națională. Tot așa și cu descentralizarea. A nu ne vinde țara are corespondent în stafia federalizării, iar a lăsa din buget pentru instituțiile locale pare a provoca un dezastru național. Asigurările de sănătate sînt un exemplu concludent. Deși casele de asigurări ar trebui să funcționeze ca niște bănci, banii ajung tot în pălăria guvernului, care distribuie sumele, iar sistemul local de sănătate se organizează după tot felul de idei „reformatoare” cu care vin miniștrii. În învățămînt, pe lîngă faptul că elevii suportă experimente bulversante și fără nici o coerență (mai puțin reforma încercată de Andrei Marga), banii îi dau primăriile, dar înființarea sau desființarea unei clase sau catedre o hotărăște Ministerul. Fără descentralizarea financiară și o reconstrucție a instituțiilor, descentralizarea este formală, după principiul reducerii la absurd, urmărindu-se mai degrabă reflexele negative decît reușitele. Ultimele exemple sînt din domeniul teatrului.

Municipiile din Transilvania și Banat au teatre (Timișoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Cluj-Napoca, Turda, Tîrgu-Mureș, Gheorgheni, Brașov). Cele mai multe sînt finanțate de comunitățile locale (consiliile județene), cu excepția teatrelor naționale de la Timișoara, Cluj-Napoca și Tîrgu Mureș. În general, instituțiile culturale din România sînt clasificate, li se acordă un anumit rang, fiind considerate de interes local, județean și național. De acest statut se ținea seama și în finanțare și salarizare, iar instituțiile „de interes național” aveau și mai au drept ordonator principal de credite Ministerul Culturii. Erau cu totul în subordinea acestuia, de fapt. În ultima vreme, Ministerul Culturii și Cultelor încearcă să scape de instituțiile „naționale” și să le distribuie consiliilor locale. Această hotărîre a fost luată, însă, după votarea bugetelor consiliilor județene și ale primăriilor și fără a se preciza cine va fi viitorul patron. S-a ajuns, astfel, la proteste radicale ale actorilor, pînă la greva foamei împotriva „descentralizării”. Ministerul, în al cărui buget figurau, prin legea bugetului, banii pentru teatrele naționale, se lepăda de acestea și le arunca peste gard. A identifica protestele împotriva acestui fel (de la a face felul) al descentralizării cu negarea descentralizării înseși e floare la ureche. Problema nu e legată atît de opinia actorilor în legătură cu descentralizarea, cît de curentul pe care-l generează mediatizarea protestelor acestora și manipularea lor. În altă ordine de idei, se pare că în România capitalismul a fost coborît din pod prima oară în cultură. Guvernanții apostrofează mereu oamenii de cultură (și profesorii, și medicii) că nu sînt „direct productivi” și le reamintesc mereu cît li „se dă”, dar nu se gîndesc o clipă cît dau aceștia și cu cîtă gratuitate.

Același scenariu al „descentralizării” se întîmplă acum și cu centralele termice. În plus, aici se protestează, mai mult împotriva anulării unor privilegii ale regiilor în situația trecerii la comunitățile locale, unde poți fi mai ușor tras de mînecă și unde drumul de la cauză la efect este mai scurt. Oricum, aceast㠄punere în brațe” practicată prin vocea domnului Cozmâncă este încă una dintre farsele care ni se joacă.

Marginalizarea Transilvaniei
Nu au fost mediatizate cît s-ar fi cuvenit demersurile deputatului liberal Cornel Popa privind autostrada care să traverseze Transilvania. În iunie 2001, s-au întîlnit la Oradea parlamentari de la toate formațiunile politice din Bihor, Cluj, Maramureș, Satu Mare, Sălaj, Mureș, care au semnat Declarația de la Oradea, o declarație politică în termeni destul de categorici, care viza construcția unei autostrăzi Borș–București care să traverseze Transilvania. Efectul a fost includerea între prioritățile rutiere, prin Legea nr.1 din 2002, și a unui prim tronson Borș–Oradea–Cluj. Se pare, însă, că Guvernul a uitat deja de această lege, ceea ce l-a făcut pe deputatul bihorean să-i reamintească printr-o interpelare, din care citez cîteva fragmente: „Guvernul, prin Ministerul de resort (Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței) face o aplicare trunchiată a dispozițiilor legale în vigoare în prezent, prin demararea lucrărilor de construcție numai pe tronsoanele Nădlac–Deva–Sibiu și București–Brașov. De altfel, pe pagina electronică a Ministerului, segmentul de autostradă Borș–Oradea–Cluj-Napoca nici nu figurează în planul expus, deși în Legea nr.1 din 2002 este menționat cu același grad de prioritate ca și cele două tronsoane arătate mai sus. Avînd în vedere că se vizează începerea lucrărilor și pentru autostrada București–Constanța, percepția cetățenilor din Ardeal este aceea că destinația autostrăzilor este pentru parcurile de vile de pe litoral și din zona Sinaia-Brașov. Aceste zone beneficiază deja de o infrastructură necesară și suficientă actualului trafic, pe cînd Ardealul se confruntă cu drumuri de calitate necorespunzătoare – acest lucru fiind de notorietate. Nu contestăm valoarea Brașovului sau a Constanței ca zone cu ridicat potențial turistic, dar Guvernul trebuie să ia în calcul atît activitatea economică a județelor din vestul țării (mai intensă în această regiune – fapt demonstrat de aportul la PIB), cît și potențialul turistic de aici și creșterea economică generată în cazul îmbunătățirii infrastructurii de transport rutier”. Mai departe: „Apreciem că amînarea construcției de drumuri moderne în Transilvania reprezintă o gravă eroare de strategie economică și politică ce va produce o suită de efecte negative suportate în ultimă instanță, evident, tot de întreaga populație”. Concluzia: „Strategia națională de dezvoltare a rețelei de transport concepută pe ideea integrării europene nu poate fi viabilă decît prin includerea și a Transilvaniei pe poziție de prioritate, această zonă fiind placa turnantă a relațiilor multifuncționale dintre România și statele membre sau candidate ale Uniunii Europene”.

Ironia sorții este că tocmai guvernele care strigă cel mai tare sloganurile unității naționale fac ce fac împotriva acestei unități. Și o altă ironie a sorții privește spre U.D.M.R.. PDAR-ul lui Victor Surdu le dădea colegilor (aceiași) de guvernare mai multă bătaie de cap. Nu numai drumuri nu avem, dar nici trenuri directe între nord și sud, vest și est, iar cursa Tarom Oradea–București este pe cale de a fi anulată.

De aceea, este bună regionalizarea. Nu mai trebuie să decidă dl. Mitrea dacă ne trebuie nouă autostradă, în Transilvania, cînd, pe unde, cu cine (d-lui îi place cu italieni). Dacă tot se fac și celelalte cu banii noștri, măcar să nu fim ultimii…

TRAIAN ȘTEF s-a născut în 1954, la Brădet, jud. Bihor. Este redactor la revista Familia. Despre mistificare. Eseuri, Oradea, 1997.


2002.03.08.

articolul în format *.pdf