Johannes ALTHUSIUS
Suveranitatea politică și comunicarea ecleziastică
Document 
IX

Acum, după ce am discutat asocierile publice particulare și minore, vom trata asocierea publică universală1 și majoră. În această asociere, mai multe orașe și provincii se obligă pe sine ca, unindu-și forțele și prin intermediul eforturilor lor comune, să dețină, să organizeze, să aplice și să apere legea țării (jus regni)2 în procesul de comunicare mutuală a lucrurilor și serviciilor. Căci fără acest sprijin, și fără legea referitoare la comunicare, o viață pioasă și dreaptă nu poate fi inițiată, întreținută și păstrată în viața socială universală.

Din cele de mai sus reiese că această societate mixtă, constituită parțial din societăți private, naturale, necesare și voluntare, și par țial din societăți publice, se numește asociere universală. Este o comunitate politică în sens deplin, un imperiu, o țară, un stat3, precum și oameni uniți într-un singur corp prin înțelegerea mai multor asocieri simbiotice și colegii particulare, reunite de un sistem de drept comun. Căci familiile, orașele și provinciile au existat în mod firesc înaintea imperiilor și le-au dat naștere acestora.

Mulți autori fac distincție între imperiu (regnum) și comunitate statală (respublica), legîndu-l pe primul de instituția monarhică a regelui, iar pe ultimul de instituția poliarhică a optimaților4. În opinia mea, această distincție este incorectă. Căci imperiul este proprietatea poporului5 și doar administrarea acestuia îi revine regelui. Această constatare a fost făcută deja de Cicero – citat de Augustin: „statul este comunitatea poporului, chiar dacă poate fi guvernată bine și în mod drept de un rege, de cîțiva optimați sau de întregul popor”i. Într-adevăr, orice comunitate politică, chiar și o cetate, se poate numi stat, precum statul atenian, spartan, evreu sau roman, iar multe dintre acestea au fost conduse de regi. [...]

Vom discuta, întîi, despre membrii unui teritoriu, iar apoi despre legile acestuia. Membrii unui imperiu sau a acestei asocieri simbiotice universale nu sînt – în opinia mea – indivizi, familii sau colegii, ca într-o asociere privată sau publică particulară, ci orașe, provincii și regiuni, care au căzut de acord să formeze un singur corp prin uniune reciprocă și comunicare.6 Persoanele individuale care compun aceste grupuri membre se numesc cetățeni autohtoni7, locuitori ai țării, sau fii și fiice ale țării. Trebuie să-i deosebim pe ei de străini, persoane care nu pot emite nici o pretenție în ceea ce privește participarea la sistemul de drept și nici asupra imperiului. Se poate spune că cetățenii individuali, familiile și colegiile nu sînt membrii țării tot așa cum scîndurile, cuiele și piroanele nu sînt considerate părți ale corăbiilor, și nici pietrele, grinzile și mortarul părți ale casei. Pe de altă parte, orașele, comunitățile urbane și provinciile sînt membre ale teritoriului, la fel ca prora, pupa și chila sînt membre ale corabiei, iar acoperișul, pereții și dușumeaua sînt părți esențiale ale casei. [...]

Liantul acestui corp și al acestei asociații este consensul, împreună cu încrederea pe care membrii comunității statale și-o manifestă și de care se bucură în mod reciproc. Liantul, cu alte cuvinte, este promisiunea tacită sau expresă de a împărtăși bunuri materiale, servicii reciproce, ajutor, povețe și aceleași legi (jura) în măsura în care este util și necesar pentru viața socială universală dintr-o țară. Chiar și cei reticenți vor trebui să accepte această comunicare. În pofida celor spuse anterior, provinciile aceluiași imperiu pot aplica legi speciale diferite. Platon spunea pe bună dreptate că această încredere este temeiul societății umane, în timp ce lipsa de încredere este plaga ei și că încrederea este liantul concordiei între membrii comunității statale. Căci promisiunea diferiților oameni și ordine are drept scop ca acțiunile părților individuale să servească utilitatea și exis ten ța comunității statale, iar inferiorii să fie uniți cu superiorii de echitatea sistemului de drept (jus). [...]

