Daniel J. ELAZAR
Marele proiect de comunitate federală al lui Althusius
Analize 
Drumul către democrația modernă a început cu Reforma protestantă în secolul al 16-lea, mai ales printre acei exponenți ai protestantismului reformat care au dezvoltat o teorie teologică și politică ce a readus lumea occidentală pe calea autoguvernării populare, subliniind libertatea și egalitatea1. Deși întemeietorii și purtătorii de cuvînt originali ai protestantismului reformat au scris multe lucrări politice, scrierile lor au fost mai ales teologice, ori cu caracter polemic. Numai la sfîrșitul primului secol al Reformei a apărut din tradiția reformată un filosof politic care să construiască o filosofie politică sistematică în afara experienței reformate, sintetizînd experiența politică a Sfîntului Imperiu Roman și ideile politice ale teologiei contractuale a protestantismului reformat. Acest om, Johannes Althusius, și-a prezentat filosofia politică într-o operă clasică, Politica Methodice Digesta, publicată întîia dată în 1603, reeditată amplificată în 1610 și revăzută într-o formă finală în 1614.

Politica lui Althusius a fost prima carte care a prezentat o teorie cuprinzătoare a republicanismului federal înrădăcinat într-o perspectivă contractuală a societății umane derivată din – dar nu dependentă de – un sistem teologic. Ea prezenta o teorie a construcției politice bazată pe stat ca o asociere politică mixtă stabilită de cetățeni prin intermediul asocierilor sale primare pe baza consensului mai curînd, decît ca un stat reificat impus de un conducător sau de o elită.

Primul mare proiect federalist, cum însuși Althusius a fost atent să îl facă cunoscut, a fost cel din Biblie, mai exact Scripturile Evreiești sau Vechiul Testament. Pentru el, a fost și cel mai bun – politica ideală bazate pe principii corecte. Gîndirea biblică este federală (de la latinescul foedus, contract) de la un capăt la altul – de la contractul lui Dumnezeu cu Noe, care a stabilit echivalentul biblic a ceea ce mai tîrziu filosofii au numit legea naturală (Geneza, cap. 9), la reafirmarea de către evrei a contractului de pe Sinai sub conducerea lui Ezra și Neemia, adică adoptarea Torei drept constituție a celei de-a doua comunități statale. Principiul federalității este central în viziunea lumii biblice (Cartea lui Ezra, cap. 10; Cartea lui Neemia, cap 8.), baza tuturor relațiilor, mecanismul definirii și alocării autorității, și temeiul educației politice biblice.

Marele proiect biblic al umanității este federal în trei feluri. Întîi, este bazat pe o rețea de contracte începînd cu cele dintre Dumnezeu și oameni, care țese urzeala relațiilor umane, în special politice, într-o manieră federal㠖 printr-un pact, asociere și consimțămînt. În secolul al 16-lea, această viziune asupra lumii a fost recreată de aripa reformată a protestantismului ca o teologie federală din care Althusius, hughenoții, contractualiștii scoțieni și puritanii englezi și americani au dezvoltat teorii politice și principii ale proiectului constituțional.

În al doilea rînd, comunitatea statală biblică clasică a fost o federație de triburi pe deplin articulată și reafirmată prin contract, spre a funcționa printr-o constituție și niște legi comune. Toate și oricare dintre schimbările constituționale din cadrul statului israelit au fost introduse prin contract. Chiar și după introducerea monarhiei, elementul federal a fost menținut pînă cînd multe dintre structurile tribale au fost distruse de forțele externe. Viziunea biblică a unei comunități statale restaurate în era mesianică are în vedere reconstituirea federației tribale. Cei mai mulți dintre puritanii americani și mulți americani din era revoluționară, printre alții, au fost inspirați de comunitatea politică biblică în instaurarea aranjamentelor federale.

