Mihai LUCACIU
Tony Blair față cu reacțiunea
Perspective 
Cazul devoluției scoțiene
Fie ești conștient de istorie, spunea Tony Blair în octombrie 1997, fie sfîrșești ca victimă a sa. Cuvintele acestea le-a rostit premierul britanic după ce proclamase, în luna septembrie a aceluiași an, sfîrșitul „epocii guvernării ultracentralizate”, prin deplasarea spre o autonomie a Scoției și a Țării Galilor. În fapt, referendumurile din cele două provincii indicaseră limpede dorința de creare autonomă prin vot direct a adunărilor reprezentative a țărilor respective. Așa se explică de ce Blair a fost primul ministru britanic de după David Lloyd George, cu 80 de ani în urmă, care a dat mîna cu republicanul irlandez Gerry Adams, care dorea independența Irlandei de Nord. Istoria este scrisă de lideri puternici care sînt dispuși să riște, încearcă să ne spună Tony Blair.1 El a fost primul politician din istoria modernă a Marii Britanii care a avut intenția de a schimba structura constituțională a Regatului Unit.

La 25 martie 1707, Parlamentul scoțian se întrunea pentru ultima dată în Edinburgh, după o lună mutîndu-se 650 de kilometri mai la sud pentru unirea cu Anglia și pentru a forma Parlamentul Marii Britanii. Indiferent de circumstanțe, Scoția a reușit să-și păstreze identitatea foarte distinctă, în timp ce avea parte de beneficiile, dar și de problemele unei asocieri politice mai largi, menținîndu-și totuși sistemul juridic, structura sistemului educațional și administrația locală din 1707 pînă astăzi.

Naționalismele scoțiene și galeze au explodat la sfîrșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970 și au fost susținute, în cazul Scoției, de viziuni diferite asupra proprietății petrolului din Marea Nordului (sub lozinca acesta „este petrolul Scoției”). Mulți dintre electorii SNP (Partidul Național Scoțian) au votat cu acesta ca o formă de protest contra unei aparente incompetențe și proaste administrări economice a cabinetelor laburiste și conservatoare și nu pentru că ar fi dorit o rupere de Regatul Unit. Această teorie poate fi demonstrată de rezultatul dezbaterii asupra devoluției din 1979. Deși o majoritate restrînsă a votat pentru devoluție, procentul nu a fost suficient pentru ca votul să se transforme în decizii. Drept urmare, cuvîntul „devoluție” nu și-a cîștigat niciodată popularitatea în Scoția. „Legea domestic㔠(„Home Rule”), care nu semnifică ca fiind un ceva anume cedat de către Westminster, este acum utilizată de cei care doresc schimbarea care se oprește la independență totală. Unii analiști consideră că devoluția a eșuat în anii ‘70 tocmai pentru c㠄a fost impusă de la centru”.

La începutul anilor 1980, devoluția a fost repusă pe tapet, disensiunile Anglia-Scoția devenind tot mai evidente. În aceste condiții, populația își pune din nou problema legii domestice. La sfîrșitul anilor 1980, o serie de politicieni scoțieni, din tranșeele opoziției, încep să lucreze împreună, avînd un scop comun, generat în mare parte de eșecul acestora în a influența deciziile cabinetului. Ei reprezentau majoritatea semnificativă a electoratului scoțian și campania lor pentru un Parlament scoțian a fost susținută efectiv de către electoratul scoțian în toate formele sale, în special în timpul alegerilor. Anii 1980 au fost marcați de campania pentru obținerea unui corp legislativ scoțian și, prin aceasta, crearea Convenției Constituționale Scoțiene. Principalul argument folosit în dezbaterile publice a fost că autoguvernarea poate produce o mai bună guvernare, legea domestică scoțiană neînsemnînd automat o despărțire de Marea Britanie.