Cu cît mai populată e asociația, cu atît mai sigură și mai norocoasă este. Deci depopularea unui oraș și a unei țări este înțeleasă ca una dintre cele mai severe pedepse. Este util și necesar să avem un număr mare de cetățeni, deopotrivă în timp de război și în timp de pace. În timp de război, un număr mare poate opri mai ușor o forță externă și îi poate face față. Blestemul unei nenorociri poate diminua și ruina cu mai multă ușurință și rapiditate un număr mic de cetățeni. [...] În timp de pace, un număr mare de oameni îmbogățește vistieria publică prin impozite, taxe vamale, amenzi, industrie, comerț și bunuri. [...]

Pe de altă parte, o comunitate statală sau o regiune cu exces de populație nu este ocolită de dezavantaje și este expusă multor pericole, deoarece toate bunurile materiale sînt consumate și epuizate mai rapid și mai ușor datorită excesului de oameni. Astfel rezultă o penurie de bunuri și apare sărăcia. Mai mult, atîți oameni nici nu pot fi guvernați ușor și bine. Nici concordia, buna orînduială și disciplina potrivită nu pot fi păstrate atît de ușor dacă sînt implicate multe persoane. În astfel de cazuri, se înmulțesc lingușitorii, societatea este copleșită de bogăție, dar și de depravare, atîta timp cît bogăția este preferată virtuții, mita dreptății, timiditatea curajului, iar răul binelui. Așa cum fierul prin natura lui produce rugina care o mănîncă încetul cu încetul, așa cum fructul copt produce viermi care îl consumă treptat, la fel și imperiile8 mari, populate și puternice manifestă multe coruperi care le slăbesc treptat. Experiența arată că puterea conduce la o siguranță de sine exagerată, siguranța de sine exagerată la nesăbuință, nesăbuința la dispreț, disprețul la slăbirea autorității și, în fine, la pierderea imperiului. Puterea poate duce și la bogăție, iar bogăția la urmărirea plăcerilor senzuale și așa la tot ceea ce este depravat. Cînd puterea unei comunități statale începe să crească, forța și virtutea ei intră în declin. De exemplu, Imperiul Roman a atins apogeul autorității și demnității sale în timpul domniei lui Augustus. În timpul lui Tiberius însă, a început urmărirea plăcerilor senzuale, iar virtutea a fost subjugată de plăcere. Sub Caligula, Claudius și Nero virtutea a fost pe de-a-ntregul distrusă. Pentru o vreme, întîi sub Vespasian iar apoi în timpul lui Traian și Antonius Pius, virtutea s-a impus din nou, și odată cu ea a revenit și grandoarea imperială. Cu toate acestea, foarte curînd, sub Domițian, care l-a succedat pe tron pe Vespasian și Titus, și ulterior în timpul lui Commodus, care l-a urmat pe Traian și pe Antonius Pius, virtutea a cedat din nou, și împreună cu ea a dispărut și gloria imperială.

Din aceste considerații s-ar putea conchide că un stat de mărime mijlocie este cel mai bun și mai durabil. Un astfel de stat poate rezista forței externe și nu cade victimă formelor de depravare pe care le-am discutat. De asemenea, este influențat mai puțin de pasiuni, haos, avariție și ambiții, fiindcă este nevoit să privească cu suspiciune puterea vecinilor săi și să fie mai prudent. Statul roman este un asemenea exemplu. Cînd a fost de mărime medie, a fost scutit de multe coruperi. Cînd a crescut la o dimensiune mare, chiar dacă i-au crescut deopotrivă puterea și populația ca în timpul lui Marius, Sulla, Pompei și Iuliu Cezar a căzut victimă multor forme de depravare, care au provocat tulburări severe. Dar statul venețian, pentru că a rămas de mărime medie și rezistă cu succes datorită severității legilor sale oricăror forme de corupere intenționată, s-a dovedit a fi cel mai durabil, așa cum se poate spune și despre cetatea Spartei.

Așa sînt membrii țării. Iar sistemul său de drept este acel mijloc prin care membrii, pentru a asigura buna ordine și a produce cele necesare traiului de-a lungul și de-a latul teritoriului, sînt asociați și legați unii de alții ca un singur popor într-un singur corp avînd un singur cap.ii Acest drept al țării (jus regni) se numește și dreptul de suveranitate (jus majestatis)9. Este, cu alte cuvinte, dreptul unui stat mai mare sau al unei puteri superioare spre deosebire de dreptul atribuit unei cetăți sau unei provincii. [...]