În al treilea rînd, viziunea biblică a „sfîrșitului zilelor” – era mesianic㠖 întrezărește nu numai o restaurare a sistemului tribal din Israel, ci chiar ceea ce apare ca fiind, printre toate intențiile și țelurile, o confederație globală sau o ligă a națiunilor, fiecare păstrîndu-și propria integritate și acceptînd un contract divin comun și o ordine constituțională. Această ordine va stabili relațiile contractuale potrivite pentru întreaga lume. Marile proiecte ale lui Immanuel Kant și Martin Buber au depins din greu de această viziune.

Sub anumite aspecte, toate marile proiecte federaliste care au urmat pînă la cel al lui Pierre-Joseph Proudhon, la mijlocul secolului al 19-lea, sînt derivate sau întrucîtva înrudite cu aceste precedente biblice. Lucrul este adevărat chiar dacă au existat distincții între marile proiecte evreiești și creștine, catolice și protestante, religioase și seculare din cadrul tradiției biblice. Marele proiect al lui Althusius este o propunere comprehensivă de dezvoltare a statului ideal care să funcționeze în armonie cu principalele forțe ale universului. El este conceput să ofere o bază pentru organizarea tuturor aspectelor statului și a ordinii lui sociale, bazate pe legea din Scriptură și pe învățămintele acesteia. Mai mult chiar, este federal într-un mod cuprinzător, ceea ce vrea să spună că fiecare aspect al statului trebuie întemeiat pe principii și adaptări federale, în maniera rețelei contractuale biblice. De asemenea, el încearcă să fie realist; este întemeiat pe o înțelegere realistă a naturii umane, a limitelor și posibilităților ei în ceea ce urma să devină cunoscut în secolul al 17-lea drept „noua știință a politicii”2.

Marele proiect al lui Althusius s-a dezvoltat dintr-o serie de segmente constructive sau celule de autoguvernare, de la cele mai mici, mai intime conexiuni, la comunitatea universală, fiecare dintre ele fiind organizată intern și legată de celelalte printr-o formă de relație consensuală. Fiecare este orientată spre un grad mai înalt de armonie umană care să fie atins integral în timp. Fiecare mare proiect combină într-un fel dimensiunea politică și cea mîntuitoare în căutarea bunei comunități, dacă nu chiar a celei sfinte. Un mare proiect federalist este unul în care universul este conceput în termeni federaliști, iar statul cuprinzător este construit în raport cu acesta.

Althusius trebuie considerat o figură localizată la intersecția tendințelor majore ale culturii occidentale în tranziția de la timpurile medievale la cele moderne. Unul dintre marii autori de proiecte creștine protestante, el a încălecat Reforma și începutul epocii moderne. În consecință, el a făcut efortul de a sintetiza și seculariza întrucîtva gîndirea reformată protestantă cu privire la statul ideal și de a o împinge în direcții practice, concrete.

În bătălia pentru construcția statală europeană din secolul al 17-lea, viziunea althusiană, care chema la edificare de state și principii federale – ca asociații politice mixte – a pierdut în favoarea viziunii lui Jean Bodin și a stataliștilor care chemau la alcătuirea statelor centralizate reificate, în care toate puterile erau întrupate într-un rege legitimat prin ordine divină la vîrful piramidei puterii sau într-un centru suveran. Dacă gîndirea althusiană și-a avut exponenți pînă în ultima parte a secolului, după aceasta ea a dispărut din curentul principal al filosofiei politice. Le-a rămas americanilor să inventeze federalismul modern pe baza individualismului și astfel să reintroducă ideea statului ca asociație politică mai curînd decît o entitate reificată, un artefact despre care se crede că ar avea o experiență independentă de poporul care îl constituie.

