VISKY András
Al cui e Ardealul?
1
al Domnului este pămîntul cu tot ce este pe el1, cita Tata din Scriptură cînd se întîmpla să se încingă vreo discuție despre „al cui e Ardealul”, prin a doua jumătate a deceniului al șaptelea trebuie să fi ținut predici despre asta, Eu cel puțin, acest eu, căruia cuvîntul Ardeal îi amintește întîi și întîi de Scriptură și de Tata, cel mai devreme atunci, după anii de închisoare, trebuie să-l fi auzit pe el vorbind despre Ardeal, în tîrziul toamnei lui 64, să zicem, chiar în ajunul instituirii iernii astronomice, după îndelungi ezitări ale factorilor de putere, preoții eliberați din închisoare primiseră iarăși parohii, dar poate că mai tîrziu, poate pe la începutul anilor șaptezeci, în pragul Marelui Deceniu, Doamne Sfinte, Marele Deceniu, cînd poporul țării mele și-a îndreptat privirea dorită către Apus,

2
ungurii mei cu talanți și talent s-au apucat să-și curteze cu îndîrjire rudele din Ungaria mică, nu era muzică mai dulce pe aceste meleaguri decît păcănitul oficial al limbii de lemn a declarațiilor de primire, cantorul Gyalu cumpărase pe mai nimic o orgă din ținutul săsesc, demontase mica minune cu comandă mecanică și o adusese acasă la Oradea, dar încă înainte de a o fi montat la loc se pornise iarăși la drum, nutrea o dorință și o admirație insațiabile față de soluția cu dublu manual, i-a promis lui Tata un amvon din piatră sculptată iar prezbiterilor un rînd de scaune cu spătarele pictate, Brethelm, Reichesdorf, Neudesch, Gross-Schenk, cînta cantorul Gyalu ca în transă, acuma ținta era tocmai zona Brașovului, vulgo Barca, zicea cantorul Gyalu, mlădiță a unei străvechi familii de cantori, al cui e Ardealul, ei, al cui ar putea fi, răsuna întrebarea retorică chiar și de la amvonul

3
bisericii, măcar că pînă și să aduci vorba liber de la amvon de Ardeal apărea în ochii asupritorilor de jurnă și ai celor dintotdeauna cu parcimonie veghetori o întreprindere nebunească în sine, cine afirmă că aș aduce vorba liber, îi întreba cu prefăcută uimire Tata pe șovăielnicii spăimoși, păi cine-i liber aici, ci dacă liberi nu sîntem, atunci nici de pierdut nu avem, continua Tata luîndu-și avînt, dacă asta-i problema, atunci despre asta trebuie vorbit, sigur, sigur, intervenea Mama fără prea multă

4
convingere, ca una care știa ce putea obține dinspre partea Tatei cu argumentele unei Realpolitik ajustate la nevoile familiale, însă chiar și de la amvon?, așa e, răspundea Tata, amvonul e locul cel mai potrivit pentru a pune problema și a rosti întrebarea, asta întrucît Tata pornea de la presupunerea că adevăratele întrebări sînt născute din răspunsurile aprioric existente și nu invers, al cui e Ardealul, bună întrebare, spunea cu chipul străluminat, să-i dăm de capăt, trebuie că-n spatele ei se pitește un răspuns de tot dragul, poftiți de încercați, dacă Ardealu-i problema, întrebarea întrebărilor, ei bine, și după cîte se vede chiar asta e, stimabililor, atunci despre asta trebuie vorbit și mai cu seamă de la amvon, nu, nu, mai degrabă

5
anii șaptezeci totuși, cînd geniul comercial al țării mele, marele vizir, comandantul suprem decisese să-i vîndă la kilogram, nu, nu la kilogram ci pe capete pe sașii și șvabii mei bogatei Patrii-Mumă, Doamne Sfinte, bogată Patrie-Mumă, păi de asta avem noi nevoie, cărăruie de stele și calea laptelui, pămînt natal cu brazdă grasă ce ia seama la pruncii ei ce umblă creanga-ceanga, Patrie-Mumă, Patrie-Mumă, duminicile sosesc în cete mari pelerinii în satul din Partium, pitit pe după dealuri, mai puțin cunoscut și decît necunoscutele, să asculte deslușirile Tatei, veneticii se instalează în biserică încă de la prima chemare de clopote, acolo o așteaptă pe cea de a treia, cînd clopotarul Zele, în fine,

6
cu simțire, după părerea unanimă a enoriașilor, nepermis de prelung iar după părerea clopotarului Zele, cu demnitate gîrbovit sub povara vinovăției asumate, nepermis de neglijent, ba chiar pe fugă, ca un cîrpaci, „întroloac㔠cele două clopote și cîntecul orînduit se poate începe cu tenorul vibrant al cantorului Gyalu, Tata ședea tăcut, cu veșmintele strînse în jurul trupului, în jilțul său, fixînd cu privirea un singur punct al pardoselii de piatră lăsate, buzele i se mișcau nedefinit, de parcă ar fi cîntat și el, deși nu cînta, la mijlocul ultimei strofe a imnului

