Gheorghe SĂSĂRMAN
Federalism și regionalizare
Recentul Memorandum către Parlament pentru construcția regională a României a stîrnit reacții care, prin tonul și argumentația lor, ridică întrebarea dacă și în ce măsură se poate discuta cu calm și la obiect asupra unor teme delicate. Fără îndoială că, venind în atingere cu date fundamentale, de resortul constituției, o discuție în jurul structurii administrativ-teritoriale a unui stat se înscrie tocmai într-o asemenea categorie. În principiu, inițiativa în materie de drept constituțional revine organelor legislative, ca și partidelor politice reprezentate în parlament. Ceea ce însă nu constituie un temei pentru a refuza societății civile și, în ultimă instanță, cetățeanului, dreptul la opinie, libertatea de a formula propuneri în orice domeniu de interes public.

Reacția la Memorandum dovedește, pe de o parte, că a fost atins un punct nevralgic și, pe de altă parte, că societatea civilă românească nu pare pregătită să abordeze cu rigoare și probitate asemenea teme. În fond, este vorba aici de cîteva aspecte esențiale, pentru a căror lămurire se poate recurge și la exemplul altor țări. În primul rînd, de relația dintre descentralizarea administrativă și unitatea statală. În al doilea rînd, de măsura în care o evoluție în sensul descentralizării poate contribui la soluționarea unor probleme actuale. În al treilea rînd, de riscurile reale sau imaginare ale unei asemenea evoluții. O discuție civilizată s-ar cuveni să confrunte fără patimă argumente pro și contra, să cîntărească foloasele și ponoasele, să evite etichetările jignitoare.

Faptul că țări ca Statele Unite, Canada, Germania, Elveția, Austria, Italia, Spania ș.a. au o organizare de tip federal sau regional este de natură să infirme categoric temerea cum că adoptarea unei asemenea structuri administrative ar duce la știrbirea unității statului. Destrămarea Iugoslaviei sau a Uniunii Sovietice nu s-a datorat nicidecum federalismului ci, printre altele, tocmai nesocotirii preceptelor lui de bază. De altfel, trebuie spus că regionalizarea nu este o fatalitate, o năpastă căzută peste noapte din cer, și nici un dictat impus de cine știe ce forțe oculte, ci un proces prin excelență democratic, modelat prin acte juridice la a căror formulare în deplină concordanță cu interesele naționale cele mai largi sînt chemate să contribuie toate formațiunile politice, inclusiv inițiativele cetățenești. A eticheta din capul locului o astfel de inițiativă drept încercare de scindare a statului vădește lipsa fie a capacității, fie a dorinței de a ajunge la miezul chestiunii abordate.

Federalismul și regionalizarea n-au luat nicăieri naștere dintr-un capriciu al vreunui politician buclucaș, ci ca urmare a unor realități istoricește constituite, precum și pentru a rezolva conflicte născute sau accentuate prin excesiva centralizare a administrației, pentru a combate birocrația și corupția, pentru a reduce distanța dintre factorii de decizie și cei ale căror interese îndreptățite se cer a fi corect înțelese și corespunzător tratate. Or dacă unitatea națiunii române și temeiurile ei stau mai presus de orice îndoială, nu-i mai puțin adevărat că există particularități regionale, decurgînd cît se poate de firesc din contextul unei evoluții istorice diferențiate. Ce altceva sînt oltenii, bănățenii, moldovenii, ardelenii, muntenii, maramureșenii, dobrogenii, bucovinenii, decît tot atîtea familii regionale ale aceluiași popor, formate în condiții geografice, istorice, social-culturale și politice specifice, cu trăsături distincte, ușor de recunoscut în grai, obiceiuri, tradiții, folclor, mentalitate, credințe. Aspirația dreaptă la unire a românilor din toate provinciile istorice, împlinită cu atîtea jertfe și în ciuda atîtor vicisitudini, nu este prin nimic contrazisă de năzuința nu mai puțin întemeiată spre păstrarea unei identități zonale. Organizați într-o structură regională, nici moldovenii și nici ardelenii n-ar ajunge să fie mai puțin români, după cum nici bavarezii și nici prusacii nu-s mai puțin germani doar în virtutea faptului că trăiesc în landuri diferite ale aceluiași stat federal.

