MOLNÁR Gusztáv
„Națiunea” și „țara”
Actualitate 
M-a încercat de multe ori gîndul că acei aproape cincisprezece ani pe care i-am petrecut în Ungaria au fost timp pierdut și că decizia pe care am luat-o în 1987, la București, excedat de șicanele Securității, de a mă muta cu familie cu tot în Ungaria a fost, cel puțin în ceea ce mă privește pe mine, personal, o eroare. Așa și este, de bună seamă. Dar într-un mod bizar, tocmai în vremea din urmă, de cînd ca redactor al Provinciei clujene experimentez o formă specifică a reîntoarcerii, am înțeles că această amară școală din țara-mamă a avut totuși foloasele sale. Am învățat că pentru majoritatea locuitorilor acestei țări ea nu e „patria-mum㔠a „națiunii maghiare” ci pur și simplu o țară, ai cărei locuitori sînt – în marea lor majoritate – maghiari și dacă se-ntîmplă să aparțină de vreo minoritate – atunci sînt și maghiari. Dar nu pentru că așa i-ar declara cineva ci pentru că așa se simt ei. În Ungaria, dacă un cetățean maghiar de origine germană, slovacă, evreiască sau română se simte lezat în demnitatea sa de minoritar, atunci, firește, va reacționa pe măsură. Dacă însă cineva i-ar contesta maghiaritatea, identitatea sa ungurească, ei bine, l-ar pune la punct cu aceeași intensitate și îndreptățire. Această dublă identitate resimțită azi deja ca firească e semnul înaltului grad de integrare internă, constituită de-a lungul unui veac și jumătate, a statului și națiunii moderne ungare.1

În țara ce poartă numele ungurilor asta e ordinea istoricește constituită a lucrurilor și în ordinea asta nu încap acei unguri rămași acum optzeci de ani în afara procesului de edificare a națiunii, dar care simt că au și ei ceva în comun cu Ungaria, că ea este și a lor, dat fiind că ei n-au o țară pe care s-o simtă ca atare, de care să aparțină din tot sufletul și cu toată inima. Evident că această problemă nu poate fi pe înțelesul celor ce, în consonanță cu evoluția socială din epoca modernă, consideră Ungaria patria cetățenilor maghiari.

Că există oameni care gîndesc astfel – ajuns la Budapesta am observat curînd, dar n-am acordat prea mare importanță acestui lucru, convins fiind că ei reprezintă o minoritate infimă. Acuma știu deja că ei sînt majoritatea, deși această majoritate e mai degrabă tăcută, nu se organizează în trendul doctrinelor ci pur și simplu există. Această majoritate știe, mai exact indivizii care o compun știu – chiar dacă-i fac adesea români – că și maghiarii din Transilvania sînt unguri, totuși necesitatea de a se delimita de ei clar și fără echivoc funcționează într-înșii cu o forță elementară. Nu pentru că s-ar fi dezis cu josnicie de ei ci din motive mult mai prozaice. Ei nu percep națiunea ca pe o „realitate istorică vie” nici în interiorul hotarelor, pentru ei „națiunea” maghiară fiind comunitatea, mai exact mulțimea cetățenilor născuți în Ungaria și care trăiesc acolo, care se percepe pe sine ca pe o comunitate doar în delimitarea sa de mulțimea celor de alte cetățenii. În plus, conținutul acestei delimitări e cu totul altul spre răsărit decît în direcția apusului.

În schimb, cei care gîndesc în termenii unei virtuale „națiuni istorice”, care sînt de părere că întreaga maghiarime din bazinul carpatic e un singur organism viu sînt, de asemenea, în stare să se comporte ca o comunitate doar delimitîndu-se de cineva, de „popoarele vecine care și i-au însușit pe nedrept și-i oprimă pe maghiari” și de cei cu „inima înstrăinat㔠trăitori în Ungaria, care dau întîietate continuității modernității față de continuitatea istorică. Diversele doctrine sau textele ideologice cu aparență de doctrină nu fac decît să furnizeze cadrul a ceva despre care nu se știe cu exactitate ce este în realitate, dar se poate afirma cu deplină siguranță că aceia ce pot fi într-acest chip apelați constituie minoritatea clară, „vizibil㔠a electoratului ungar și reprezintă o majoritate doar în cadrul „fragmentelor naționale” maghiare înscrise în 1920 pe o altă traiectorie, deși există și aici o diferență sesizabilă între entitățile răsăritene (din Ucraina, România, Serbia) și cele apusene (din Croația, Slovenia, Austria și Slovacia).