Ceea ce numim acest drept al țării are ca scop asigurarea bunei ordini, a disciplinei potrivite precum și producerea bunurilor necesare asocierii universale. Dreptul în cauză direcționează acțiunile fiecărui membru către aceste scopuri și prescrie îndatoriri potrivite pentru ei. Prin urmare, numim putere universală de guvernare (potestas imperandi universalis) acea putere care nu recunoaște nici un aliat, nici un superior și nici un egal sieși. Iar acest drept suprem de jurisdicție universală este forma și substanța suveranității (majestas) sau așa cum am numit-o a unui stat mai mare. Dacă un stat este privat de acest drept, suveranitatea piere. [...]

Poporul, sau membrii asociați ai țării, au puterea (potestas) de a stabili acest drept al țării și de a-l considera ca avînd caracter obligatoriu pentru ei. Acest fapt este demonstrat de Vásquez pe baza opiniei lui Bartolus și a altor autorități în domeniu.iii Iar această putere de a dispune, prescrie, decide, administra și a produce tot ceea ce este necesar și folositor pentru asocierea universală reprezintă liantul, sufletul și forța vitală a țării, dar și autonomia, măreția, mărimea și autoritatea acesteia. Fără această putere nu poate exista nici o țară și nici viața simbiotică universală. Deci, cîtă vreme acest drept înflorește într-o țară și îi guvernează comunitatea politică, țara tră ieș te și prosperă. Dar dacă țara este privată de acest drept, viață simbiotică piere în întregime sau locuitorii devin o bandă de tîlhari și o adunătură de oameni răi, ori țara se dezintegrează în multe țări mai mici sau provincii.

Acest drept al țării, sau dreptul de suveranitate, nu aparține membrilor individuali, ci tuturor membrilor împreună și întregii comunități asociate a țării. Căci asocierea universală nu poate fi constituită dintr-un singur membru, ci doar din toți membrii împreună. Prin urmare, vom considera și dreptul în cauză ca ceva ce nu este proprietatea membrilor individuali, ci a ansamblului membrilor. Deci, „ceea ce îi datorăm întregului (universitas) nu îi datorăm indivizilor, și ceea ce este datoria întregului, nu este datoria indivizilor”.iv Urmează de aici că nu o singură persoană sau persoane individuale posedă și pot exercita acest drept, ci ansamblul membrilor posedă și poate exercita acest drept. Prin consimțămîntul lor comun, ei pot stabili și organiza chestiunile ce țin de acesta. Iar ceea ce au organizat odată trebuie menținut și urmat, cît timp nu apare altceva care să satisfacă voința comună.v Căci în modul în care întreaga comunitate se raportează la cetățenii individuali și îi poate cîrmui, împiedicînd sau povățuind pe fiecare membru să facă anumite lucruri, așa cîrmuiește și poporul pe fiecare cetățean.vi

Această putere a țării (potestas regni), sau a colegiilor asociate, este întotdeauna o singură putere și niciodată mai multe, la fel cum un singur suflet și nu mai multe cîrmuiesc corpul fizic. Această putere poate fi administrată însă de mai multe persoane, astfel încît fiecare individ să-și asume o parte din funcția de guvernare, nu însă și plenitudinea puterii. Dar acești indivizi nu dețin ei înșiși controlul puterii supreme, ci ei împreună recunosc această putere ca pe una care izvorăște din consimțămîntul și concordia colegiilor asociate. Din această cauză au afirmat juriștii că dreptul de suveranitate și dreptul țării (jura maestatis et regni) sînt indivizibile și interconectate, așa încît oricine o deține pe una le deține pe toate.vii Altminteri, două entități superioare ar lua ființă într-un singur imperiu. Dar o entitate superioară nu recunoaște nici un egal și nici un superior sieși. Mai mult, dominația și obediența nu pot fi amestecate. Drepturile amintite pot fi, totuși, delegate în mod legal, astfel încît în ceea ce privește administrarea lor altcineva decît deținătorul va îndeplini îndatoririle magistratului suprem.