În secolul al 19-lea, o parte a gînditorilor germani ce doreau unificarea Germaniei pe principii federale, recapitulați de Otto von Gierke, l-au redescoperit pe Althusius. Dar, totuși, și acolo dinamica Germaniei înspre statalitatea reificată (statehood) și, pînă la urmă, înspre totalitarism, a lăsat ideile althusiene pe dinafară. Ele au rămas periferice pînă și în raport cu cercetătorii federalismului modern, căci acesta a fost atît de puternic conectat cu principiul individualismului, că nu exista vreun interes de a lua în considerare efortul althusian de a trata problemele familiei, ocupației și comunității împreună cu drepturile individuale în stabilirea ordinii politice. Doar recent, văzînd consecințele individualismului nelimitat, deopotrivă filosofic și practic, au început politologii să exploreze problemele libertății în relație cu grupurile primordiale – în special familiile și comunitățile etnice. Aici s-a descoperit că Althusius a avut mult de oferit societății contemporane.

Martin Buber a fost poate primul care a sugerat cum ar putea ideile althusiene să servească oamenii secolului al 20-lea. În lucrarea sa Paths in Utopia (Drumuri spre Utopia), el și-a întemeiat parțial lucrările politice pe Althusius. Carl Friedrich, marele exponent academic al liberalismului german, a reînviat interesul academic pentru Althusius, publicîndu-i Politica în versiunea ei latină, cu o introducere amplă. Recent, mai mulți savanți, ca Frederick S. Carney, Patrick Riley și Thomas Hueglin, au explorat ideile lui Althusius. În Germania lui natală a existat un interes reînnoit pentru ideile althusiene ca fundament pentru democrația federală germană. În ceea ce a fost odată Iugoslavia, influența althusiană a reprezentat o puternică contrapondere la comunism, ca bază pentru introducerea măsurării libertății republicane.

Există o oarecare dispută printre savanți cu privire la relația dintre Althusius și federalism. Otto von Gierke, primul savant care a încercat să-i restituie lui Althusius locul meritat în istoria gîndirii politice, a văzut în el esențialmente un medieval în căutarea reconstruirii corporatismului medieval pentru vremuri postmedievale și aflate în schimbare. Pe de altă parte, Carl Friedrich, prima figură importantă în renașterea althusiană din secolul al 20-lea, l-a văzut pe Althusius ca fiind plasat undeva între medieval și modernitate, un precursor al federalismului modern.

Ca cercetător al federalismului sub toate formele sale, și ca federalist, acest autor ar sugera că e necesar ca Althusius să fie privit nu doar într-o perspectivă istorică, în calitate de figură a tranziției de la corporatismul medieval la federalismul modern, ci ca o sursă de idei și modele pentru federalismul postmodern. Federalismul premodern, dinaintea secolului al 17-lea, a avut un temei tribal sau corporatist puternic, unul în care indivizii au fost inevitabil definiți ca membri ai grupurilor permanente, multigeneraționale, și ale căror drepturi și obligații au derivat în întregime sau în principal din apartenența de grup. Federalismul modern a explodat din acest model pentru a propune state construite strict sau în principal pe baza indivizilor și a drepturilor lor, lăsînd puțin sau nici un pic de spațiu pentru recunoașterea sau legitimarea grupurilor intergeneraționale.

Un federalism postmodern trebuie să ia în calcul unul dintre principiile de bază ale politicii postmoderne, anume acela că indivizii trebuie să fie securizați în drepturile lor individuale, dar și grupurile trebuie recunoscute ca reale, legitime și necesitînd un statut apropriat. Althusius este primul și unul dintre puținii filosofi politici care a încercat să facă această sinteză. Inutil să o mai spun, gîndirea lui tardiv medievală nu poate fi în întregime transpusă în epoca postmodernă din ultima parte a secolului al 20-lea. Totuși, în parte fiindcă a scris într-o perioadă de epocală tranziție de la evul mediu tardiv la epoca modernă, mult din sistemul, ideile și chiar terminologia lui pot fi adaptate sau cel puțin pot forma baza pentru un federalism postmodern. Prezentul eseu nu pretinde că este în stare să opereze această adaptare ori sinteză. Cel mult el sugerează cîteva linii de gîndire și investigație care ne pot conduce în direcția aceasta. Ele pot fi rezumate după cum urmează:

1. Temeiurile filosofiei politice a lui Althusius sînt amplu și profund contractuale. Pactum (contractul) este doar baza organizării politice legitime. Mai mult decît atît, Althusius dezvoltă o bază contractual-federală pentru ideile sale, care este cuprinzătoare. Nu numai că asocierea universală este construită ca o federație de comunități, dar însăși politica ca atare e amplu și profund federală, întemeiată cum este pe unire și comunicare (în sensul împărtășirii), așa cum sînt ele exprimate de ideea că membrii săi sînt simbionți.

