ÁGOSTON Hugó
Bucureștiul ca provincie
 
Interesant că în timp ce îmi tot dau cu părerea despre sport, la care, nu-i așa, toată lumea se pricepe și trag cu capul la poartă adevăruri mirifice, ca de-o pildă: „în focul încleștării sportive se vădește caracterul” (ceea ce e doar la un pas de zicala – cel puțin la fel de îndoielnic㠖 cum c㠄in vino veritas”) și c㠄sportul e metafora vieții” (foarte multe chestii sînt metafore ale vieții, așa-i ea, viața, are multe metafore), carevasăzică în timp ce sportul umple o bună parte din viața mea spirituală și cotidiană (să nu uităm: pe 15 mai finala Ligii Campionilor, asta-i un fel de ligă europeană, numai că nu o joacă toată lumea cu atîta dăruire, atît de spiritual și cu atîta ținută ca echipa Smarandei la Tîrgu Mureș), o să închei totuși fraza: în schimb, în Provincia abia dac㠄fac uz” de sport, nu prea „recurg” la el, nu-l prea „iau la mînă”. Chit c㠖 vă puteți închipui – se desfășoară meciuri aprige și-n provincia asta metropolitană! În Capitală adică. Însă de cînd Bölöni, cedînd îndemnurilor entuziaste ale galeriei, a părăsit țara și urmînd drumul soarelui a poposit în cel mai apusean colțișor al bătrînului nostru continent iar, Lucescu s-a făcut glonț în pistolul turcului, mă interesează mai mult sportul străinătății.

Iar apoi/par exemple în aprilie am vizionat alegerile din Ungaria, pe viu, la fața locului. Amîndouă etapele, turul și returul, plica și replica, vanșa și revanșa. Au fost niște meciuri de-au sărit scîntei. Au lăsat urme de-o viață în mulți. Forțele erau sensibil egale atît pe teren cît și printre suporteri. Prima partidă a fost cîștigată de challengeri, cea de a doua de campionii en titre, dar nu la un scor care să fi refăcut handicapul. Iară eu pare-se că m-am țicnit de relatez așa de șablonard despre pancrațiul ăsta, despre încăierarea asta ale cărei rezultate sînt bine cunoscute deja. În loc să vorbesc despre impresiile mele de la fața locului, chiar și după spartul tîrgului, dar măcar la un mod personal. Ei bine, am avut niște trăiri, cum să nu fi avut. Cohortele de suporteri sau, cum li se zice în asemenea cazuri, alegătorii, cele două armate de dimensiuni oarecum egale au purtat un război crîncen (căruia, întrucît presupunea o participare civică, unii i-au spus război civil). Ce-am văzut eu cu ochii mei? Păi, de pildă, unul din căpitanii de echipă s-a ales cu o drăgălașă mustăcioară a la Hitler pe afișe, iar pe placatul altui stopper era scris cu carioca și necăutată simplitate: „căcănar-trădător-de-țară-vîndut-jidanilor”. În legătură cu una din căpetenii cineva le făcea vină românilor, că nu l-au brevetat pe Ceaușescu, ca să nu poată fi copiat; despre căpitanul celeilalte echipe au lansat zvonul că e grav bolnav de cancer. Am văzut cum tineri cu obrajii îmbujorați scandau de sute de ori prenumele masculin al izbînzii, ceea ce mi-a stîrnit panica amintirii salvelor de aplauze de pe vremea cînd s-au născut acești tineri; apoi i-am văzut plîngînd în hohote și nu știu dacă lacrimile lor erau șiroaiele maturizării sau sufletul începea să adune noi forțe pentru răzbunare. Era în toată explozia asta de energie ceva ce amintea de un ceremonial inițiatic (politic) – și acum, că am scris-o, trebuie să mă gîndesc de îndată la faptul că, iată, nici politica nu e altceva decît un joc de război sau, dacă vreți, joc sportiv.

