CSOMA BOTOND
O carte în dezbatere
Forum 
Lipsa analizei lucide care își face simțită prezența cu desăvîrșire în peisajul politic autohton a apărut și în mediile intelectuale. Cartea domnului Patapievici, intitulată Omul recent, a determinat un război total, presărat cu acuze de ordin personal din care reiese că autorul este un narcisist, iar prin publicarea acestei cărți n-a avut alte intenții decît să atragă asupra lui atenția opiniei publice, simțindu-se marginalizat și uitat după schimbările politice survenite în anul 2000 (aceeast㠄lupt㔠a fost prezentată amănunțit de dl. Al. Cistelecan în nr. 3-4 al Provinciei). Desigur, în acest vacarm general, cu excepțiile de rigoare (de exemplu, excelentul articol analitic publicat de dl. Andrei Cornea în revista 22, intitulat Se poate combate relativismul postmodern?), n-au lipsit pornirile dure, maniheiste, de tip iacobin, cele care împart lumea în categoria celor buni și a celor răi. Potrivit adepților acestei viziuni, dacă exprimi anumite critici cu privire la revendicările unei minorități, la politica occidentală sau la unele efecte eventual nefaste ale postmodernismului radical ești, fără urmă de dubiu, nu-i așa?, un antiminoritar care nu acceptă diversitatea, unul care manifestă tendințe spre universalizare și omogenizare, un antioccidental și, nu în ultimul rînd, un reacționar periculos care nu vrea sau nu poate să înțeleagă necesitățile mentale și politice cu caracter profilactic ale prezentului.

Această abordare strict ideologică și dogmatică a unei probleme naște o aporie la nivelul orizontului de deschidere în privința alterității analizei particulare. Dar, în același timp, ea prezintă avantaje indiscutabile pentru promotorii ei. Cel căruia i se administrează stigmatul de reacționar, antioccidental sau antiminoritar poate fi redus la tăcere și supus oprobiului public într-un mod foarte eficient, nemaifiind necesară analiza punctelor de vedere exprimate de persoana vizată. Dacă am dori construirea unui raport de cauzalitate în cazul acestui demers, cred că am putea identifica un fenomen cauză sub forma unei intenții frauduloase de marginalizare a preopinentului, urmat de un efect generator de superficialitate cu importante consecințe de factură simplistă. Un caz notoriu de intoleranță dogmatică s-a produs în Franța postbelică, atunci cînd majoritatea intelectualității, chiar și scriitorii catolici, fascinați de aportul adus de Uniunea Sovietică la victoria finală asupra Germaniei naziste, s-a raliat ideii care decreta că o persoană nu putea să aibă simultan atît convingeri anticomuniste, cît și antifasciste, ceea ce însemna implicit că dacă cineva s-a declarat anticomunist a fost automat etichetat drept fascist. Această opinie care denotă o oarecare îngustime de discernămînt a intelectualității franceze „vizionare” – denunțată atît de Raymond Aron, cît și de François Furet – a contribuit din plin la eficiența progapandei sovietice, care avea drept scop crearea de fasciști imaginari, precum de Gaulle, Adenauer sau chiar generalul și viitorul președinte american Eisenhower.

Cartea în cauză procedează la abordarea unei game variate de subiecte profunde, între care aș putea enumera, cu titlu exemplificativ, urmările dispariției lui Dumnezeu din cadrul judecăților de valoare emise în era modernă și în cea postmodernă, efectele muliculturalismului, ale corectitudinii politice și cele ale feminismului, toate fiind considerate de către autor produse ale postmodernismului, sau consecințele unei anumite superficialități prezente în gîndirea academică contemporană.