Accentul dual pus de Althusius pe federalism ca relație și pe împărtășire [a acelorași valori] ca bază a relațiilor federale a rezultat că este o axiomă fundamentală a federalismului. Deși pot fi forme diferite de relații federale, iar idealul împărtășirii poate fi realizat în forme diferite, federalismul rămîne esențialmente o relație, iar împărtășirea este principiul ei călăuzitor. Astfel, statul este o asociație simbiotică constituită de simbionți prin comunicare.

Accentul pus de Althusius pe existența, deopotrivă, a asociațiilor naturale și civile în sfera privată reflectă interesul lui special privitor la ceea ce am numi dreptul natural la asociere. Familia este o asociație naturală bazată pe două relații: conjugală și de înrudire. De vreme ce familia nucleară este o relație conjugală, ea este contractuală. În mod natural, collegium sau asociația civilă este contractuală în ambele ei forme, seculară și ecleziastică.

Asociațiile mixte și publice sînt, deopotrivă, contractuale în raport cu orașul(stat) văzut ca o republică contractuală formată dintr-o uniune de collegia, cu provincia – o uniune contractuală de așezări – și comunitatea statală, o uniune contractuală de provincii (aceasta este așa chiar dacă Althusius vorbește despre drepturile provinciei ca sprijin al comunității statale și nu ca simplă uniune de orașe). Contractele sînt pentru Althusius căile prin care simbionții pot iniția și menține asociațiile. Ele sînt deopotrivă produsul necesității și al voinței.

2. Althusius se ocupă cu problema suveranității, care, ulterior, a devenit problema juridică critică a federalismului modern, și el o vede aparținînd poporului ca întreg. Pe de o parte, aceasta face dintr-un stat bun o res publica, întruchipează deci bunul comun. Pe de altă parte, aceasta face posibilă și existența unei consociatio consociatiorum, a unei universitas compuse din collegia, de vreme ce poporul poate delega exercitarea puterii suverane către corpuri diferite după cum îi place (în conformitate cu voința lui suverană).

Problema suveranității indivizibile ridicată de Jean Bodin a devenit stînca de care s-a spulberat confederația premodernă. Sistemul statal modern s-a bazat pe principiul suveranității indivizibile care, într-o eră a statelor tot mai monolitice și mai energice, a devenit un sine qua non al existenței politice. Așa încît, lumea medievală a statelor bazate pe o suveranitate împărtășită a trebuit să bată în retragere. Abia odată cu inventarea federalismului modern de către părinții întemeietori americani a fost găsită o soluție practică la această problemă, permițînd dezvoltarea federației moderne ca formă de guvernare. Althusius a oferit baza teoretică pentru rezolvarea problemei suveranității cu circa 175 de ani mai înainte (fără îndoială necunoscută lor) și i-a conferit necesara înrădăcinare filosofică.

Învierea interesului pentru Althusius în vremurile noastre a însoțit învierea posibilităților de confederare. Uniunea Europeană este exemplul călăuzitor de confederație postmodernă; există și altele trei sau patru. Deși Althusius însuși nu dezvoltă o teorie a confederării ca atare, modul său particular de a gîndi federalismul, în care vede asocierea universală ca fiind constituită de comunități organice cuprinzătoare, are în mod clar ceva de pus la contribuție pentru o teorie postmodernă emergentă a confederării3.