7
s-a ridicat, a strîns Cartea la piept și a pornit să urce treptele de lemn, nici nu era el cel ce hălăduia, de parcă ar fi suit spre înalt pe niște scări rulante, odată ajuns acolo sus a deschis Cartea și a citit cuvintele poetului, ale Psalmistului, al Domnului este pămîntul cu tot ce este pe el, apoi, fără introducerea de rigoare, a pus întrebarea, întrebarea întrebărilor, al cui e Ardealul, ședeam acolo, împrăștiați printre pelerini, și noi, toți cei șapte copii, îi traduceam sincron predicile duminică de duminică, mie îmi reveneau românii, surorile și frații mei mai mari se aleseseră cu sașii, țiganii caldarari din Oradea receptau în direct

8
mesajul, al cui e Ardealul, îi puneam întrebarea pe românește lui Popescu, bucureștean get-beget, al cui e Ardealul, îi întreba sora mea Lidia pe Eisenburgerii cei cu chipuri frumoase din Sighișoara cu vorbele predicii, moțăiau din cap pelerinii, aceasta-i întrebarea, zău că asta e, iar îl bagă pe popă la răcoare, dădeau din cap sătenii, ba bine că nu, își zicea Mama cu resemnare, iar căldărarul Iancu, bulibașa din Valea Rece, parcă și-ar fi exprimat acordul cu tot trupul său, mamă, ce simbolion, zicea cu jumate voce, expresia sa preferată, păi dacă așa stau lucrurile deja

9
e mai ușor, nu-i al lor, le zice Duhul celor adunați laolaltă, și nu-i al nostru, spune Duhul, a cui e țara, extindea întrebarea Duhul, nu e a lor, țipa și înlăuntrul pelerinilor Duhul triumfător, păi sigur, dar nici a noastră nu e, căci e a Domnului, iar pentru ca să ne aparțină ceea ce acum se vede limpede că nu e al nostru, pentru asta, spunea Duhul, ar trebui să fim liberi, dar nu sîntem, îi spunea Duhul adunării, o mare ușurare se înstăpîni peste pelerini, vezi că nu e totuși al vizirului suprem, ha-ha-ha, da știu că i-a zis-o, domle, ci a Domnului, da, da, nu a domnului Popescu și nu a domnului Eisenburger și nu a domnului Visky, în măsura cea mai mică

10
a fratelui Iancu din Oncea, o pală de rîs adie auditoriul, ca aripa unui înger, fratele Iancu se scoală în picioare și se înclină fericit în fața auditoriului, ba își mai răsucește o dată și mustața sclipitoare, pelerinii iau cu ei vestea Ardealului, mesajul ajunge chiar și dincolo de munți, și pe Tata o să ni-l ia , ne zicem în răstimpul traducerii, îl ridică iar, nu prea încape îndoială, uite-i colo printre pelerini pe securiștii pioși, unii ne știu deja pe de rost și cîntările, iar dacă e al Domnului, zice

11
Duhul de la amvon, atunci cămin al oamenilor liberi e țara, grăiește Duhul, nu-i a noastră și nu-i a lor, a celor liberi este, deoarece, deoarece – și aici urmează învățătura Apostolului, degetele sprintene ale Tatei o iau la goană printre paginile Cărții, ca să dea de citatul exact, poate că ar trebui rostit aminul încă de pe acuma, oftează Mama în surdină, dar Duhul, aidoma vîntului, suflă încotro vrea și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine, nici încotro merge2, asta chiar că nu, gîndește Mama, ce-i drept e drept, se poate ști doar de unde vine Tata, din pușcărie, și încotro merge, la pușcărie, ceea ce, în schimb,

12
se poate ști cu toată certitidinea, așa e, Jucika, dragă doamnă Júlia, o consolează taica Sándor pe Mama, acolo se duce bărbatul dumitale, zău zic, la închisoare din nou, dar tot casa Domnului e după Scriptură și aia, chiar și captivitatea, Jucika, căci stă scris, și aici venea de fiecare dată un citat pe care neam să-l priceapă careva, numai taica Sándor sau nici el, uite-l, aicea este, flacără albă pe flacără neagră, învățătura apostolică, se bucură Tata la amvon, iacătă, unde este Duhul Domnului acolo este slobozenia3, păi asta-i, zice Duhul, iar acuma să ne ridicăm în picioare și în rugăciunea noastră comună să punem încă o dată întrebarea, al cui e Ardealul, apoi să ne ducem

13
în pace, cantorul Gyalu și-a slobozit vocea plină de jale întru cîntarea de încheiere, ca unul pe care aminul de răspuns al adunării îl trezise din piroteala blajină, în moștenirea-Ți, Doamne, s-au încuibat păgînii, trîmbița tenorul său plîngăreț, pelerinii ies buluc din biserică, dar mai înainte de a se duce în pace mai dau o raită ca de obicei pe la casa parohială la un pahar de vin fiert cu scorțișoară, Popescu, cu fața îmbujorată, își povestește visul de deunăzi cu într-adunații, uriașe păsări negre zburau dinspre Apus spre Răsărit, hopa, interveni cu însuflețire Iancu căldărarul, simbolion, sîntem pe calea cea bună, nu