Anii guvernării Thatcher, dominați de puternicele vederi unioniste, au însemnat excluderea problemelor descentralizării scoțiene, ținîndu-se cont, în mod evident, de faptul că Scoția vota partide de stînga și centru, și la Londra se afla un guvern de dreapta și acest guvern intenționa să modifice structura societății scoțiene. Statutul Scoției în Marea Britanie era un subiect considerat tabu în perioada Thatcher, situație perpetuată și în timpul cabinetului John Major. Rezultatele s-au putut observa în timpul alegerilor din Scoția. Din cele 72 de locuri disponibile la nivelul Scoției, numărul parlamentarilor conservatori a scăzut de la 22 în alegerile din 1979, la doar 10 în alegerile din 1987. Chiar și cu un nou prim-ministru, conservatorii au reușit să obțină doar 11 locuri la alegerile din 1992, putîndu-se face o comparație cu cele 36 obținute după alegerile din 1955. Concomitent, a existat și o permanentă dorință de schimbare în Scoția, procentul celor care nu doreau o schimbare în structura prezentă a sistemului a rămas constant, în jurul valorii de 20%, pe toată perioada anilor 1980-1990. Procentul celor care doreau să rămînă în cadrul Regatului Unit, dar într-o structură statală descentralizată, cu propriile instituții, anumite taxe locale și împărțirea puterii centrale la nivel regional (devoluție/ legea domestică) s-a înjumătățit de la 50%, la începutul anilor 1980, la 25% în 1992. În consecință, procentul celor care doreau independența față de UK (în afara sau în interiorul UE) s-a dublat de la 25% la începutul anilor 1980 pînă la 50% în 1992. A existat o schimbare de atitudine pe întreg teritoriul britanic în 1992. Pentru Scoția, conservatorii erau singurii unioniști categorici, astfel încît direcționarea s-a făcut în mod natural spre laburiști sau liberali, care încurajau devoluția sau, mai radical, spre SNP, care milita pentru independență. Alegerile din 1992 au venit într-un climat de optimism combinat cu naționalism, rezultatele arătîndu-se neașteptate. Conservatorii se arătau slăbiți și SNP avea acum o strategie foarte clară, „Scoția în Europa”; un nou și foarte carismatic lider, Alex Salmond, și o discrepanță politică între stînga și dreapta care trebuia exploatată. SNP avea de partea sa pînă și cel mai citit ziar din Scoția, pregătit să-i susțină și să îi promoveze: The Scottish Sun.

Oricum, rezultatele nu au fost cele așteptate și conservatorii au rămas la putere. Predicții de felul: „acum este rîndul nostru” și „este doar o problemă de timp” au fost infirmate. Se părea că acea guvernare a unui singur partid la Westminster s-a împămîntenit definitiv și acum Marea Britanie se afla pe mîinile partidului care se opunea din start unei schimbări de constituție în Scoția. Laburiștii s-au dovedit incapabili să cîștige, deși era o perioadă de recesiune economică. În Anglia, care dădea mai mult de patru din cinci parlamentari, laburiștii au obținut doar 34% din voturi. Schimbările rapide ale limitelor parlamentare, combinate cu transformările demografice și un nou consens general în promovarea guvernului conservator, toate acestea sugerau dificultatea cu care se confruntau laburiștii în luarea puterii în 1996-97. Astfel, cel mai sigur drum spre obținerea unei legi domestice scoțiene, alegerea unui guvern laburist decis să acționeze în această direcție, fusese blocat.

Cu toate acestea, demersul nu a murit după alegerile din 1992 ci, din contră, a produs o erupție de grupuri care susțineau introducerea unei legi domestice. Persoane cu experiență politică minoră văd situația existentă ca îngrijorătoare și doresc s㠄facă ceva”. Un nou ciclu al politicii în favoarea legii domestice scoțiene devine iarăși preponderent, dar curentul are mult de suferit la moartea parlamentarului scoțian și liderului laburist John Smith, un constant susținător al acestui curent. În Anglia, reformele privind structura Regatului erau o cauză importantă a politicienilor din afara cercurilor conservatorilor. Legea domestică scoțiană era inclusă în programele politice, împreună cu o constituție scrisă, o alt㠄Bill of Rights”, o reformă a sistemului de vot și multe altele, toate izvorîte dintr-un optimism politic debordant.

John Major și conservatorii devin din ce în ce mai puțin populari, și nu numai în Scoția (unde în aprilie 1995 la alegerile pentru consiliile locale nu au reușit să obțină controlul în nici un consiliu local scoțian) dar și în Anglia. Laburiștii, sub conducerea lui Tony Blair, cîștigînd alegerile generale și rămînînd la putere cît mai mult timp, garantau faptul că legea domestică va fi pusă în practică pentru Scoția.