Bodin nu este de acord cu părerea noastră că puterea supremă îi revine țării sau asocierii universale. El spune că dreptul de suveranitate, pe care noi l-am numit dreptul țării, este o putere supremă și eternă nefiind limitată nici de lege (lex), nici de timp.viii Spre deosebire de Bodin, nu consider nici unul dintre aceste două atribute ale dreptului de suveranitate ca fiind adevărate. Căci acest drept de suveranitate nu este puterea supremă; dar nici nu este etern ori deasupra legii. Nu este suprem fiindcă orice putere umană recunoaște legea divină și naturală (lex divina et naturalis) ca superioară. Să ne reamintim de argumentarea din Romani 13: stăpînirea divină e pentru binele tău. Dacă el10 este slujitorul Domnului, nu poate face nimic contrar poruncii date de Domnul său.ix Într-adevăr, o putere absolută și supremă care se situează deasupra legilor se numește tiranică. Bartolus spune „mare este Cezar, dar și mai mare este adevărul”.x Iar Augustin întreab㠄cînd nu există dreptate ce altceva sînt țările decît niște bande numeroase de tîlhari?”xi În acest punct, însă, nici măcar Bodin nu-și manifestă dezacordul. Deoarece el nu eliberează puterea pe care o numește supremă de sub autoritatea legii divine sau naturale (jus divinum et naturale)11.

Întrebarea noastră, deci, privește legea și dreptul civil (civilis lex et jus). Ar trebui și acela despre care se spune că are puterea supremă să se subordoneze legii civile în ceea ce privește cîrmuirea sa și înalta sa slujbă? Bodin spune că nu și mulți alții sînt de aceeași părere. În opinia acestor persoane, există putere supremă situată deasupra legii civile și nelimitată de ea. Eu nu împărtășesc punctul lor de vedere. A elibera puterea de sub legea civilă înseamnă să o eliberezi, într-o anumită măsură, și de limitele impuse de legea naturală și divină (lex naturalis et divina). Căci nu există lege civilă, și nici nu poate exista vreuna, în care să nu se strecoare ceva din echitatea imuabilă naturală și divină. Dacă aceasta diferă în întregime de legea naturală și divină (jus naturale et divinum), nici nu poate fi numită lege (lex). Nu este nicidecum demnă de acest nume și nu poate obliga pe nimeni să acționeze împotriva echității naturale și divine. Așadar, dacă o lege civilă promulgată de un principe este echitabilă și dreaptă, cine îl poate elibera pe el tocmai de obligațiile prescrise de această lege? Dimpotrivă, judecata legislatorului suprem ar trebui să fie următoarea: orice am dori ca oamenii să ne facă, ar trebui să le facem lor noi înșine.xii Dar dacă legea civilă diferă sub anumite aspecte de cele prescrise de echitatea naturală, voi permite ca acela care are puterea suprem㠖 și nu recunoaște nici un superior cu ex cep ția lui Dumnezeu împreună cu echitatea și dreptatea natural㠖 să nu fie obligat de această lege, în special în ceea ce privește pedepsirea propriei persoane.xiii

Dacă interpretăm astfel conceptul de lege (lex) și scutirea puterii supreme de sub autoritatea legii, mă raliez raționamentului lui Bodin, Petrus Gregorius, Cujas, Doneau, Duaren și al altor juriști. Dar această putere supremă nu îi revine în nici un fel și chip regelui sau optimaților, oricît de vehement ar încerca Bodin să sus țină această idee. Din punctul de vedere al principiilor dreptului ar fi mai corect dacă am atribui puterea supremă comunității ce ființează în cadrul asocierii universale – cu alte cuvinte comunității statale sau țării – și am considera că îi aparține acesteia. Orice putere legitimă izvorăște, după Dumnezeu, de la această comunitate și ajunge să fie exercitată de cei pe care îi numim regi sau optimați. Prin urmare, regele, principele și optimații recunosc aceste comunități înființate prin asociere ca fiindu-le superioare. Mai mult, aceste comunități sînt acelea care îi numesc, îi înlocuiesc, îi trimit în exil și îi privează de putere. [...] Căci oricît de mare este puterea delegată altuia, aceasta e întotdeauna mai mică decît cea a celui care face delegarea, și se înțelege de la sine că cel din urmă își rezervă dreptul de a exercita puterea supremă și cel de superioritate. Acestea fiind spuse, am demonstrat că regele nu deține puterea supremă și eternă situată deasupra legii. În consecin ță, nici drepturile ce decurg din suveranitate nu sînt proprietatea lui, chiar dacă el are funcția de a le administra și exercita în urma delegării lor de către comunitatea înființată prin asociere. Mai mult, drepturile ce decurg din suveranitate sînt delegate și transferate altuia doar în măsura în care ele nu devin niciodată proprietatea acestei persoane.