Cu acestea am și ajuns la miza reală a alegerilor de acum din Ungaria: dincolo și dincoace de toate celelalte, chiar și de aparent atît de importantul joc al puterii, e vorba aici de confruntarea dintre „națiune” și „țară”, din care – cu destul de mare probabilitate – „țara” va ieși victorioasă. Pe baza ultimelor sondaje de opinie se pare că șansele FIDESZ-ului, care se prezintă în numele „națiunii”, sînt mai mari, dar nu e exclus ca victoria să revină încă de pe acum coaliției dintre socialiști și liber-democrați, care face apel la „țară”. FIDESZ a perceput primejdia și, din februarie încoace, încearcă din răsputeri – căutînd să intre în grațiile „țării” – să-și modifice tematica electorală. Dar nu e deloc sigur că va izbuti.

Societatea e un organism aparte, îi poți vîrî multe pe gît, adeseori reacționează aiurea, conform propriei sale logici impenetrabile, dar cîteodată, rareori, pare a percepe, a pricepe ceva, reacționînd apoi în consecință, independent de ce i se spune sau i se urlă chiar. Atunci nu mai au efect asupra sa nici un argument și nici o rugăminte, nu „înțelege” că, în favoarea menținerii propriei sănătăți, a avut nevoie de acea intervenție chirurgicală pe care o cunoaștem sub denumirea de „pachetul Bokros”2 sau că toat㠄reintegrarea național㔠n-a fost decît o glumiță, nu trebuie luată în serios, căci cei ce-au pus mîna pe putere prevalîndu-se de alteritate și de spiritul noului au totuși nevoie și ei de un simulacru de ideologie.

La prima vedere, pare că prin victoria – posibil㠖 a „țării”, „bazinul carpatic” va deveni o zonă calamitată. Nu încape îndoială că într-o asemenea eventualitate sănătatea publică sau fie și problema romilor din Ungaria vor fi mai importante decît chestiunea maghiarilor de peste hotare, care se va transforma, dintr-o problemă politică de primă mărime, într-una de buget, cuantificabilă prin raportare la un anume procent, nu prea însemnat, din banii contribuabilului ungur. Integrarea corespunzătoare în NATO (care pînă în prezent nu s-a finalizat) și mai ales calitatea de membru UE vor constitui „probleme” de un ordin de mărime incomparabil mai mare decît menținerea la ordinea zilei a problemei „maghiare”. Se va accelera și va deveni definitivă, adică ireversibilă, integrarea occidentală a „țării” și odată cu asta îndepărtarea, parte inevitabilă, parte chiar cu ardoare dorită, de vecinii din est și sud-est.

Cu toate acestea consecințele previzibile nu vor avea același impact asupra diverselor comunități maghiare. Maghiarii din Croația și Slovenia nu vor sesiza nici o schimbare de fond, căci în cazul lor nici legea statutului n-a adus, respectiv n-a promis schimbări fundamentale. Ungurii din Slovacia – exceptîndu-i pe cei cîțiva politicieni dedicați ideii „reintegrării naționale din bazinul carpatic” – vor trece rapid peste toate acestea, dat fiind că alegerile din toamnă și următorii doi ani implic㠖 și pentru maghiarii de acolo – probleme mult mai importante. Miza este integrarea în NATO și în UE a Slovaciei, care are serioase șanse de reușită, dar care poate fi și ratată. Tocmai de aceea maghiarii de acolo pun acum pe primul plan integrarea vest-europeană și e de sperat că vor încerca să profite de răgazul de pînă în 2004 pentru a se pregăti – profesional, politic și nu în ultimul rînd cultural – în vederea promovării intereselor lor specifice în cadrul instituțional și juridic al Uniunii Europene.