În prezent, SNP deși reprezintă o forță politică puternică în Scoția, nu poate obține niciodată suficient sprijin pentru a transforma independența Scoției în realitate. Această chestiune probabil este în favoarea Scoției, independența însemnînd sinucidere din punct de vedere economic și o posibilă respingere din partea Uniunii Europene, anumiți membri temîndu-se de posibile repercusiuni în propriile țări; avem cazurile bavarezilor în Germania sau ale bascilor în Spania. Motivul principal al constantei nemulțumiri scoțiene față de dominația unui parlament londonez era aroganța englezilor față de problemele scoțiene. Declinul Imperiului Britanic a însemnat o scădere constantă a influenței internaționale britanice; în Scoția, a fi britanic nu mai este o virtute, existînd o creștere a identității scoțiene. Există o dorință puternică pentru identitate separată de cea britanică, dar într-un context european și în cadrul Uniunii Europene. Scoția a fost mai întotdeauna mai puțin speriată de UE și de perspectiva de a fi parte integrantă a UE, decît de statutul de „englezi de mîna a doua”, sentiment generat de faptul că, pentru UK, Scoția a fost întotdeauna un partener lipsit de anvergură. La o ultimă și pertinentă analiză, toată problema politică s-a născut din faptul că englezii nu cunosc și, în consecință, nesocotesc, tradiția și mîndria scoțiană. În anumite zone, Scoția e considerată o simplă regiune britanică cînd, de fapt, identitatea scoțiană a fost în permanență una extrem de bine articulată. În ultimele decenii, istoria Scoției este predată în școlile din regiune după cum există și un interes sporit pentru vechea limbă celtică scoțiană (există numeroase formații de muzică rock ce folosesc această limbă și se adresează în special tinerilor). În cele din urmă, toate aceste preocupări de natură identitar-culturală întăresc conștiința regională a cărei miză în proiect este o Scoție mai bogată și mai fericită, mulțumită de statutul său pe scena britanică și internațională, toate acestea fiind posibile printr-o corectă punere în practică a devoluției, sub o guvernare laburistă cît mai lungă cu putință. De altfel, ca parte a angajamentului de descentralizare prezent în programul politic al cabinetului Blair, în iulie 1999, guvernul scoțian și primul său ministru și-au asumat responsabilitatea asupra domeniilor sănătății, educației, justiției, locuințelor și dezvoltării economice, în timp ce guvernul britanic se ocupă în continuare de o serie de domenii care privesc forța de muncă, politicile fiscale și economice, impozite, politici sociale, asigurări și pensii.

Pe de altă parte, guvernul scoțian încearcă să dezvolte un parteneriat dinamic și pe noi baze între Scoția și restul Regatului Unit. Scopul declarat al politicilor sale pretinde o așezare dreaptă a Scoției, în cadrul granițelor Marii Britanii, conform unor principii politice afirmate insitent: „Prin devoluție,” spun politicieni locali, „Scoția are un beneficiu dublu. Avem un control mai mare asupra afacerilor interne din Scoția, dar sîntem în continuare parte a Regatului Unit, ceea ce ne ne alătură unei politici europene și mondiale majore”2.

În cele din urmă, unul dintre cele mai centralizate state din lume, un stat care a pus foarte mult accentul pe unitatea sa, dă înapoi puterea națiunilor care formează Regatul Unit al Marii Britanii. Sigur că întrebarea care se pune este cît de unit va mai fi Regatul după ce Tony Blair va finaliza demersul său. Laburiștii consideră reprezentarea proporțională ca un catalizator al consensului și al construcției solidarității. Dar nimeni nu știe exact care vor fi rezultatele acestei reprezentări proporționale, cu toate acestea trecerea la acest sistem este o variantă luată în calcul în mod serios de către laburiști. Eficient sau nu, britanicii au credința că vechiul sistem de vot „winner-takes-it-all” îi fac o insulă de stabilitate politică, în vecinătatea unui continent dominat de diferențe care pot ușor intra în conflict.