În privința unei imagini de asamblu asupra metodei adoptate de către autor în vederea unei analize temeinice a modenității și efectelor ei, cea mai bună descriere a cărții o dă chiar subtitlul ei: „o critică a modernității din perspectiva întrebării: ce se pierde atunci cînd ceva se cîștigă?”. Ca o impresie personală, după lectura acestei cărți nu mi se pare că dl. Patapievici ar fi un tradiționalist întîrziat sau un romantic frustrat de genul celor din perioada interbelică. Este falsă ideea că argumentele și citatele prezentate ar invita la un misticism periculos care ar putea genera atitudini favorabile unei mentalități de extremă dreaptă, similară unei perioade de tristă amintire. Autorul nu propune o alternativă la modernitate. Cu alte cuvinte, acceptă regulile jocului democratic. În unele aspecte ale postmodernismului radical vede chiar o tendință de limitare a gîndirii libere neîncadrată idelogic, aceasta din urmă fiind o condiție necesară realizării democrației absolute. Dar de multe ori ajunge la concluzii eronate – asupra unora dintre acestea voi face referire în cele ce urmeaz㠖 generate, și la el, tot de un dogmatism, dar în acest caz de factură religioasă.

La întrebarea dacă putem să nu fim moderni, răspunsul autorului este un nu categoric1. Dilema ridicată nu se referă la contestarea modernității în sine, ci la evaluarea ei. Efectul negativ îl constituie faptul că modernitatea este privită ca o substanță și nu ca instrument utilizat în vederea găsirii unui modus vivendi. Mai mult de atît, postmodernismul radical a ajuns să fie un crez, un fel de religie seculară cu precepte dogmatice proprii, printre care putem enumera: absența unei realități esențiale, totul este relativ, altfel spus, adevărul nu poate fi deosebit de ceea ce este fals, iar modernitatea este epuizată. Aceasta înseamnă că trebuie construită o structură nouă care să corespundă noilor provocări ale vieții.

Modernitatea care și-a depășit condiția tehnică și utilitară trebuie să fie substituită, spune Patapievici, cu o cultură a discernămîntului. Numai că, în opinia dînsului, discernămîntul nu poate fi decît de factură divină. Aceasta înseamnă că un ateu este incapabil de un discernămînt care să-i permită să facă distincție între ceea ce este bine și ceea ce este rău sau nu este în stare ca, pe calea discernămîntului, să-și dea seama că o anumită chestiune este o aberație crasă ce excede într-o mare măsură nevoile utilitare și spirituale ale vieții. Nu cred că postmodernismul radical și uneori chiar aberant poate fi combătut numai dintr-o perspectivă religioasă.

Un alt exemplu de argumentare care ridică multe semne de întrebare – identificat și de către dl. Andrei Cornea2 – este poziția lui Patapievici față de problema individualismului. „Individualismul nu poate fi consecvent justificat adoptînd o filosofie atee. Singura consecință logică a filosofiilor politice atee este regimul politic colectivist. Implicîndu-se și justificîndu-se reciproc, ateismul și colectivismul sînt unul premisa consecințelor celuilalt”3. Concluzie falsă, pentru că, de-a lungul istoriei, de foarte multe ori colectivismul a fost justificat cu ajutorul religiei, iar foarte mulți dintre adepții individualismului au fost atei convinși. Nu știu în ce măsură poate oferi creștinismul un spațiu de afirmare favorabil individualismului. Indiscutabil, mîntuirea este un act individual prin excelență. În schimb, morala creștină generează mai mult o solidaritate interumană de natură comunitară care exclude oarecum influența valorilor individuale. Această intransigență fundamentală este consecința faptului că autorul a preferat, în ceea ce privește critica relativismului radical, metoda care face apel la metafizică față de cea care adoptă criterii de ordin procedural, propusă de John Rawls sau Jurgen Habermas. Prin utilizarea transcendenței metafizice s-a diminuat capacitatea rațiunii de a respinge sofistica postmodernă, neconvingînd decît pe cei convinși4.

Principiul modernității: „Gott ist tot” a provocat, în opinia lui Patapievici, o schimbare în ierarhia valorilor. Locul ierarhiei stabile de „sus în jos” a fost preluat de o construcție orizontală unde valorile se află într-o mișcare și metamorfoză perpetuă. Ar fi interesant de știut dacă această alunecare spre orizontală s-ar fi produs dacă principiul „Gott ist tot” n-ar fi apărut pe tărîmul ideilor. Consider că nici această transformare din ierarhia valorilor nu se poate reduce numai la o motivație de ordin metafizic.