Bodin susține contrariul, distingînd între suveranitatea țării și cea a domnitorului.xiv Dar dacă suveranitatea este de două feluri – a țării respectiv a regelui –, după cum spune Bodin, mă întreb care este mai mare și superioară celeilalte? Nu se poate nega că mai mare este cea care o constituie pe cealaltă și a cărei fundament este nemuritor. Iar acest fundament este tocmai poporul. Nu poate fi negat nici faptul că mai mică este cea care apare ca o singură persoană și moare odată cu aceasta. Regele reprezintă poporul, nu poporul pe rege, așa cum vom explica mai încolo.xv În plus, puterea și forța multora este mai mare decît puterea și forța unuia. De unde rezultă că monarhul suprem este răspunzător în ceea ce privește administrarea sa și nu îi este permis ca pentru propria lui plăcere să alieneze sau să micșoreze provinciile, orașele ori tîrgurile țării. În fine, el poate fi chiar și detronat. [...]

Trebuie acum să definim această putere supremă. O atribuim datorită dreptului de suveranitate comunităților politice constituite prin asociere, care o solicită în mod exclusiv. În opinia noastră, ea decurge din scopurile și competențele asocierii universale, adică din utilitatea și necesitatea vieții sociale umane. Astfel, natura și caracterul dominației și puterii vor consta în luarea în considerare și păzirea a tot ceea ce este într-adevăr în avantajul supușilor și este util lor. Vásquez demonstrează acest fapt spunînd că nu există putere care să servească răului, ci doar binelui, și nici putere care provoacă pagube sau suferință, ori cîrmuiește în folosul propriei plăceri sau măriri, ci doar putere care ia în considerare folosul adevărat al supușilor și acționează în consecință.xvi De asemenea, Augustin spune că a cîrmui nu înseamnă nimic altceva decît a acționa în folosul celorlalți, așa cum părinții își guvernează copiii, iar bărbatul soția.xvii [...] Puterea universală se numește superioară, primară și supremă nu pentru că este deasupra legii sau absolută, ci în raport cu puterea particulară și subordonată care depinde de ea, izvorăște și se constituie din ea, se întoarce în timp la ea și este, în plus, legată de anumite locuri. De o asemenea natură este și puterea conferită guvernatorilor universali sau șefilor speciali ai provinciilor ca locțiitori, delegați, administratori, împuterniciți și slujitori ai acestora. Toți aceștia își pot exercita puterea și se pot servi de ea numai în beneficiul celorlalți, și nu sînt proprietari ai puterii.

[...]

XIX-XX

Numirea magistratului suprem

Cam atît despre eforii12 asocierii universale. Ne vom ocupa acum de magistratul suprem al acesteia. Magistratul suprem este persoana care, după ce a fost numită în conformitate cu legile (leges) asocierii universale pentru a servi bunăstarea și folosul acesteia, îi aplică sistemul de drept (jura) și asigură respectarea acestuia. Deși legile asocierii universale aparțin – pe baza dreptului de proprietate și posesiune – comunității asocierii universale sau membrilor țării, ele implică și magistratul suprem căruia i-au fost încredințate de comunitatea statală pentru a le administra și aplica. [...]

Magistratul se numește suprem fiindcă exercită nu propria-i putere, ci pe aceea a altuia, adică puterea supremă a țării pe care o slujește. În plus, el este numit așa în relație cu magistrații inferiori și de nivel intermediar, care sînt numiți și depind de această putere supremă și pentru care magistratul suprem prescrie legile generale. Prin urmare, se poate spune despre el că este cel mai înalt în rang dintre toți superiorii.xviii Mai mult, el se numește suprem și în raport cu toți indivizii. Dar nu este superior în relație cu toți supușii săi laolaltă, nici față de lege, căreia el însuși îi este supus. [...]