Și nu e vorba numai despre români. O cauză a diferențierii regionale constă și în aceea că, în diferitele provincii ale țării, populația românească a conviețuit vreme îndelungată cu alte etnii – și anume, cu altele în Ardeal decît în Dobrogea, cu altele în Banat decît în Moldova. Structura etnică regională este foarte diferită, și chiar în cadrul acelorași grupuri etnice există deosebiri deloc neglijabile de la o zonă la alta. Să nu uităm apoi că, de-a lungul timpurilor, aceste grupuri n-au rămas izolate între ele, destule familii schimbîndu-și naționalitatea sau încheind căsătorii mixte. Mult discutata identitate transetnică nu este doar un simplu deziderat, ea are o existență concretă, chiar dacă mai mult sub forma unor cazuri singulare, deocamdată. Este însă de înțeles că, în pofida unor posibile animozități, cum se mai ivesc între vecini, tot ardelenii vor arăta la o adică mai multă înțelegere pentru doleanțele secuilor, să zicem, decît dobrogenii, care se vor arăta în schimb mai receptivi la frămîntările minoritarilor turci sau tătari. Pe lîngă cadrul legislativ de reglementare pe plan național, în conformitate cu normele europene, a statutului minorităților etnice, un rol esențial revine transpunerii lui consecvente în viață, atitudinii autorităților, a populației și a presei locale, structurilor informale, conștiinței civice, climatului de toleranță și altor factori imponderabili, pe care transferul judicios de competențe la nivel regional nu poate decît să-i stimuleze. În același timp, e de subliniat că regionalizarea în sine nu reprezintă nicidecum o garanție pentru diminuarea birocrației, stîrpirea corupției, consolidarea spiritului civic sau reducerea tensiunilor interetnice. Dimpotrivă, ea nu poate fi decît corolarul firesc al unei evoluții pozitive pe toate aceste coordonate.

Cei ce resping orice discuție constructivă pe tema regionalizării pornesc bineînțeles de la supoziția că îndărătul unor asemenea inițiative s-ar ascunde tendințe separatiste, că pretinsa autonomie locală ar servi drept paravan pentru un atentat la integritatea teritorială a țării, la suveranitatea ei națională. Faptul că inițiativa pornește tocmai din Ardeal și că, judecînd după nume, majoritatea semnatarilor Memorandumului par a fi de naționalitate maghiară nu face decît să alimenteze asemenea suspiciuni, întărindu-i pe unii chiar în bănuiala că aici e amestecat demonul iredentismului, că intelectualii români care și-au pus semnătura pe acest document ar fi niște bieți naivi, dacă nu chiar renegați. Dar cine să înțeleagă mai bine păsurile minoritarilor maghiari, decît românii ardeleni, cu experiența lor istorică? În ce mă privește, sînt departe de a ignora existența unor cercuri care continuă să conteste cu virulență Tratatul de pace de la Trianon, și care ar putea să se folosească de ocazie pentru a agita din nou spiritele. Cred însă că, în anumite privințe, atitudinea oficială românească față de istoria mai veche și mai nouă a Transilvaniei nu este tocmai potrivită să ajute la tămăduirea rănilor trecutului, să contribuie la o mai bună înțelegere între ardelenii români și maghiari, la identificarea sinceră și deplină a acestora din urmă cu calitatea de cetățeni ai României, cu prezentul și viitorul țării – ipostaze ce ar constitui, după opinia mea, tot atîtea șanse autentice de a zădărnici pentru totdeauna orice uneltiri iredentiste.

