Alexandru ANTIK
Dincolo de afiș… promisiunea învierii
Observator 
Balcanic sau balcanici? Am fost pentru prima dată în viața mea într-un loc care, conform hărții Europei, se află în inima Balcanilor. Numele localității, devenită celebră în istoria Balcanilor, este Bitola. Este un oraș pitoresc situat în sudul Republicii Macedonia, cu urme grecești ale trecutului istoric (descoperirile arheologice Heraclea Lincesis), cu un număr de moschei medievale și moderne (de exemplu moscheea părăsită Ajdar Kadi sau Moscheea Jeni, care, în prezent este Galeria Municipală de Artă etc.), cu străzi strîmte și elemente arhitecturale specifice ale bazarelor turcești (adevărat, fără turci), cu renumita corso (Sirok Sokak), care pare a fi principala atracție pentru localnici și străini. Toate acestea conferă o particularitate distinctă acestui oraș chiar și în comparație cu alte localități din Macedonia. Bitola este un oraș cu tradiții multiculturale și multietnice, care a rămas fără albanezi, ca urmare a dezintegrării fostei Iugoslavii și a conflictelor etnice dintre macedonenii slavi și albenezii musulmani. Faptul reiese și din articolul Dialog în Scopje, publicat în numărul din noiembrie 2002 al Provinciei: „În Bitola, acum, nu mai există albanezi, fiind, în schimb, dificil să fii macedonian în Tetovo. Provocarea este să reușești să oprești un atare grenaj în enclavele acestea nesigure”. Oricine crede că cele menționate ar fi exagerări proprii jurnaliștilor poate să se convingă de contrariul chiar în aeroportul de la Skopje: tancurile și elicopterele camuflate atrag atenția asupra prezenței masive a forțelor de menținere a păcii. În Bitola însă nu există nici o urmă a manevrelor militare. Aici, la 400 de km de capitală, în orașul înconjurat de munți cu piscuri înzăpezite chiar și în luna mai, te așteaptă o lume și o atmosferă balcanică, așa cum ți-ai închipuit-o. Dar, foarte repede te luminezi că despre Balcani trebuie să vorbești la plural, atît în ce privește tradiția, cît și opțiunile ei, printre care și opțiunile artei contemporane.

Prima stație a adaptării e corsoul Sirok Sokak, mulțimea șiroind de dimineața pînă la miezul nopții în acel culoar îngust flancat de mesele cofetăriilor. Odată cuprins de acest val de oameni nu poți face altceva decît să te lași purtat de el. Pare un adevărat ritual între cei care defilează și cei care stau la masă; parcă toți ar avea ceva de făcut, pe de altă parte ai impresia că nu au nimic altceva de făcut decît să umple timpul celor prezenți cu figurile lor de gură-cască. Vocea umană încearcă să se măsoare cu valuri sonore amplificate electric, dar de multe ori comunicarea se reduce la un limbaj al semnelor gestuale sau la mimică, ce adesea nu este inteligibilă decît pentru inițiații locului. O expresie caracteristică, rigidă, care se transformă ocazional, dacă întîlnirea este colorată de gesturile voioase, cordiale, schițînd complimente sau pupături. Nici o grabă pînă la următoarea întîlnire. Cînd și unde, este o întrebare a novicelui, care nu știe că acest loc oricum nu-i locul discuției serioase, ci al taclalelor lîngă o cafea și alte lichide. O priveliște zilnică, parcă ai impresia că dimensiunile spațiului și timpului sînt diluate. O priveliște pașnică care vine în opoziție cu întrebările lipite de acasă pe creierul tău. Temerile închipuirii că o mulțime ca asta ar fi fost plină de egoism, de intoleranță, instincte belicoase și ar fi putut pricinui chiar și fapte sîngeroase? Care este cauza acestei epidemii? Impostorii clasei politice sau necugetata sferă civilă?

Sorbind cafeaua, și în minte cu o idee a lui Konrád Gyögy: „trebuie văzut cadavrul din spatele afișului”, dar și cu promisiunea reînvierii, adăugam eu, și mă îndreptam spre hotel pentru a studia obiectivele Declarație publicată în 2000 de Forumul sud-est european al Schimburilor Artistice din Tesalonik, și cartea lui Nebojsa Vilic, o antologie publicată recent, care cuprinde viziunile artiștilor alternativi din Macedonia ultimului deceniu. Cartea unei generații cu o opțiune clară către o liberă simțire și exprimare în artă, care aduce și dovezi ale noilor instituții create, în interiorul cărora s-a produs această nouă generație și care au asigurat un cadru relațiilor interpersonale și organizarea expozițiilor comune.

Arta nu are menirea să judece între bine și rău, frumos și urît, ordine și haos, alb și negru, rațional și irațional, perisabil și peren. Utilizînd instrumentarul oferit de ironie, joc, parodie, ea poate, în cel mai bun caz, să atragă atenția asupra naturii negative a exclusivității bipolare, să reducă din puterea acestei dihotomii. Organizatorii Expoziției/Simpozionului Internațional de Artă din Bitola – care a ajuns la cea de a doua ediție –, Biljana Petrovska Isijanin și Ljupcho Spirovski Isijanin nu au ales din întîmplare ca generic al expoziției sloganul bipolar EU- TU(VOI) (și cel de DA-NU în 2000), și nu este o coincidență faptul că în ambele ocazii s-a pus accent pe mobilitatea dintre diferiții poli, pe dialog. Timp de două săptămîni, artiștii invitați au avut posibilitatea să observe, să descopere, să formuleze în limbaj artistic relația interpersonală dintre EU-TU(VOI) și să aducă la cunoștința experienței colective.