Trei chestiuni sînt de luat în considerare mai departe: numirea magistratului suprem, acțiunile sale precum și tipurile de magistrați supremi.13 Numirea magistratului suprem este procesul prin care el preia imperium-ul și guvernarea țării – pe care i le încredin țează comunitatea asocierii universale – și prin care membrii țării se obligă să i se supună. Putem considera numirea și ca acel proces prin care poporul și magistratul suprem încheie o înțelegere cu privire la legile și condițiile care reglementează forma și maniera cîrmuirii și a supunerii și își jură în mod reciproc credință.

Nu există nici o îndoială că această înțelegere, sau contract de împuternicire (contractum mandati) încheiat cu magistratul suprem, obligă ambele părți contractante, astfel încît nu îi e permis nici magistratului, dar nici supușilor să îl rezilieze sau să îl dezonoreze. Totuși, în cazul acestui contract reciproc între magistratul suprem, ca mandatar sau însărcinat, și asocierea universală, ca mandant, obligația magistratului suprem este cea primară, precum se consideră de obicei în cazul tuturor contractelor de împuternicire. Prin înțelegerea în cauză, magistratul suprem se obligă față de comunitatea asocierii universale să guverneze țara sau statul conform legilor prescrise de Dumnezeu, de rațiunea dreaptă și de comunitatea statală.xix Conform naturii mandatului, obligațiile poporului sau ale membrilor țării urmează numai după aceasta – sînt secundare. În virtutea înțelegerii, poporul se obligă pe sine la obediență și la res pectarea deciziilor magistratului suprem care guvernează statul în conformitate cu spiritul legilor.

Magistratul suprem poate exercita doar drepturile (jus) care i-au fost cedate în mod explicit de membrii asociați sau colegiile țării. Ceea ce nu i-a fost transferat trebuie considerat ca fiind rămas sub controlul poporului sau al asocierii universale. Aceasta este natura contractului de împuternicire. Cu cît este mai mică puterea celor care cîrmuiesc, cu atît mai sigur și stabil este imperium-ul. Căci numai acea puterea este sigură care exercită control asupra forței, care guvernează supuși dornici să o accepte, în plus, e limitată de și prin lege, astfel încît să nu devină trufașă și să se angajeze în excese întru ruina supușilor sau să degenereze în tiranie. [...] Puterea absolută, sau ceea ce se numește putere deplină, nu poate fi delegată magistratului suprem. În primul rînd, fiindcă cel care exercită puteri depline sparge barierele care asigură coeziunea societății umane. În al doilea rînd, pentru că dreptatea și puterea absolută sînt incompatibile, iar cînd dreptatea piere țările devin bande de tîlhari, după cum spune Augustin.14 În al treilea rînd, fiindcă o asemenea putere absolută nu ține seama de folosul și bunăstarea supușilor, ci își ur mă reș te propria plăcere. Dar puterea trebuie să existe în folosul celor cîrmuiți, nu a celor care cîrmuiesc, iar utilitatea poporului sau a supușilor nu necesită nicidecum putere nelimitată. Legile îi asigură pe aceștia că se va ține seama în mod adecvat de interesele lor. În sfîr șit, puterea absolută este imorală și, prin urmare, interzisă. Căci nu avem voie să întreprindem ceva ce se poate face doar în mod nedrept. Chiar și despre atotputernicul Dumnezeu se spune că nu e capabil să facă ce e rău și contrar naturii sale.xx Poruncile legii naturale (jus naturale) sînt „să trăiești onorabil, să nu rănești și să nu păgubești pe nimeni și să-i acorzi fiecăruia ce i se cuvine”.15 Legea este o obligație care este valabilă deopotrivă pentru principe și pentru supuși.xxi [...]

La alegerea magistratului suprem trebuie să se țină seama în primul rînd de legea fundamentală a țării (lex fundamentalis regni). Deoarece aceasta este legea pe baza căreia a luat ființă asocierea universală pe teritoriul țării. Această lege reprezintă așa-zisul fundament al statului și se bucură de consimțămîntul comun și aprobarea membrilor țării. Această lege îi unește pe toți membrii într-un singur corp avînd un singur cap. Într-adevăr, se numește pilonul (columna) țării.

