SIPOS Géza
Statul, pălăria și alegerile
Forum 
„Să începem cu o definiție: autorul acestor rînduri înțelege sub denumirea de stat modern acea putere politică, «dezrădăcinată» din starea mondială religioasă sincretică, din toate conexiunile religioase, morale și cele economice interpenetrate cu acestea, acea putere politică desacralizată, care există și este recunoscută ca avînd dreptul la o ciudată raționalitate proprie, care formează o lume aparte și, ca să spunem așa, se opune «lumii largi» a societății, poate să încerce – din punctul de vedere al propriei sale raționalități – să o înghită, să o imbibe de politică, să o zdrobească și să o supună prin modalități și metode variate, dar, desigur, poate să o și slujească, să o elibereze din rețeaua altor legături”. Cu această frază începe Ákos Szilágyi, în volumul de eseuri despre Rusia secolului al 20-lea, capitolul care poartă titlul elocvent Statul fugitiv în Europa de Est 1.

Percepția corectă a politologului
Argumentele lui Szilágyi – potrivit cărora în țara est-europeană prin excelență, adică în Rusia, statul dezertează din fața sarcinilor ce i-au fost împărțite, ca reacție la naționalizarea totală a comunismului – merită să fie luate în considerare pentru că tocmai acest concept nu reiese clar din analiza făcută de Gusztáv Molnár înaintea primului tur de scrutin de la 7 aprilie al alegerilor parlamentare din Ungaria. „Națiunea” și „țara” – acesta a fost titlul eseului (apărut în numărul 3-4/2002 al revistei Provincia), care a încercat, printr-o confruntare, parțială să definească evenimentele sociale întruchipate de cele dou㠄nu știm ce” (să nu spunem partide, pentru că opoziția celor doi uriași, Fidesz și MSZP, depășește antagonismele politicii de partid) care se înfruntă azi în Ungaria, precum și consecințele pe care aceste evenimente le pot avea asupra maghiarilor de peste granițe. Putem critica această confruntare conceptuală, putem să calificăm dicționarul de bază constituit din două cuvinte, pe care Molnár îl utilizează, ca un „impas teoretic” ce nu a fost clarificat. Ceea ce a făcut sociologul Nándor László Magyari în răspunsul său în formă de articol (Miféle nemzet, melyik ország? [Ce fel de națiune, care țară?], apărut în ziarul Magyar Hírlap din 24 aprilie (versiunea prescurtată a eseului lui Molnár fiind publicată de către același ziar în data de 7 aprilie). Eroarea răspunsului lui Magyari constă în faptul că, atunci cînd califică conceptul de națiune utilizat de Molnár drept un mit, uită că autorul în cauză, păstrînd cu precauție distanța, nu ia poziție nici de partea conceptului de „națiune”, nici de partea celui de „țară”, el încercînd mai degrabă să definească confruntarea dintre cele două mari partide condensată în aceste două lozinci – afirmînd că atît Fidesz cît și MSZP reprezintă diferențe de opinie existente în societate (care uneori mai sînt și provocate), cele două forțe intrînd în opoziție reciprocă în privința definiției calității de maghiar. Magyari dezaprobă acea întorsătură retorică prin care „națiunea cetățenilor („citizen-nation”) se confruntă aproape automat cu concepția de națiune culturală. Conceptul modern al națiunii definește, mai degrabă, aceste două relații ca fiind complementare”. Cu aceasta am fi de acord, numai că, în eseul lui Molnár, cele două concepte nu intră în confruntare din voința autorului, ci pur și simplu pentru că, în lupta electorală din Ungaria, grupările politicienilor din cele două tabere au dus o discuție aprigă tocmai pe linia acestor concepte. Că din punctul de vedere al ideii moderne de națiune toate acestea reprezintă un impas? Poate, însă în ultimele cinci luni (sau mai degrabă din 1998 încoace) în Ungaria au un cuvînt mai mare de spus cei care nu intenționează să împacă aceste noțiuni, ci vor să le întoarcă una împotriva celeilalte – acest lucru este valabil atît pentru Fidesz, devenit partid colectiv al dreptei, și pentru aliatul său, MDF, cît și pentru MSZP-ul socialist și partidul liberal SZDSZ.