Althusius înțelege mai departe suveranitatea politică drept putere constituentă. Aceasta este, deopotrivă, o definiție mai restrînsă și mai republicană a suveranității, caracterul plenar al acesteia fiind folosit ca putere menită să constituie guvernarea – o putere care emană din corpul organic al comunității politice, i.e. poporul. Mai mult, odată ce poporul acționează, suveranitatea sa este localizată în jus regni, dreptul sau legea fundamentală a teritoriului, adică constituția.

Acest concept althusian are importante implicații pentru dreptul internațional contemporan, care se confruntă cu problema de a ști cum să tempereze efectele principiului suveranității absolute și indivizibile moștenit din jurisprudența modernă într-o lume din ce în ce mai independentă. Chiar și acolo unde principiul nu a fost pus în discuție, exercițiul practic al suveranității absolute nu mai este posibil. Mai mult, există un număr în creștere de situații în care principiul nu poate fi aplicat ca odinioară. Una dintre căile de rezolvare în asemenea cazuri a fost să se investească suveranitatea în documentul constituțional însuși, în ceea ce Althusius ar numi jus regni. Investirea suveranității într-un document constituțional este în întregime consonant cu un federalism contractual.

3. Althusius servește ca punte între fundamentele biblice ale civilizației occidentale și ideile și instituțiile politice moderne. El traduce tradiția politică biblică în forme moderne folositoare. Din acest punct de vedere, el trebuie opus lui Benedict Spinoza care, cîțiva ani mai tîrziu, în opera sa, Tractatus Theologico-Politicus (Tratatul de teologie politică), a pledat pentru o nouă știință politică modernă, demonstrînd că tradiția politică biblică aplicată numai la vechiul Israel a încetat să mai fie relevantă cînd evreii și-au pierdut statul (dacă și numai pînă cînd statul evreu a fost restaurat). Althusius se confruntă cu aceleași probleme ale politicii moderne fără a se debarasa ori a nega fundamentele biblice. Parțial, aceasta l-a făcut mai puțin util pe durata epocii moderne, atunci cînd accentele sale calviniste asupra necesarei legături dintre religie, stat și societate au mers contra curentului dezvoltării statului secular modern.

Versiunea althusiană a modelului calvinist de stat omogen din punct de vedere religios nu pare posibil să fie reînviat în epoca modernă. Pe de altă parte, sîntem pe cale de a reînvia o veche înțelegere a faptului că nici o societate civilă nu poate exista fără niște fundamente în norme transcendente, care să-i oblige și să-i unească pe cetățeni, stabilind bazele necesare pentru încredere și comunicare. [...]

A-l citi pe Althusius înseamnă să descoperi ce importante sînt ideile lui pentru vremurile noastre. Eclipsate timp de trei secole de convingerile majore ale epocii moderne cu privire la statul–națiune omogen, construit în jurul cetățenilor individuali, stînd goale – sub raport politic – în fața mașinăriei de stat, ideile althusiene par mult mai prezente în epoca postmodernă, cu rețelele ei politice mult mai moderne, cu recunoașterea reînnoită a grupurilor primordiale și a asociațiilor politice ca părți și parcele ale vieții politice contemporane, și lupta ei federalistă pentru, deopotrivă, universalism și particularism, ecumenism și comunitate.

Note
1 Vezi, de exemplu, Robert Henry Murray, The Political Consequences of the Reformation: Studies in Sixteenth-Century Political Thought (New York: Russell and Russell, 1960) și Michael Walzer, The Revolution of the Saints: A Study in the Origins of Radical Politics (Cambridge, Massachusetts: Harvard University Press, 1982).
2 Vezi Daniel J. Elazar, ed., Federalism as Grand Design: Political Philosophers and the Federal Principle (Lanham, Maryland: University Press of America and Center for the Study of Federalism, 1987).
3 Vezi idem, „Europe and the Federal Experience”, în Federalism and the Way to Peace (Kingston, Ontario, Canada: Institute of Intergovernmental Relations, Queens University, 1994).

Traducerea: Ovidiu PECICAN
2002.04.28.

articolul în format *.pdf