Ana LUDUȘAN
Jurnal australian
 
De curînd m-am întors dintr-o călătorie în Australia. Cu toată fascinația mea pentru vegetația luxuriantă, pentru vara australiană, pentru lumina, clima și peisajul foarte diferit de cel european, dar mai ales de cel românesc, un gînd nu mi-a dat pace nici acolo, nu-mi dă pace nici acasă. Mă întreb, prea des, cum poate trăi poporul australian, format din atîtea popoare, atît de diferit față de poporul român. O întrebare retorică, dar atît de gravă.

Diferența în standardul de viață dintre australianul obișnuit și românul de aceeași categorie socială nu se explică prin faptul că soarele răsare în Australia în locul în care apune în România sau pentru că aici mai tot timpul e vară sau pentru că alături de o climă bună există suprafețe imense de deșert pline de bogății minerale sau de petrol încă neatinse sau pur și simplu pentru că australienii ar fi mai deștepți decît românii. Secretul standardului lor de viață se explică, în mare măsură, prin aceea că resursele foarte mari ale continentului australian, aproape cît Europa, sînt distribuite la numai 19 milioane de locuitori, în prezent, și la doar 8 milioane în 1955. Pentru a ajunge de la un capăt la altul al Sydney-ului, cel mai mare oraș din Australia, trebuie să străbați 200 de kilometri. Și asta pentru că puțini australieni acceptă să locuiască în bloc. Sydney-ul se compune din suburbii, ca niște orașe satelit, formate din case fără etaj, așezate în mijlocul unor grădini pline de vegetație sau chiar a unor parcuri naționale cu arbori seculari. Legătura dintre aceste suburbii cu centrul orașului se face printr-o adevărată rețea de autobuze, trenuri și feriboturi. Fiecare suburbie are administrație proprie și utilități publice la tot pasul. Fiecare suburbie își vede de treburile ei, mai ales de bunăstarea ei, fără să o preocupe curtea vecinului. Nici un australian nu dorește să-și scoată un ochi pentru a-și procura bucuria de a-l vedea pe vecinul său fără vedere.

Calmul cetățenilor înșiruiți înainte să urce în autobuz se explică prin aceea că sînt autobuze suficiente și acestea circulă conform unui orar respectat la secunde. Cum se explică lipsa de panică și de grabă a celui care muncește, dacă nu prin sentimentul că munca îi asigură o viață decentă. Curățenia toaletelor publice, aflate la tot pasul, inclusiv în trenuri și feriboturi, precum și confortul năucitor al mijloacelor de transport în comun se explică prin aceea că dotările acestora sînt corespunzătoare. Cum se explică amabilitatea și grija celor din serviciile publice de a „dărui” cetățeanului australian sentimentul că el, australianul, indiferent de etnie, și aici sînt multe, este cel puțin stăpînul lumii în serviciul căruia el, funcționarul, agentul public, are onoarea să servească. Numai prin aceea că statul știe să-și aleagă funcționarii și agenții care îl reprezintă și îi plătește pe măsură. Agentul public din Australia își cere scuze atunci cînd este nevoit să te amendeze fiindcă ai încălcat o anumită regulă, dar te asigură că, pînă la urmă, totul va fi în ordine.

M-a impresionat felul în care se stă la coadă la autobuz, la bancă, la cumpărături. Oamenii nu numai că nu se îmbrîncesc, dar nici nu se ating unii pe alții, păstrează o distanță apreciabilă față de cel care vorbește deja cu funcționarul de la ghișeu, față de cel care operează la bancomat sau cel care plătește pentru cumpărături. Deși ești într-un spațiu public, cu foarte mulți oameni în jur, se creează un fel de intimitate între tine și cel căruia îi vorbești. Nimeni nu trage cu urechea, nimeni nu aruncă priviri indiscrete, nimeni nu te atinge decît din greșeală și atunci îți cere iertare numaidecît.