Mă refer aici la faptul binecunoscut, dar trecut de multe ori sub tăcere, minimalizat sau tratat unilateral, că timp de sute de ani Transilvania a fost o parte integrantă a spațiului istoric, cultural și politic ungar, tot așa cum de altfel zone importante ale acestui teritoriu au constituit vatra de civilizație materială și spirituală a unor comunități de naționalitate germană. Las la o parte chestiunea, desigur importantă, a continuității populației românești, precum și aceea a discriminării la care a fost supusă sub dominația maghiară, motiv pentru care aria de manifestare a geniului ei creator a fost multă vreme silită să se limiteze, de regulă, la universul rural. Ca fiu, ce-i drept născut în refugiu și mai recent chiar pribegit, dar nedezmințit al Ardealului – și cu riscul de a stîrni iritarea celor ce se socotesc a fi unicii depozitari ai sentimentelor patriotice – mă întreb totuși cum se poate aștepta din partea maghiarilor ardeleni să se simtă la ei acasă în patria română, cîtă vreme strămoșii lor sînt tratați cu predilecție în chip nediferențiat, drept venetici și asupritori, cîtă vreme contribuția incontestabilă a atîtor generații la înflorirea civilizației și a culturii pe meleagurile transilvane nu-și găsește și de partea românească recunoașterea onestă, precum și o reflectare adecvată în toate manifestările existenței sociale. De ce să ne mai mire atunci exagerările cu semn schimbat din interpretările maghiare ale frămîntatei istorii a Ardealului, sau că unii caută la Budapesta înțelegerea de care ar fi normal să beneficieze la București? Nu cumva tocmai lipsa de flexibilitate, de receptivitate față de cerințe îndreptățite, este cea care ar putea periclita stabilitatea țării, punînd în mișcare spirala exceselor naționaliste de ambele părți? Oare chiar nu sîntem în stare să tragem învățăminte din trista experiență iugoslavă?

Fără a prezenta acuitatea și nici dramatismul raporturilor știute cu etnia maghiară, o situație oarecum asemănătoare se regăsește și în privința atitudinii referitoare la contribuția istorică a sașilor și a șvabilor la dezvoltarea Transilvaniei și a Banatului – cu atît mai de neînțeles, cu cît aici nu-i vorba de nici un fel de dispute. Faptul mai mult decît regretabil că, prin exodul urmașilor de astăzi ai coloniștilor germani, o înfloritoare viețuire de peste opt secole a ajuns acum pe cale să apună, nu scuză deloc modul schematic, lacunar și nu o dată deformat al oglindirii roadelor – s-ar putea spune al vestigiilor – acestei remarcabile existențe. În vreme ce, acordîndu-i atenția și ponderea cuvenită, abia că s-ar ajunge la o reflectare mai echilibrată, pe potriva realității, a rolului fiecărui grup etnic în evoluția istorică a provinciilor de peste Carpați. Și, pe de altă parte, s-ar fructifica astfel o șansă excelentă de intensificare a relațiilor de o evidentă însemnătate cu Germania, șansă a cărei neglijare ar fi, în actualul context european, de neiertat.

M-am oprit mai pe larg, din motive lesne de înțeles, asupra unor aspecte specific ardelenești ale temei abordate, dar sînt sigur că ea are legătură și cu alte zone fierbinți ale peisajului politic de astăzi. De pildă, e de presupus că regionalizarea ar putea înlesni și o eventuală redefinire viitoare a raporturilor nu mai puțin delicate ale României cu Republica Moldova. Dar cine să spună cu certitudine dacă, într-adevăr, dezbaterea asupra regionalizării a fost pornită prea devreme, sau dacă, dimpotrivă, a sosit momentul ca societatea românească să fie confruntată deschis cu această problematică dificilă? Oricum, duhul a scăpat din clondir și ar fi o naivitate să ne prefacem acum că nici nu există. Cine crede cu fermitate în dreptatea propriei cauze n-are de ce să evite dialogul: după decenii de închistare în dogme și tabu-uri, cred că e cazul să ne deprindem cu o lume în care coexistă mai multe adevăruri.

München, martie 2002

GHEORGHE SĂSĂRMAN s-a născut în 1941, trăiește în Germania. Este arhitect și scriitor. Cuadratura cercului, Cluj, 2001; Sud contra Nord, Cluj, 2001.


2002.04.08.

articolul în format *.pdf