În Ucraina Subcarpatică consecințele vor fi într-adevăr catastrofale căci situația de acolo e deja și acum catastrofală. Maghiarii de acolo au cea mai mare nevoie de ajutor și nu numai de unul simbolic, ci de unul material, cît se poate de concret din partea statului maghiar, tocmai de aceea guvernul „țării” va trebui să țină neapărat seama ca, lipsind legea statului de dimensiunea sa simbolică, să mențină în ceea ce privește țările rămase în afara Uniunii Europene facilitățile de natură materială pe care le asigură.

Efectul duelului budapestan al „națiunii” și „țării” va fi resimțit însă fără îndoială cu cea mai mare intensitate în Transilvania și în Voivodina strîns legată de ea prin intermediul Banatului. Populația maghiară a acestor două ținuturi central-europene, dar alipite în 1920 Europei de Sud-Est, e în momentul de față adeptă entuziastă a legii statutului, căci vede în el cel dintîi antidot cu adevărat eficient al subordonării sale naționale resimțite pe parcursul a optzeci de ani. Pare însă că nimeni sau foarte puțini se simt deranjați de faptul că prin aceasta maghiarii din Ardeal și din Voivodina intră de două ori pe linie moartă: pe de o parte, identificîndu-se cu una din orientările din Ungaria scindată din punct de vedere politic pică din lac în puț, cu alte cuvinte, schimbă un fel de subordonare cu un alt fel de subordonare, mult mai eficientă, căci benevol acceptată. Pe de altă parte, ca „rezerviști” ai ideii naționale maghiare transfrontaliere se sustrag acelei edificări regionale posibile doar pe baze transetnice care în Voivodina a luat deja și formă instituțională și a intrat în faza sa decisivă, iar în Transilvania e pe cale de a se transforma din alternativă teoretică în alternativă politică.

După șocul provocat de previzibila replică budapestană a „țării”, ungurii din Transilvania și Voivodina se vor scinda după toate probabilitățile în două partide: o parte – mai mic㠖 se va alinia cu îndîrjire partidelor „naționale” al căror ton va deveni încă și mai radical în opoziție, cealalt㠖 mai mare – se va trezi la o răscruce: să continuie politica tipic minoritară, care nu-și asumă răspunderea unor opțiuni fundamentale, de permanent „factor proguvernamental” și să încerce prin intermediul partenerilor bucureșteni, respectiv belgrădeni să-și promoveze interesele sau, îmbrățișînd cu hotărîre cauza autonomiei ardelene, respectiv din Voivodina, să încerce să-și creeze în fine o „țară proprie” pe care să și-o poată asuma din toată inima. În cazul din urmă își va afla fără îndoială aliați printre acei români ardeleni și sîrbi din Voivodina pentru care crearea sau re-crearea unei patrii regionale, ca parte a unei patrii mai mari, prezintă de asemenea o importanță primordială.

Crearea patriei regionale se sprijină pe doi piloni. În primul rînd pe cooperarea funcțională, bazată pe încredere reciprocă, a elitelor, care, scoțîndu-se din mrejele ideii și politicii „naționale” tradiționale pe meleagurile noastre, reprezintă ordinea de valori și politica veritabil civice, adică ale regionalismului transetnic. Celălalt pilon, nu mai puțin important, al acestei strategii constă în reprezentarea decisă a intereselor economice ale celor două regiuni, ceea ce poate asigura, în spațiul competiției diverselor partide, preponderența în ambele regiuni a politicii sprijinite de elitele cooperante.

În această nouă situație nu se va mai putea menține, firește, politica de pînă acum, caracterizată printr-un înalt grad de inconsecvență, care a încercat să reprezinte cauza regionalismului și în cadrul regiunii cauza parteneriatului interetnic ca pe un pandant al FIDESZ-ului. Proba autonomiei, în privința maghiarilor, e în primul rînd autonomia față de Budapesta. Aceasta nu se traduce prin confruntare ca scop în sine, căci și legea statutului are două dimensiuni, cea economică și cea culturală, care – pentru maghiarii țărilor rămase pe o durată nedefinită în afara Uniunii Europene – înseamnă un sprijin vital sau în orice caz deloc neglijabil și care tocmai de aceea poate fi acceptat fără nici o reținere. Nu e însă nici o nevoie de sprijinirea acelei strategii politice care nu vede în raportul juridic – definit de legea statutului – dintre statul ungar și maghiarii de peste hotare o recuzită tehnică necesară continuării legale a furnizării de facilități, ci o trambulină a reintegrării naționale atotcuprinzătoare.