Aici bogăția nu este etalată în garduri și porți de marmură ca în satul Certeze din Maramureș, ci în case înconjurate de grădini spectaculoase sau ascunse în păduri de eucalipt. Bogăția se măsoară în confortul din casă, întrebuințat la maximum, în călătorii „overseas”, în administrarea unei bătrîneți care semănă tot mai mult cu o viață normală, dar mai ales cu una activă. Mai toți pensionarii sînt voluntari în programe publice, dedicate celor aflați în dificultate.

Există desigur o luptă cumplită pentru bani, putere și prestigiu, dar în această competiție rezistă doar cei merituoși. Cei care nu fac față acestei curse „pe viață și pe moarte” pentru a obține locurile din față, indiferent pentru ce domeniu concurează, trebuie să se mulțumească cu o existență obișnuită. Comparată cu a cetățeanului român, este mai mult decît îmbelșugată. Locuințele sociale ale australienilor săraci arată ca niște „vilișoare” din România. Răspîndite printre casele celor bogați, în toate suburbiile Sydney-ului, nu se recunosc cu nimic dintre acestea. Aceiași vegetație luxuriantă în jur, plantată și îngrijită în mare parte de autorități, aceeași construcție a caselor, aceleași servicii ireproșabile. Această politică a răspîndirii locuințelor sociale printre casele celor cu venituri medii și mari este recentă și a fost luată pentru a impune standarde înalte și celor cu venituri mici și pentru a-i determina să-și modifice comportamentul și aspirațiile. Este limpede că infracționalitatea este aproape eliminată în cartiere unde toată lumea se comportă civilizat și amabil. Presiunea grupului, a vecinilor, îi determină pe cei cu tendințe antisociale să se conformeze modelului cultural al celor cu standarde înalte. Dar și serviciile publice și ajutoarele sociale sînt pe măsură. În Australia acolo unde individul nu face față anumitor standarde intervine statul pentru a suplini lipsa de resurse. Cînd într-o locuință socială se defectează un robinet, locatarul dă un telefon. Peste maximum două ore i se schimbă robinetul cu scuzele de rigoare din parte a celui care reprezintă autoritatea publică. Intreținerea locuinței sociale, în cele mai mici amănunte, inclusiv zugrăvitul, schimbarea mobilierului din bucătărie, baie și a mochetei este „treaba statului”.

Australia nu se bucură doar de resurse naturale încă neevaluate, ci și de un model de administrare politică anglo-saxon. Un model care lasă cetățeanului toată libertatea de mișcare și de alegere, mulțumindu-i cînd se poartă civilizat, dar care îi pretinde să respecte și ceea ce nu este a lui în egală măsură cu ceea ce îi aparține. Spațiile publice sînt pline de astfel de inscripții pentru cel care oferă locul unei persoane mai în vîrstă sau pentru cel care nu mănîncă în autobuz. Libertatea ta nu trebuie să supere pe nimeni sau să pricinuiască vreun rău.

Pentru mine aceste reguli nu erau noi. Și acum mă tulbură amintirea bunicii care mă lua în brațe atunci cînd voia să-mi dea cîte o povață. Una dintre acestea suna foarte asemănător cu regulile australiene: „Poți să te porți oricînd în voie, dacă nu superi pe nimeni cu purtarea ta”, spunea bunica. Era o tărancă fără instrucție. Satul copilăriei mele se guverna după astfel de reguli, foarte puțin diferite de cele australiene din anul 2002. Dar a venit colectivizarea și nimeni nu a mai respectat pe nimeni. A venit industrializarea și orașul s-a transformat într-o mahala uriașă. Să fie Australia premodernă sau România scăpată de sub control?

ANA LUDUȘAN s-a născut în 1948; este coordonator al Ligii Apărării Drepturilor Omului, fililala Cluj. Micul Stalin (roman), 1998.


2002.04.28.

articolul în format *.pdf