Legea fundamentală nu reprezintă altceva decît niște înțelegeri (pacta) prin care mai multe orașe și provincii se reunesc și cad de acord să înființeze una și aceeași comunitate statală și să o apere prin colaborare, asistență și ajutor reciproc. În cazul în care aceste înțelegeri și prevederi nu se mai bucură de consimțămîntul comun al membrilor, statul încetează să existe, cu excepția situației în care legile în cauză sînt respinse și abrogate de comun acord și înlocuite cu altele noi fără a prejudicia comunitatea statală și a-i știrbi drepturile ce decurg din suveranitate. Lambert Daneau propune o dis tinc ție importantă între aceste legi fundamentale și drepturile ce decurg din suveranitate.xxii O comunitate statală sau o țară poate lua ființă și se poate dovedi durabilă, spune el, fără aceste legi fundamentale. Dar nici un stat nu se poate constitui fără drepturile de suveranitate sau, dacă există, deja nu poate dăinui și nu poate fi lăsat moștenire posterității.

Note
* Johannes [Althaus] Althusius (1557–1638) jurist și filozof politic german. La baza traducerii stau fragmentele cele mai importante ale celei de-a treia ediție (1614) în limba engleză (Politica, an abridged translation of Politics methodically Set Forth and Illustrated with Sacred and Profane Examples, Edited and Translated by Frederick S. Carney, Liberty Fund, Indianapolis, 1995) a capodoperei lui Althusius, Politica methodice digesta (Analiza sistematică a politicii). În această selecție apar fragmente din capitolele IX și XIX-XX ale operei. (Notele numerotate cu cifre romane sînt cele originale din textul lui Althusius, iar cele numerotate cu cifre arabe au fost adăugate de Frederick S. Carney, traducătorul care a redactat ediția în limba engleză, respectiv de Szász Alpár Zoltán.)

i Cicero, Republica, III, 27; Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, II, 21. Folosind notația de aici, o referință mai exactă în ceea ce privește scrierea lui Cicero este I, 26. Citatul precis redat de Althusius se găsește, însă, la Augustin, iar, în acest, caz referința este corectă. F.S.C.
ii „Samuel a făcut cunoscut poporului dreptul împărăției (jus regni), și l-a scris într-o carte...” (I Samuel, 10:25)
iii Fernando Vásquez, Illustrium controversiarum, I, 47; Bartolus, Commentarii (Digesta I, 1, 9; I, 4, 1; I, 1, 5; XII, 6, 64); Conrad Lancellot, Templum omnium judicum, I, 2; Paul Castro, Commentaria (Digesta I, 1, 5).
iv Digesta III, 4, 7, 1.
v Vezi Francis Hotman, De antiquo jure regni Gallici, I, 19 și 23; Fernando Vásquez, Illustrium controversiarum, I, 47.
vi Totuși, Vásquez respinge în mod greșit această comparație.
vii Roland a Valle, Consiliorum, I, cons. 1, num. 138; Marcus Antonius Natta, Consilia, cons. 636 și 640; Charles Dumoulin, Consuetudines Parisienses, tit. 1, art. 8 glos. 4, num. 16 f; Diego Covarruvias, Practicarum questiones, 4.
viii The Commonweale, I, 8. Jacob Bornitius dezvoltă mai departe concepția lui Bodin despre suveranitate în De majestate politica, I.
ix Vezi și Deutronom 17: 18-20; Iosua 1: 7 si Psalmul 119.
x Commentarii (Digesta IV, 4, 38).
xi Cetatea lui Dumnezeu, IV, 4.
xii Matei 7: 12; Luca 6: 31.
xiii Jacob Bornitius, totuși, ar subordona legilor civile principele fără a analiza situația de la caz la caz, astfel ca aceste legi să se aplice în mod analog și asupra lui. De majestate politica, I, 10.
xiv The Commonweale, I, 7 și 8.
xv În capitolele XVIII și XIX.
xvi Illustrium controversiarum, I, 26 și 45.
xvii Cetatea lui Dumnezeu, XIX, 15.
xviii Astfel a fost Iosua numit principe de către Faraon (Geneza 41: 43), Daniel a fost numit suprem între înțelepți (Daniel 2: 48; 5: 29), iar cîțiva preoți au fost numiți înalți (Matei 27:1, 6, 12, 20; Actele apostolilor 7: 1).
xix „Pentru ca inima lui ... să nu se abată de la poruncile acestea...” Deutronom: 17:20. „Cel ce împărățește între oameni cu dreptate, cel ce împărățește în frică de Dumnezeu...”. II Samuel 23: 3.
xx Friedrich Pruckmann, De regalibus, 3, 51; Aymon Cravetta, Consiliorum, I, cons. 241.
xxi Digesta I, 3, 1; Codex I, 14, 4.
xxii Politices christianae, III, 6.