Ca o caracteristică generală a acestei cărți am putea aminti critica vehementă a viziunii ideologice asupra lumii, care este neagră sau albă, și, totodată, critica unor mișcări și curente care tind să devină un soi de „l’art pour l’art” cu valențe deosebit de periculoase pe plan mental. Temporalitatea a ajuns singurul punct de referință și în funcție de ea sînt emise judecățile de valoare. Putem să reflectăm asupra consecințelor faptului că în anumite medii orice este acceptat numai pentru că este nou, fără a se proceda la o analiză temeinică a lucrului în sine. Tradiția a ajuns să reprezinte ceva absolut negativ, orice referire la ea atrage automat stigmatul de învechit, reacționar, pentru că, nu-i așa, ceea ce este vechi este neapărat rău și determină suspiciuni. Identificarea tradiției cu tradiționalismul reprezintă unul din clișeele primitive ale postmodernismului agresiv. Progresul a ajuns să constituie o valoare în sine. Progresiștii vor să pară niște cîrmuitori atotștiutori ai lumii care trebuie să lumineze „poporul” pentru ca acesta din urmă să nu cadă cumva în capcanele reacțiunii. Cea mai eficientă modalitate de realizare a progresului este, după cum putem vedea de multe ori, diabolizarea aceluia care a cutezat să ridice anumite obiecții în legătură cu anumite valori impuse în numele progresului5.

Nu ideea progresului ca atare care, în planul discursului politic, a luat forma corectitudinii politice, este iritantă, ci modalitatea în care se încearcă constituirea grupurilor de sprijin. Anumite cercuri pur și simplu și-au arogat dreptul exclusiv de a promova un tip de comportament social care nu acceptă nici o alternativă. Egalitarismul propagat de ideologia „corectitudinii politice”este dezirabil numai în măsura în care vine în întîmpinarea dificultăților reale existente în corpul social și nu reprezintă un mijloc facil de dictat socio-politic utilizat în vederea marginalizării. Dacă o anumită tradiție privită în individualitatea ei are efecte negative pe plan social, în sensul că anumite persoane au de suferit de pe urma ei, este de dorit înlăturarea ei, dar nu prin marginalizare, ci prin utilizarea dialogului, și nu pentru că este vorba despre o tradiție, ci pentru că reprezintă un factor generator de suferință. De la această formă menționată este un drum lung și anevoios pînă la războiul total împotriva oricărei tradiții.

„Corectitudinea politică”, ajunsă la cote aberante, poate fi combătută cel mai bine pe calea discernămîntului critic. „Un stupefiant exemplu de corectitudine politică este cules de Murray Rothbard: Cînd unul dintre membrii Curții Supreme de Justiție propus de președintele Nixon a fost socotit, – în derîdere – mediocru, senatorul republican Roman Hruska din Nebraska s-a întrebat de ce n-ar avea oamenii mediocri din America dreptul de a fi reprezentați la Curtea Supremă. Intr-adevăr, de ce oare minoritatea, să zicem, a idioților (gîndită ca o grupare sociologic construită pornind de la o formă specială de handicap), nu ar putea fi reprezentată, potrivit cotei sale demografice, în toate instituțiile unei societăți decente, așa cum e văzută aceasta de vizionarii corectitudinii politice?”6 Putem reflecta, desigur, dacă nu cumva exemplul de mai sus ne conduce la următoarea concluzie: „Corectitudinea politică este, în fond, alianța dintre un filistinism care caută să-și mascheze filistinismul prin îmbrățișarea cauzelor progresiste și un activism social care caută să niveleze umanitatea pretinzînd că încurajează diversitatea”7. Din punctul de vedere al rațiunii analitice, schema prezentată mai sus, cred eu, poate fi considerată plauzibilă. Oare ar putea cineva să creadă că numirea unui judecător mediocru la Curtea Supremă a Statelor Unite este chiar necesară înfăptuirii binelui social? Ne putem întreba pe bună dreptate ce este mai important: ca mediocritatea să nu constituie un impediment profesional sau funcționarea eficientă a sistemului judiciar. Numai că, potrivit teoriilor „progresiste” denumite „anything goes”, este indecent să stabilești ierarhii și judecăți de valoare care pun accentul pe superioritate. Problemele intervin numai atunci cînd împotriva corectitudinii politice în ansamblu se clădește următoarea structură de argumentație: „De vreme ce religiile sînt spiritual superioare înrădăcinărilor identitare (care sînt simple concrețiuni istorice contingente – respectabile în cel mai bun caz, dar nu superioare, în sens spiritual) ori «raselor» (care nu sînt decît înrădăcinări genetice materiale), atunci protecția cea mai înaltă ar trebui adusă numai religiilor. Cum protecția corectitudinii politice nu se aplică religiilor, cu atît mai puțin ar trebui aplicată corectitudinea politică lucrurilor vădit inferioare, adică raselor și etniilor”8. Din citatul anterior răzbate o abordare unilaterală, aceasta fiind consecința dogmatismului religios de care pomeneam.