Reformele interne fac, fără îndoială, Marea Britanie mai europeană și o aduc mai aproape de lumea de azi. La întîlnirile de la Bruxelles, miniștri scoțieni și galezi își reprezintă națiunile în cadrul delegației britanice, la fel ca și bavarezii din cadrul delegației germane. Dacă adăugăm și includerea prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului în dreptul britanic și o viitoare participare la moneda unică europeană, va fi dificil pentru britanici să susțină că ei sînt un caz special doar pentru că sînt altfel.

Ceea ce este surprinzător în revoluția lui Tony Blair este faptul că electoratul său nu a observat radicalismul măsurilor luate. Unitatea statală rămîne o problemă care este refuzată a fi adusă în discuție în politica britanică. Conservatorii discută în termeni pompieristici despre destrămarea Marii Britanii, dar vocea lor nu este auzită. Majoritatea pare să fie de acord cu Blair: devoluție nu înseamnă neapărat divorț. Sprijinul popular pentru independența Scoției este blocat undeva între un sfert și o treime din electoratul scoțian și nimeni nu crede că Scoția se îndreaptă spre secesiune, doar pentru că acum are un corp legislativ. Cazul este analog în Țara Galilor. Problema devoluției în prezent pare să fie una mult mai concretă: se adaugă un nou nivel de forme oficiale, regulamente, impozite și politicieni. „Deciziile se vor lua de acum înainte acasă, de către oamenii noștri” par a spune devoluționiștii scoțieni. Personalitățile politice locale din Cardiff sau Edinburgh au cîștigat fără îndoială mai multă putere, dar oamenii de rînd au pierdut din controlul pe care îl dețineau asupra acestora.

Tony Blair a mizat pe faptul că devoluția va întări Marea Britanie. Folosind experiența europeană, Blair a observat că descentralizarea a redus nemulțumirile regionale în Catalania sau Bavaria, și nu le-a dat amploare așa cum se credea. Impactul devoluției asupra identității britanice este estimat a întări loialitățile foarte complexe care există. Scoțienii se vor simți mai scoțieni, dar asta nu înseamnă neapărat că nu mai rămîn britanici. În toată Europa, loialități duble sau chiar triple sînt la ordinea zilei. Adevăratul semn de întrebare asupra revoluției Blair este legat de situația englezilor. Deja regiunile din nord-est, din jurul Newcastle-ului, se gîndesc la autonomie, chiar dacă numai pentru a obține puterea necesară de a intra în competiție cu Scoția și Țara Galilor pentru atragerea investițiilor străine. Problema este că nimeni nu mai știe ce înseamnă a fi englez astăzi. Asiaticii și africanii din Marea Britanie se prezintă ca britanici, niciodată englezi. Englezii autentici credeau că trăiesc într-un stat englez care include, printre altele, diferite minorități etnice și grupurile celtice. Devoluția are rolul de a-i trezi la realitate: ei sînt doar o națiune în cadrul unei federații multinaționale. Speranța lui Blair este că noua generație va dori să se identifice cu acest proiect multinațional și multicultural. Paradoxul este că acest proiect se adresează în special grupurilor celtice nemulțumite de hegemonia Regatului Unit. În cele din urmă, cei care vor trebui să-și schimbe în mod radical imaginea de sine sînt englezii.

Bibliografie
AUGHEY, Arthur, Nationalism, devolution and the challenge to the United Kingdom state. London: Pluto Press, 2001.
FINLAY, R. J., Does history matter? Political scientists, Welsh and Scottish devolution. 12 Twentieth Century British History 2001, pp.243-250.
HAPPOLD, Matthew, Independence : in or out of Europe? An independent Scotland and the European Union. 49 International and Comparative Law Quarterly 2000, pp.15-34.
Lijphart, Arend, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Iași: Polirom, 2000.
TRENCH, Alan, Devolution commitments of the major parties. London: Constitution Unit, 2001.

Note
1 Michael Ignatieff, A Gamble with History, în TIME, 27 octombrie 1997, VOL.150 NO. 17
2 Helen Liddell, A Message from the Secretary of State for Scotland, document nepublicat, 26 februarie 2001.

2002.04.28.

articolul în format *.pdf