1 Universalis: care include toate celelalte asocieri existente într-un anumit teritoriu și nu recunoaște nici o alta superioară sieși; deci suverană în propriul său teritoriu. F.S.C.
2 Legea fundamentală, cu alte cuvinte constituția, imperiului. F.S.C.
3 În traducerea de limbă engleză figurează termenul commonwealth („binele public”, literalmente „bogăție comună”) folosit de filozofii politici ai epocii moderne timpurii în sens de „stat” sau, mai precis, „comunitate statală”.
4 Optimates (sg. optimus SZ. A. Z.): bărbații de vază ai imperiului; cei ce dețin funcțiile din care decurge cea mai mare putere. În unele imperii optimații nici nu sînt nobili, ci cetățeni de seamă ori reprezentanți ai acestora. F.S.C.
5 Folosim termenul de popor în accepțiunea din dreptul internațional. Deci este vorba de populația unui anumit teritoriu (sau a unei anumite țări) – deținătoarea suveranității. Această interpretare, foarte probabil, redă intenția autorului și a traducătorului care a editat versiunea în limba engleză.
6 Ca și în fragmentul publicat în numărul precedent este vorba aici de un concept fundamental al învățăturii althusiene communicatio (împărtășire) ce poate avea ca obiect bunurile materiale, prietenia și chiar și dreptul.
7 În textul de limbă engleză se folosește termenul natives.
8 Imperium (pl. imperia): este folosit uneori cu sens de imperiu, alteori cu sens de guvernare sau cîrmuire, și cîteodată imperiu și guvernare împreună. În cazul asociației publice universale, înseamnă adesea imperiu, ca aici. Totuși, cu referire la asociațiile mai mici, atît private, cît și publice, cuvîntul semnifică doar cîrmuire, dominare. În această traducere de limbă engleză pe baza căreia s-a realizat versiunea în limbă română (SZ. A. Z.) s-a folosit adeseori imperium „dominare, cîrmuire” cu scopul de a reda cît mai fidel concepția lui Althusius cu privire la centralitatea și continuitatea principiului cîrmuirii sau conducerii în toate asociațiile. (F.S.C.) Traducerea în limba română încearcă să facă distinc ție – în funcție de context – între „imperiu” și „dominare, cîrmuire, guvernare”, ori mai rar „dominație” sau „autoritate” pentru a semnala diferitele aspecte pe care le implică acest concept. Cu toate acestea, în anumite cazuri a fost motivată folosirea latinescului imperium (ce pare să reunească mai multe aspecte) în sensul original althusian. (SZ. A. Z.)
9 În capitolul echivalent (VI) al ediției din 1603, Althusius a limitat dreptul de suveranitate la puterea de a administra, pe care a încadrat-o sub dreptul fundamental al țării. Aici, desigur, dreptul la suveranitate este identificat cu acesta din urmă. În consecință, suveranitatea aparține poporului și constituției sale, nu ține deci doar de guvernatorul suprem și de acțiunile acestuia. F. S. C.
10 A se înțelege: principele.
11 Althusius pare să nu facă distincție între lex divina et naturalis și jus divinum et naturale, adica legea naturală și dreptul natural F. S. C.
12 Efori: înalți demnitari în unele cetăți antice grecești, de exemplu în Sparta, unde chiar și regele era subordonat puterii lor. Althusius îi consideră pe principii-electori germani (Kurfürsten) ca fiind „efori” ce posedă puteri similare cu cele ale demnitarilor spartani.
13 Capitolele XIXXX, XXIXXXVIII și XXXIX. F. S. C.
14 Cetatea lui Dumnezeu, IV, 4. F. S. C.
15 Digesta I, 1, 10, 1. F. S. C.

Traducerea: Ovidiu PECICAN
2002.04.28.

articolul în format *.pdf