Mizele și rezultatele alegerilor
„Societatea este un organism ciudat, de multe ori reacționează incoerent, conform logicii sale proprii, imposibilă de descifrat, dar pare, rareori, că percepe, înțelege ceva la care reacționează în același timp, în mod corespunzător, indiferent de ceea ce i se spune sau i se strig㔠– scrie Gusztáv Molnár; această atitudine a politologului merită tot respectul. Pentru c㠖 față de corectitudinea conceptuală adorată de către intelectuali – uneori este mai important ca cineva să perceapă corect mișcările sociale. Rezultatele primului tur al alegerilor din Ungaria susțin raționamentul lui Molnár: lista comună guvernamentală Fidesz–MDF a primit 40 de procente, opoziția MSZP 41 procente, în condițiile unei participări record de 70,53 la sută. Rămînînd în cadrul dicționarului de două cuvinte putem spune că a cîștigat „concepția de țar㔠– cîștigătorilor însă le place mai mult să se numeasc㠄forțele schimbării de guvern”. Pentru al doilea tur de scrutin, Fidesz s-a pregătit cu o campanie puternică, sprijinită prin mitinguri masive, ceea ce a și adus rezultate. În data de 21 aprilie, din cele 386 de fotolii libere ale parlamentului Fidesz-MDF a obținut 188, MSZP 178, iar SZDSZ 19. Potrivit sistemului electoral ungar și cutumei parlamentare, aceste ultime două forțe pot forma guvernul, deoarece fracțiunile lor unite, folosindu-se de majoritatea lor de 9 mandate, vor putea vota în 15 mai programul de guvernare al candidatului MSZP la postul de prim-ministru, Péter Medgyessy, și guvernul de coaliție al acestuia. Actualul premier, Viktor Orbán, a anunțat în cadrul unei adunări masive, desfășurată în 7 mai în cetatea din Buda, că forțele de guvernămînt nu au pierdut, de fapt, pentru c㠄patria nu poate fi în opoziție”, apoi a făcut apel la simpatizanții săi să formeze o mișcare reunindu-se în grupuri mici. Această afirmație dovedește faptul că cei doi autori citați au dreptate. Gusztáv Molnár denumește națiunea un „organism viu”, iar Nándor-László Magyari o „formă simbolică, schimbătoare a conștiinței”. Nimic nu ar dovedi mai clar faptul că sistemul conceptual al națiunii a existat, există și va exista, decît dacă adepții fostelor forțe de guvernămînt – adică cei ai concepției naționale – s-ar uni într-adevăr în cadrul unei mișcări. Poate c㠖 citîndu-l pe Molnár – cu ocazia alegerilor a avut loc o luptă între „națiune” și „țară”, și s-ar putea, de asemenea, ca această luptă să se decidă mai devreme sau mai tîrziu în favoarea „țării” – însă imaginea de după scrutin dovedește c㠄tabăra” națională a și trecut peste înfrîngerea parțială din alegeri.

Absența statului
Este frapant fenomenul potrivit căruia în viața publică a Ungariei, în ultimii ani, s-au purtat foarte multe discuții, baliverne, discursuri electorale și comunicate de presă în jurul imaginilor națiunii și țării, în jurul concepțiilor politice, în timp ce s-a vorbit foarte puțin despre stat. S-a discutat extrem de mult despre ceea ce face statul (despre aceasta politicienii guvernanți ai Fidesz au făcut multe declarații), precum și despre ceea ce nu ar trebui să facă statul, respectiv partidul care folosește mecanismul statului (iar despre acestea liderii opoziției au făcut cel puțin atîtea declarații ca și guvernul). Afirmația principală a opoziției a fost că Fidesz „zdrobește și imbibă cu politic㔠societatea și, în timp ce conduce țara, nu ține cont de principiile statului de drept care au fost cît de cît exersate de la 1989 încoace. Dar nu putem contesta nici caracterul angajat al afirmației făcute de un Fidesz avîntat, a cărei esență a fost: pornind de la un sistem împrospătat al ideilor de dreapta, „să eliberăm societatea din rețeaua altor conexiuni (cea a pesimismului și a interpenetrării intereselor post-comuniste)”. Nici la dialogurile despre coaliție dintre MSZP și SZDSZ din mai, problema nu a fost caracterul statului, ci împărțirea pragmatică a portofoliilor și a instituțiilor între cele două partide – de altfel, ar fi deja tîrziu ca specialiștii lor să discute probleme legate de teoria statului.