Nu am intenția, eu, blajin iubitor de sporturi, să mă lansez în savante interpretări ale celor văzute, întîmplate. Fie și numai pentru că toate emanau și un soi de poezie sălbatică și, e știut, poezia îi spune fiecăruia altă ceva – deși, de pildă, faimoasa poezie a lui Petőfi, cu refrenul acela îngrozitor despre regii care trebuie spînzurați, este destul de lipsită de echivoc. Dar despre funie chiar că nu vreau să vorbesc (și uite că-n timp ce-o spun tocmai asta fac), doar cît că mi-e teribil de teamă, mie, care n-am ținut niciodată cu vreo echipă de club ungurească, ci întotdeauna cu reprezentativa, că acest coșmar încă n-a luat sfîrșit, că apostolii schismei vor continua să vadă în adversar (partenerul de mai de mult, din sport) un dușman și să creadă că datoria lor cea mai sfîntă e distrugerea sa. Nu vreau nici să explic, nici să mă explic, căci teama mea cea mai mare e că niște politologi cu mintea ascuțită vor pune în lumină toată această oroare, o vor desluși și prin aceasta o vor face acceptată. Vor arăta că, la urma urmei, n-a fost/nu este vorba de nimic altceva decît de „joc politic”, unde nu e cazul să se pretindă spirit sportiv, fair play și, de altfel, „c’est la vie”, așa-i politica. În regulă, aș zice, respectiv aș întreba cu tristețe: și atunci „tout comprendre c’est tout pardonner?” Dacă înțelegem, înseamnă că și acceptăm, atunci să și acceptăm? Dacă există explicația, cea politică, atunci dușmănia poate avea cale liberă? Sau chiar am ajuns în punctul din care – cu amară disonanță cognitiv㠖 ne refugiem în exegeză, căci am recunoscut că oroarea a devenit autonomă și irepresibilă?

Nu întîmplător aduc vorba de rolul politologilor și prin aceasta, mijlocit, de acela al purtătorilor de informație. Zeul PR și zeița Image n-au avut nicăieri în țările fostului bloc răsăritean adoratori mai fervenți decît în Ungaria acestui aprilie electoral. Ar fi extrem de îndoielnic să ai acum vreun sentiment de mîndrie în legătură cu asta, mai importantă e implicația negativă, că aceste zeități, atît în intenții cît și în efecte, au creat o pistă politică nouă, diferită de culoarul politic anterior. Cu reguli noi. Și aici se află ceea ce „sportul”, adică de fapt principiul său călăuzitor, democrația nu (ar) permite: modificarea regulilor de joc în timpul partidei. Dacă la sfîrșitul meciului sînt în vigoare alte reguli decît erau la începutul său, atunci chiar că nu-i loc de explicații. PîRîul și Imaginea sînt trebuincioase pentru a vinde ceva. Firește, această concepție de marketing, comercială, a politicii nu e nouă și nu-i o invenție ungurească, dar felul cum au încercat s-o folosească pentru modificarea regulamentului întrecerii i-a dat o turnură mult prea originală.

Am citit o groază de comentarii în presa maghiară despre aceste alegeri parlamentare. Cel mai mult – în legătură cu cele de mai sus – mi-a plăcut părerea autorului care scria că cele două echipe adverse au folosit tactici diferite în măsura în care una a încercat să dovedească că ceea ce nu există există, iar cealaltă că ceea ce există nu există. Să mă scuze cititorii: eu înțeleg. Și văd și cît de asemănătoare sînt, de fapt, aceste moduri de abordare și acțiune radical diferite.

Știu că după ce-am scris toate astea o vreme n-am să mă bucur de popularitate în Ungaria și în Ardeal – vreau să spun, în acele cercuri restrînse în care modestele mele rîndulețe sînt citite. Căci sînt nehotărît și mă ascund rușinat cu dezorientarea mea. Sigur, sîntem totuși cîțiva, suporteri înrăiți și neutri, care tremurăm acolo la peluză, între cele două galerii zbierătoare.

Mi s-ar putea adresa chiar și reproșul: ce caută aceste vorbe tînguielnice în rubrica asta, sub acest titlu, Bucureștiul ca provincie? Ei bine, într-asta stă mica mea consolare. Poate c㠖 cine știe, cine știe – toată treaba asta cu alegerile mi s-a părut atît de tristă doar pentru că am privit-o cu ochii mei bucureșteni. Că mă doare mai tare cînd văd zîzanie acolo unde mă trage inima. Fapt e că de îndată ce m-am întors „acasă”, de cum mi-am aruncat ochii prin gazetele românești, am deschis televizorul, m-au întîmpinat lucruri mai blajine, mai obișnuite. Primarul Clujului a vopsit iar ceva în culorile naționale, șeful statului a declarat iar că lichidarea cooperativelor agricole de producție a aruncat România cu o sută de ani înapoi pe calea dezvoltării, la Tîrgu Mureș a fost iar scandal apropo de Bolyai, dar, de data asta, nimeni nu i-a căutat pe nași cu ciomagul... Într-un cuvînt, față de cele de dincolo – idila însăși.

ÁGOSTON HUGÓ s-a născut în 1944, la Mediaș, jud. Sibiu. Este redactor-șef adjunct la cotidianul Krónika din Cluj și colaborator la revista A Hét din București. Bukaresti élet, képek (Portretele vieții bucureștene, eseuri), Oradea, 2000.


Traducerea: Paul DRUMARU
2002.04.28.

articolul în format *.pdf