14
mă băgau în seamă, continuă misterios chintesența Popeștilor, Popescu, nu-mi dădeau nici o atenție păsările negre ca noaptea care treceau în zbor, or fi corbi, da, da, mi-am ridicat ochii cu disperare la cer, așteptam cuvîntul, am început să strig din toate puterile, da ziceți și voi ceva, păsărilor, păi pentru mine nu-i nici un mesaj, și asta a durat așa pînă dimineața, procesiunea aripatelor și strigătele și sudoarea, mă luptam ca un alt Iacob, pînă ce în sfîrșit, la ivirea zorilor, cea de pe urmă pasăre, cea mai bătrînă, ceva așa, ca apostolul Ioan, îmi zice, du-te, Popescule, scoală-te și ieși din casa ta și emigrează, noi ne îndreptăm către Răsărit, dar locul tău e în Apus, drept care m-am trezit cît ai zice pește, am dat fuga la poliție și mi-am declarat oficial intenția de a emigra, du-te, Popescule, mi-au spus cu drăgălășenie

15polițaii citînd fără să aibă habar vorbele păsării celei bătrîne, du-te, măi omule, măcar îți tace și ție fleanca aia spurcată și nu mai faci agitație în contra vizirului suprem și a oamenilor săi de încredere, acolo n-ai decît să dai din gură de dimineața pînă seara, Popescule, să zbieri din toți bojocii, după Popescu se ridică să cuvînte Eisenburger cel cu ochii albaștri ca marea și cu părul de timpuriu încărunțit, containerul cu mobilă a plecat deja, zise adînc mișcat, se duce familia în Patria-Mumă, a cumpărat pe mărci toată seminția Eisenburgerilor înțeleptul și nu mai puțin puternicul, ba nu cel din urmă nici în ceea ce privește simțul pentru afaceri cancelar, zise capul familei, făcînd aluzie la copiii lui ce se dovediseră a fi o investiție sigură, pe fruntea sa lucioasă, fără riduri

16
sfere minuscule se ciocneau între ele, coborînd apoi prin rariștea sprîncenelor pînă la gene, mamă, ce simbolion, zise Iancu căldărarul abia ținîndu-se să nu plîngă, Patrie-Mumă, nu-i pe lume ceva mai frumos, Pa-ha-trie-mu-hu-mă, suspină Iancu, dragă doamnă Júlia, n-avem noi aici cetate stătătoare4, cită cu patimă din Scriptură, și atunci lăsă cale liberă lacrimilor fierbinți, căzu în genunchi, îl îmbrățișă pe Tata, șezi blînd, frate Iancule, șezi blînd, căutau să-l potolească pelerinii, să ne întoarcem, zise Tata, să ne întoarcem, vă spun totul încă o dată de la început pînă la sfîrșit, măi Feri, măi Feri, zise mama, dînd-o pe glumă, dar ai mai spus-o o dată, ba nici întrebarea întrebărilor n-ai uitat s-o pui, societatea se amuza copios, păi uite-așa, uite-așa, nădejdea-n tine pus-o-am dintru-nceput5, Tu ai fost locul nostru de adăpost, luară în glumă lucrurile și pelerinii, apoi, plini de bună-dispoziție, într-o mare frățietate, o porniră pe deal în jos, ca să ajungă

17
în oraș înainte de a da ninsoarea, să ne întoarcem, mai făcu Tata o tentativă, vă spun totul de la început pînă la sfîrșit, or fi fost poate dificultăți de traducere, într-adevăr, se prea poate, am dat noi toți șapte din cap, dificultăți de traducere se ivesc tot mereu, de aia au chipuri așa frumoase Eisenburgerii ăștia, zise cu o expresie visătoare Lidia, pentru că-s livrați la export, într-adevăr, se prea poate, făcu tata aruncîndu-ne o privire recunoscătoare, apoi se scoase din sutană, gestul acesta de o inimitabilă virtuozitate, complicat și lejer îl așteptam de fiecare dată cu sufletul la gură și dacă, arareori, luîndu-ne drastice măsuri de precauție, izbuteam să luăm în camera băieților veșmîntul preoțesc greu ca plumbul, încingeam o întrecere pasionată, își ducea ambele mîini la umeri, apoi pentru o clipă străfulgera deasupra capului țesătura neagră, lucioasă, părea că Tata se și înălța puțintel de la pămînt, uriașă pasăre neagră, un corb, în spațiul aerian al sufrageriei invadate de liniște.

Note
1 Psalmi 24,1 (Biblia reformată).
2 Ioan 3,8.
3 2 Corinteni 3,17.
4 Evrei 13,14.
5 Psalmi 90,1(varianta cîntată).

VISKY ANDRÁS s-a născut în 1957, la Tîrgu Mureș. Este lector la UBB și director al editurii Koinonia. Reggeli csendesség (Budapest., 1995), Goblen (Pécs, 1998)


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.04.08.

articolul în format *.pdf