Chiar și numai pentru a simplifica continuarea raționamentului, nu merită să mai întîrziem asupra întrebării: care parte a avut mai multă dreptate în care problemă, deoarece, pentru a decide, ar trebui să trecem împreună prin toată presa politică a Ungariei din ultimii patru ani. Șansa acestei continuări a raționamentului se află însă exprimată și în eseul lui Molnár. Politologul afirmă că, dac㠄țara” va riposta la alegeri (ceea ce s-a și întîmplat), atunci maghiarii din Ardeal și Voivodina ar face mai bine să termine cu politica tipic minoritară, în permanență pro-guvernamentală, pe de o parte, iar pe de altă parte cu conceptul de națiune centrat pe Budapesta. Numai că este o problemă: nu prea există semne – cel puțin în Transilvania nu exist㠖 referitoare la aceste două renunțări, precum și la îmbrățișarea regionalismului situat deasupra comunităților naționale.

Gusztáv Molnár apreciază corect că nu putem decît spera ca guvernul MSZP-SZDSZ să facă mișcări și în țările vecine Ungariei în direcția „introducerii autonomiilor regionale pe bază de alegeri, care să aibă competențe puternice”. De ce cred că acest lucru va rămîne doar o speranță? Nici unul dintre partidele de opoziție – de pe acum de guvernămînt – nu a avut declarații de fond nici în programul său, nici în timpul campaniei electorale, despre stat. Au vorbit despre cum ar modifica ei aparatul statului pe ici-colo, dar nu și despre ce fel de stat ungar ar fi de dorit din punctul lor de vedere. Pentru concepția regionalizată ar fi binevenit un stat parțial depolitizat, care ar transmite cît mai multe probleme în cadrul competențelor de nivel local, care nu ar interveni cu mînă forte în dezvoltarea unor zone chiar dacă în viziunea celor din centru acestea ar diferi în mod excesiv de media generală. Această concepție înseamnă o structură statală neutră, minimalistă, care intervine cît mai puțin posibil în viața cetățenilor și care deservește în spiritul epocii, care renunță, de fapt, la acea atitudine modernistă potrivit căreia statul centralizat trebuie să dicteze în mod obligatoriu în toate domeniile vieții publice.

Pentru a atinge starea ideală a statului care sprijină regionalismul, care o deservește în neutralitatea sa modestă, este necesar ca societatea să se adreseze statului cel puțin cu indulgență bunăvoitoare – chiar dacă nu are încredere în el –, acelui stat care între anii 1948 și 1989 (în România și Iugoslavia parțial pînă în zilele noastre) a naționalizat toate valorile comunitare ale societății și nu vrea să le retrocedeze integral nici pînă în ziua de azi. Aici, sub expresia de „valoare” înțeleg deopotrivă valori materiale (clădiri, averi) și atribuțiuni, competențe, resurse sociale etc. Mai simplu spus: bani și putere.

Să ne imaginăm un „nene societate” mai mult sau mai puțin sărac, dar conștient, care bate la ușa vilei lui Oscar Statul zicînd: „Renunță în favoarea mea la 70 la sută din banii tăi și din puterea ta, ca să mă pot revigora, oferă-mi o bază satisfăcătoare, dar necesară, în acest scop, de restul mă ocup eu!”. O asemenea încercare conceptuală care tinde spre glumă, este aproape imposibil de imaginat în România, deoarece statului centralizat, care funcționează comandă manuală unsă cu șpagă, nici prin gînd nu-i trece să renunțe la puterea obținută în timpul dictaturii cuplate cu ideologia națională. Acest lucru mi se pare problematic și în cazul Ungariei, pentru că, din 1989 încoace, nu s-a produs o schimbare de o asemenea mărime, iar cauza nu poate fi alta decît susținerea – mai mult ca probabil – mică a transformării regionale radicale a statului.