Fiecare participant are valoarea definită de ceea ce iradiază trupul, spiritul și talentul lui – aceasta este definiția restrînsă, nicidecum finală a relației EU-TU(VOI), formulată de opțiunile și formele concrete ale lucrărilor prezentate în aceste două săptămîni, în situația dată, lucrări și forme de viață, fără posibilitatea de a le enumera exhaustiv.

Artistul din Amsterdam, Charles Citron este un explorator al diferitelor culturi, un artist care face acest turneu cu păpușa lui, Yankee Joe (amintindu-ne de eroii western-hollywoodieni), purtînd și plasînd și confruntînd cu diferite situații, locuri și comunități vizitate, imortalizînd fotografic sau prin video cameră aceste momente fericite ale turismului cultural. În Bitola artistul a expus în aula centrală a moscheei Jeni, pozele „sejurului” asiatic ale lui Yankee Joe, în anturajul figurilor erei maoiste sau ale lui Buddha, devenite astăzi obiecte de bazar și suveniruri. Martin Zet din Praga a improvizat în compania celorlalți artiști, creînd numeroase situații (prin gesturile sale ce puneau în mișcare fantezia), care puteau fi continuate cu ușurință de oricine. Printr-un gest ironic se auto-denunță într-un ziar local cu ajutorul unei poze, a unui portret dublu care poartă titlul „Urmărirea lui Free Martin Zet, dat dispărut”, care-l ilustrează pe el fotografiat din față și pe prietenul său lituanian, R. D. (care a fost prezent la acest eveniment) din profil. O altă acțiune a lui a constat în blocarea cu un gard înalt de sîrmă a străzii Sirok Sokak în perioadă de circulație maximă, ceea ce a generat o reacție virulentă din partea mulțimii care, evident, nici măcar nu s-a gîndit la semnificația gestului. Artistul Robert Martinez din New York a umplut în doar cîteva zile spațiul interior al clădiirii ruinate a Casei Memoriale Tito cu desenele graffiti interpretate într-o manieră personală. Ca motive pentru desene artistul a utilizat imagini cu copiii străzii din zonă și motive ale imaginilor găsite în Albumul Memorial Tito, pe care le-a relaționat cu notele de pe aceste insule de imagini și cu frînturi de discuții ocazionale. Oliver Musovik a expus portretul comun al lui și al celor mai buni prieteni ai săi în vitrina unui studio foto obișnuit și a scris cîteva rînduri de note pe fiecare portret. Abordarea e aparent banală, dar în contextul relațiilor umane profund alterate, această formulă de imagine și text elementară este expresia dorinței de relații umane pozitive. Lucrarea lui Igor Toshevski, tot din Skopje, este de altă factură. El a șoptit în găurile lăsate de gloanțe în pereții din diferite zone ale orașului, a însemnat aceste locuri pe o hartă a orașului Bitola, a multiplicat aceste hărți și, adăugîndu-le un mesaj de cîteva rînduri scrise cu litere cirilice, le-a trimis participanților. Absența lui pe tot parcursul manifestării a întărit parcă aluzia la introvertire, (non)comunicare, respectiv la imposibilitatea intercomunicării.

În ceea ce mă privește, am expus o machetă ce ilustra o discuție familială purtată cu soția mea, discuție despre un „dolce far niente” paradisiac, despre plăcerea și povara artistice într-un context existențial în schimbare, despre figurația subiectului și configurația obiectului și despre rolul acelei reproduceri vechi, îngălbenite, care ilustra învierea morților și care a stîrnit toată discuția. Macheta evenimentului a fost expusă într-o zonă artistică protejată, în antespațiul Galeriei Municipale de Artă (Moscheea Jeni). Expunerea mea a întrerupt șirul evenimentelor obișnuite, tradiționale, neinteresante. După crearea instalației am rugat participanții să se implice în workshop-ul familial realizat prin intermediul machetei pentru a-l îmbogăți. Tot în acest spațiu am expus și o altă lucrare. Aceasta cuprindea două figuri, o machetă înfățișînd o statuie locală a unui pionier-partizan (avînd trup de copil și trăsături faciale de om matur) și o machetă care mă reprezenta într-o poziție identică cu cea a statuii care era distorsionată în photoshop pentru a ajunge la raporturile corporale ale statuii. „The parts of the same system?” – mă întreba Charlie examinînd cele două siluete-foto la vernisaj. Pe moment nu-mi dădeam seama la ce se referă: la caracterul de suvenir al exponatelor sau la faptul că cele două figuri expuse pe același soclu ar fi produse ale unui singur sistem?

Traducerea: KOZÁK Gyula
2002.04.28.

articolul în format *.pdf