Paul DRUMARU
Scrisori din Transland
 
Armagedoane, nu știu cine-mi poartă mie sîmbetele, că rău nu i-am făcut niciodată nimănui, decît mie, și asta cu asupra de măsură, cum s-ar zice, adică exagerat, dar nu mă plîng, îmi vine mai degrabă să rîd mînzește, știi tu de ce? pentru că oriîncotro îți arunci privirea dai numai de oameni care n-au făcut nici un rău nimănui niciodat㠖 și atunci de unde atîtea rele, mă întreb, iar apoi de ce ca să judeci drept trebuie să stai strîmb? Armagedoane, copil care porți numele unui cataclism viitor și al unor scandaluri recente, sîntem vreo șase miliarde care facem umbră pămîntului și el tot încins e, se învîrte în jurul soarelui, care și el se duce-nvîrtindu-se prin galaxie, care și ea, la rîndul ei, cu celelalte galaxii, prin universul actual, care, s-a dat dezmințire luna trecută, nu e de culoare vernil, cum se spusese, ci crem, un fel de alb murdar deci, care nu e decît un alt nume al negrului atotștiutor, după socoteala mea, proastă probabil, întrucît mie din minus cu minus nu-mi iese niciodată plus dar guvernelor, oamenilor de afaceri, politicienilor, matematicienilor da, așa că ce să mai lungim vorba, asta e, cum o demonstrează și alegerile din sora noastră mai mare, Franța, și cele din sora noastră vitregă, Ungaria, iar faptul că dreptaciul șef din Olanda a fost împușcat ce demonstrează? – că toate se leagă, se întreleagă, toate își au în toate ecou și că nu e bine nici așa, nici așa –, Armagedoane, fătu-meu, cînd vei fi crescut tu mare toate astea vor fi de mult istorie și poate că ai să înveți cîte ceva și la școală, deși mă îndoiesc, „ce-ar fost dac㔠nu intră în istorie, și-apoi și din istorie ce poți învăța? – să faci răul mai bine și binele mai rău, de unde și nostalgia diverselor categorii de populație după un trecut despre care-și închipuie că era „vremea lor”, dar nu era decît vremea timpurilor, de aceea mocnește acolo și mai-mult-ca-perfectul, atît de simpatic din punct de vedere gramatical, dar atît de periculos și ambiguu în viața reală, care, între noi fie vorba, dacă nu s-ar întreține cu sîngele cuvintelor și n-ar mînca zilnic rahat nici n-ar exista, și atunci cine-i victima și cine-i călăul? și a cui e una și al cui celălalt? – dar cum tu ești mic și abia dacă zici mama-tata nu pricepi, nici din povești nu pricepi decît tonul, tonalitatea, adică esențialul, care nici el nu există decît la etatea ta, cum ți-aș spune, de exemplu, că a fost odat㠖 ca niciodată, desigur –, a fost odată un curcubeu, el avea șapte culori și toate erau fundamentale, apropo: cunoști vreo țară pe lumea asta care să-și fi arogat drept drapel curcubeul? – nu, poate pe vremea Inchiziției, vreun principat devenit poliglot dintr-atîta latină oficială, dar a fost spulberat(ă), asta-i sigur, chiar dacă n-a existat – scumpuleanule, vezi-ți tu de treaba ta academică, suge-ți degetul mare de la piciorul drept, acum, cît mai poți, cît mai ai o șiră a spinării elastică, nu ca noi, la care dacă se curbează cu greu mai vine înapoi, psihic vorbind, căci altfel te poți tu arăta cît de drept, încît să te ia electoratul drept parul din care-și fură căciula ori de cîte ori se ivește prilejul, știi tu, Armagedoane, ce-i acela prilej? – acum, în epoca puilor congelați, tare mă tem că nici pe asta n-ai s-o pricepi, de exemplu, prilejul de a fura o găină de pe ouă, o cloșcă deci, comparativ cu ocazia de a fura un întreg complex de incubatoare, dar nu știu de ce te tot iau pe ocolite, găina e o victimă, vreau să întreb, înainte de a fi fos tăiată, opărită, jumulită, fiartă, friptă, mîncată, înainte de a o lua la noi, zic, în accepțiune hegeliană, dacă vrei, o găină neutră, nici de dreapta, nici de stînga, nici de centru măcar, totalmente apolitică, găina generică, posibila născătoare a oului universal, Armagedoane, se bălăbănea deci găina asta, la poartă, într-o duminică, zi de alegeri, în mîna unei femei – dar știi ce? mai bine așa: în mîna unui curcubeu. Și femeia era tare neajutorată, bărbatu-său era plecat să voteze, nu-i tăiase găina iar ea trebuia să facă supa cu sclipeței pentru la prînz, cînd poate că se va ști deja cine a învins, desigur, ai noștri, în turul acesta, doi. Și trece un bărbat elegant, mai în vîrstă, braț la braț cu o tînără, care putea să-i fi fost noră, după aspect, doar cît că prea se hlizea de cîte ori o gîdila el sub gușiță, așa că putea să-i fi fost și ibovnică, nu știu, avea în orice caz un nume ciudat, în sensul că era și foarte obișnuit și foarte neobișnuit, Țara – și îi zice bărbatului: Ia vezi, ce vrea individa aia, de tot dă din găină?! – Aș vrea, zice femeia sau mai degrabă curcubeul, hai să-i zicem madam Curcubeu, să-mi taie și mie cineva găina asta, că... Și explică de ce. – Taie-i-o tu, zice Țara, dar bărbatul îi răspunde ca pe apă, de parcă ar fi avut replica pregătită de-acasă sau de parcă ar mai fi rostit-o de multe-multe ori: – Nu intră în atribuțiile mele. Dar am să chem un călău. – Pînă la urmă găina s-a tăiat singură, dar asta-i altă poveste, Armagedoane, ce mi-a rămas mie pe retină e un curcubeu cu o găină în mînă, în fața porții unei case de la periferia Parisului de odinioară, dar de ce zic eu de odinioară și de ce zic Paris? Uite-așa.

PAUL DRUMARU s-a născut în 1938, la Alba-Iulia. Este scriitor, traducător. Transland – Poeții mei maghiari (2 vol.), București, 1999.


2002.04.28.

articolul în format *.pdf