Se poate nutri doar speranța că un guvern socialist liber-democrat, învățînd din eroarea FIDESZ-ului, se va mișca cu mai multă prudență pe terenul ardelean și voivodinean și în disputele interne dintre regionaliștii și centraliștii români și sîrbi nu va susține în mod unilateral Bucureștiul și Belgradul și pe reprezentanții maghiari ai „permanenței” proguvernamentale. N-ar fi fi nici oportun, nici decent, dacă nu de alta, atunci pentru că strategia partidelor de centru-stînga – din păcate destul de șovăielnic și timid expusă în public – țintind crearea autoguvernărilor regionale alese prin vot direct oferă, ca pe tavă, posibilitatea deloc exploatată pînă acum de a susține, în opoziție cu strategia „carpatic㔠așezată pe baze naționale și conducînd la confruntări ireale și astfel lipsite de noimă a FIDESZ-ului, introducerea și în țările învecinate Ungariei a autoguvernărilor regionale alese prin vot direct și dispunînd de competențe puternice.

Susținerea strategiei regionale „transfrontaliere” îi va confrunta fără îndoială cu centraliștii din București și Belgrad, dar pe făgașul unor opțiuni relevante de-acum și în cadrul Uniunii Europene. Acesta ar fi un pas înainte mult mai important și veritabil, decît iluzia vană că guvernele de la București și de la Belgrad vor rezolva pînă la urmă problemele ardelenilor și voivodinenilor. Iar dacă Budapesta nu se va arăta destul de activă și aptă de inițiative în această problemă va apărea pe scena politicii vecinătăților un actor nou și autonom: Ungaria Răsăriteană. Geopolitica proceselor de lungă durată indică la urma urmei că zona de la est de Tisa s-a simțit întotdeauna mai organic legată de Transilvania și Voivodina decît de Ungaria de Apus sau, dacă doriți, de Pannonia. În felul acesta poate că se va petrece într-adevăr în bazinul carpatic sau cel puțin în partea sa răsăriteană un fel de reintegrare postmodernă, aidoma celei la care se referă britanica Brigid Fowler în remarcabilul său studiu dedicat legii statutului3. Aceasta însă nu va fi o comunitate națională care să transgreseze frontierele statale, ci – dezmințind concepțiile și ambițiile politice mai degrabă premoderne ale „partidei naționale” maghiare – o structură regională a unor comunități teritoriale. Dizlocînd din direcția unei teritorialități de tip nou unitatea exclusivă a națiunii și teritoriului, această structură postmodernă nu se va integra în „Europa națiunilor”, ci (făcînd o evaluare lucidă a situației geopolitice a teritoriilor în cauză în raport cu zona centrală a UE) se va cupla la o Europă a „țărilor” și „regiunilor”.

29 martie 2000

Note
1 v. Molnár G.: „A belső és a külső integrációról” (Despre integrarea internă și integrarea externă), în Autonómia és integráció, Budapest, 1993, 5-17.
2 Datorită drasticelor măsuri de austeritate instituite în primăvara anului 1995 prin pachetul de legi purtînd numele ministrului de finanțe al guvernului socialist liber-democrat, Ungaria a evitat falimentul finaciar ce părea iminent.
3 v. Brigid Fowler: Fuzzing citizenship, nationalising political space: A framework for interpreting the Hungarian ’status law’ as a new form of kin-state policy in Central and Eastern Europe. Working Paper 40/42. First published in 2002 by the ESRC „One Europe or Several?” Programme, Sussex European Institute.

MOLNÁR GUSZTÁV s-a născut în 1948 la Sălard, jud. Bihor. Este colaborator al Institutului Teleki László din Budapesta, filosof. Problema transilvană (în colaborare cu Gabriel Andreescu), Iași, 1999; The Vanishing of In-Between Europe, în Regio, 2000, 1.


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.03.08.

articolul în format *.pdf