Incertitudinea regionalismului
Susținătorii regionalismuluui ar fi bine să înțeleagă că, se pare, o parte însemnată a societății maghiare este mulțumită cu centralismul Budapestei completat de un sistem al autonomiilor locale relativ bun – care păstrează urmele tradițiilor de cel puțin 400 de ani ale sistemului comitatelor. (Acest sistem al autonomiilor a fost sprijinit chiar de către guvernul Fidesz prin sume importante destinate dezvoltării provinciei – e drept că regionalismul ar desființa tocmai aceste sisteme centrale ale redistribuției.) Cei care sînt de partea concepției de stat liberal, minimalist, care deservește, nu trebuie să uite că acestei majorități masive îi convine, poate, că partidele care își schimbă periodic pozițiile utilizează, de fapt, instituțiile de stat ca niște sisteme în serviciul puterii și nu au intenția să lase moștenitorilor lor un sistem al puterii minimalizat strict, care ar diminua posibilitățile economice ale propriilor sfere de influență și de putere. Mai trebuie adăugat că miza alegerilor din Ungaria din 1994, 1998, și parțial a celor din anul acesta a fost „schimbarea gărzii”: la o parte cu elita proliferată! Dacă privim din acest punct de vedere, majoritatea nu se entuziasmează pentru elitele politice care procedează în acest fel, le și schimbă la nevoie, însă este dezamăgită la fiecare patru ani.

Or, pentru ca Ungaria să devin㠄o structură regională post-modernă a comunităților teritoriale” și, în urma exemplului ei, și teritoriile multietnice din jur să devină la fel, este nevoie de o asemenea voință și presiune totală din partea societății, care să oblige elitele politice din Ungaria și din România să facă această schimbare. Gusztáv Molnár a indicat corect faptul că miza alegerilor din Ungaria se află, printre altele, în sfera confruntării dintre concepția de „țar㔠și cea de „națiune” – dar nu putem vedea clar dacă în spatele concepției de stat schițată mai sus există un sprijin de asemenea mărime.

Pentru minimalizarea, depolitizarea și regionalizarea statului este nevoie, pe de o parte, ca societatea să știe și să simtă că statul îi aparține, iar pe de altă parte ca elita politică să recunoască și ea faptul că statul minimal poate funcționa și fără genialitatea ei autoritară. În aprilie, în spatele „țării” s-au aliniat – adăugînd numărul alegătorilor din cele două tururi de scrutin – 7 milioane 500 de mii2, în timp ce în spatele „națiunii” s-au adunat 6 milioane 700 de mii de cetățeni ai Ungariei. Iar de partea „statului” și a „regiunii”? Cu siguranță, mulți: aceștia, într-adevăr, formează o majoritate invizibilă. Dacă această majoritate nu va deveni vizibilă, nici măcar Uniunea Europeană liberală, post-modernă, a „țărilor și regiunilor” nu va fi capabilă să impună această transformare a statului societăților din Ungaria, respectiv din România. Astfel va putea deveni Ungaria mai devreme, iar România (poate) mai tîrziu, doar un buchet colorat și mirositor, un buchet special pe pălăria UE.

Note
1 Szilágyi, Ákos, Oroszország elrablása. A szovjettelen unió története. [Răpirea Rusiei. Istoria uniunii nesovietice] Helikon Kiadó, Budapest, 1999.
2 Babus, Endre, Akciótervek a szavazatok újraszámlálására – Direkt kapcsolat? [Planuri de acțiune pentru recalcularea voturilor – O legătură directă?] În, HVG, an. 24., nr. 19., 11 mai 2002.
SIPOS GÉZA s-a născut la Cluj, în 1978. Este publicist, jurnalist al cotidianului internet Transindex (www.transindex.ro).


Traducerea: KOROS FEKETE Sándor
2002.04.28.

articolul în format *.pdf