KELEMEN Attila
Despre plictis
 
Dacă te așezi la o masă de poker și în 10 minute nu-ți dai seama cine e sucker-ul, atunci tu ești sucker-ul.
(vorbă înțeleaptă din Las Vegas)

1.
Maghiarimea din România moare de plictis. Stricto senso! Cu fetișismul ei pentru tradiții își mai procură din cînd în cînd cîte un moment plin de extaz, însă ceața grea a melancoliei sale nici atunci nu se risipește complet. Deși mai există un truc vechi, prin care se pot vindeca asemenea boli, pentru acesta însă îți trebuie un deșert, trebuie să ai credință și mult, foarte mult timp.

Un tînăr german mult citat a scris: „de orice acțiune este legată și uitarea, precum viața organică are nevoie nu numai de lumină, ci și de întuneric. Cel care simte numai istoricește, pînă în măduva oaselor, seamănă cu acela care este forțat să nu doarmă, sau cu un animal care trebuie să trăiască din rumegat, și numai din rumegat. (...) Simțul istoric, la un anumit grad, devine nociv pentru toate ființele vii”.

Istorismul nostru se întruchipează în plictiseală. Ceea ce înseamnă o anume aservire față de bolile gramaticale/retorice/logice. Dar poate este încă prematur să ne speriem de drac.

2.
În naționalismul maghiar ardelenesc, plictiseala umblă mînă-n mînă cu cultul pasivității și cu legitimarea urii față de români. În linii mari ea ar putea fi descrisă astfel: eu mă mulțumesc cu superioritatea mea culturală, nici nu vreau nimic, numai să fiu lăsat în pace, mai beau cîte un pahar în cîrciumă, mai scot bălegarul din grajd, din cînd în cînd fac un drum pînă la Pesta să mă întîlnesc cu prietenii mei plecați de aici sau născuți acolo, mai beau cîte un păhărel și cu aceștia, iar apoi mă delectez cu peisajul matinal, mai fac niște remarci despre, așa e foarte bine, cei înțelepți se mulțumesc și cu mai puțin etc.

Un astfel de neo-romantism al plictisului este în răspîndire, deși acele vechituri istoricizante cu care cei plictisiți își mobilează viața, sînt niște arme cu care se poate cel mult lovi, nu și tăia sau împușca. Cu toate acestea, această plictiseală este o stare stabilă, pentru că dă naștere unei satisfacții narcisice. Cei plictisiți numesc acest narcisism mîndrie.

Iar cel plictisit este, bineînțeles, lipsit de orice simț al umorului, adică este un monad fără ferestre, incapabil de cunoaștere. Din această cauză, deși omul plictisit poate fi sincer și cinstit din cap pînă în picioare, dacă plictiseala sa este de sorginte melancolică, e mai bine să nu-l încredințăm cu decizii legate de organizarea vieții. Adică e mai bine pentru toată lumea să nu fie factor de decizie în politică.

3.
În ultimii ani, maghiarimea oficială din România a devenit practic moartă de plictiseală. Iar cea neoficială, iubitoare de viață, își face bagajele. Sărăcia și plictiseala! Un sociolog mi-a povestit acel fapt nepublicat nicăieri că există mai multe mii de părinți (nu numai maghiari, dar și români, mai ales în zona de lîngă graniță!) care, disperați, și-au înscris copiii în licee din Ungaria, sperînd că acești copii vor prinde rădăcini acolo și că poate îi vor salva ducîndu-i și pe ei dincolo. Atmosfera disperată nu a fost diminuată nici de faptul că în ultimele săptămîni forțele politice apropiate actualului, respectiv noului guvern din Ungaria au făcut ca atmosfera din Ungaria să se infiltreze dincoace de graniță, deseori intensificată pînă la panică. Poate nici n-ar fi trebuit să scriu acestea, fiecare cunoaște situația – ea însă ține în mod logic de acest capitol.

4.
Problema românilor și a maghiarilor din România este aceeași: românii. Acest lucru îi pune într-o lumină defavorabilă pe români, dar nu ne surîde nici nouă. Am putea avea mai multă fantezie, dar cine se plictisește...

Trînta dusă întru apărarea intereselor față de puterea româneasc㠖 luptă ce părea că este mijlocul cel mai adecvat și, oricum, legitim al încordării existenței, deoarece promitea lărgirea spațiului de mișcare – a devenit tematica cea mai important㠖 dominantă, practic – a vieții publice maghiare din România. Să facem abstracție de cauze, de faptul că scriem presa maghiară din România, de măsura în care prietenii și dușmanii noștri români reflectă legitimitatea formei de viață eroică a partizanatului, de forța pe care o are liberalismul maghiar din România etc. Să ne mulțumim cu atît, că gîndirea noastră are o singură tematică, că fuga este totdeauna la îndemînă: cu românii există probleme, e mai bine să ținem cont de acest lucru. Îi avem în vizor de la o vreme încoace. Ei sînt de fapt niște mecanisme antropoide de creat probleme. Acolo unde se află un român, se conturează deja o problemă, nația întreagă este puțin rămasă în urmă, toată lumea știe acest lucru, știu și ei, pentru că se mai uită și ei la televizor și văd ce se petrece în lume, chiar dacă în general se uită la niște prostii despre care mai bine să nici nu mai vorbim. Și iată-ne închiși laolaltă cu aceștia!...

Prietenii noștri români sînt de-a dreptul proști, putem să fim de acord cu toții. Noi în schimb sîntem plictisitori!

5.
Cine are puterea să introducă în viața publică maghiară din România noi teme, care să aibă o miză reală? Partidele? Presa? Partidul și presa ar trebui să fie printre primele teme noi despre care ar trebui să vorbim. Nu cu „nu”, ci cu „da”: „da” pentru presa maghiară din România (este inutil să spunem „nu” diletantismului), „da” pentru reînnoirea în cadrul UDMR (nu-i de nici un folos să spunem „nu” corupției), „da” pentru colaborarea pragmatică cu românii (inutil să spunem „nu” oprimării). Trebuie să gîndim în „da”-uri și nu în „nu”-uri. Acest lucru însă nu este de ajuns, trebuie să introducem noi teme, trebuie să le dăm foc, pentru că știți bine... plictisul...

Afirmațiile optimiste încep cu „da”. Să spunem „da” pentru demararea proiectelor de dezvoltare a imaginii viitorului, să spunem „da” pentru înlăturarea treptată a dependenței de resursele din Ungaria, să spunem „da” pentru dezvoltarea societății informaționale, pentru că ar putea avea rezultate care ar lărgi conștiința, să spunem „da” pentru ideea transilvană, în general să ne învîrtim în afirmații și nu în negații.

„Da” pentru personalitate, pentru culori, „da” pentru scandal și pentru împăcare, „da” pentru febră fiindcă vindecă, „da” pentru tot ce este latin, fiindcă niciodată nu se plictisește.

KELEMEN ATTILA s-a născut în 1973, la Oradea. Publicist, redactorul șef al cotidianului internet Transindex (www.transindex.ro). Articole, studii în revista Korunk și Filmtett.


Traducerea: KOROS FEKETE Sándor
2002.04.28.

articolul în format *.pdf