Atrofierea spiritului critic are drept urmare apariția fenomenului de spălare a creierului. Spălarea creierului naște radicalisme absurde lipsite de înrădăcinări în fundalul vieții cotidiene, promovînd îndoctrinarea ideologică. „Corectitudinea politică recent㔠susține principiul „amintirilor recuperate”, ceea ce înseamnă că: „Dacă sînteți incapabil să vă amintiți de o presiune caracteristică (abuzului sexual), dar aveți vaga impresie că ceva de felul acesta s-a petrecut, înseamnă că abuzul sexual a avut loc”9. „Acuzațiile de abuz sexual aduse de copiii deveniți adulți părinților deveniți bătrîni s-au transformat într-un adevărat și terifiant flagel, de la 0,16 milioane în 1967, la 1,7 milioane în 1985, din aceste cazuri, chiar potrivit statisticilor oficiale, 65% nu au nici o bază reală”10. Un exemplu elocvent a ceea ce înseamnă spălare de creier și îndoctrinare ideologică ni-l dă chiar autorul: „Familia elvețiano-americană Wutrich locuia la Pine Drive Colorado. În 25 mai 1999, băiețelul Raoul se află împreună cu surioara lui de 5 ani în curte. La un moment dat o ajută să-și dea jos chiloțeii ca să o pună să facă pipi (este ceea ce spune bunica copiilor aflată acolo). De la 25 de metri, o vecină bine îndoctrinată de teoriile despre incestul infantil și abuzul sexual masculin vede scena și denunță imediat ceea ce își imaginează că vede, direct la poliție. Poliția înregistrează cazul la rubrica incest deosebit de grav. În 30 august, la zece jumătate noaptea, o echipă formată din șase șerifi înarmați descind acasă la familia Wutrich și îl arestează pe Raoul. Îl ridică pe sus, în cătușe, învelit într-o pătură și desculț. Copilul este dus la pușcărie. Va împlini 11 ani în detenție. Ca să-și protejeze ceilalți copii, familia elvețiano-americană se refugiează în Elveția, care, ca stat, cere încetarea aberantei acțiuni judiciare împotriva micuțului Raoul. Interpelată, purtătoarea de cuvînt a procurorului districtual califică acțiunea împotriva băiețelului de 10 ani ca fiind «o procedură cu totul obișnuită, iar cazul împotriva acestuia extrem de solid»”11. În acest caz, aberația se retrage în favoarea tragicului.

Sînt întru totul de acord cu autorul că pierderea de teren a discernămîntului se manifestă și în unele medii academice. Foarte multe cărți scrise de profesori universitari nu sînt altceva decît simple înșiruiri de citate. Poate că la noi acest fenomen este și mai pregnant și își face prezența uneori și în formă de plagiat, nu atît din cauza „progresului”, ci mai degrabă din cauza incompetenței. Multe lucrări au un caracter descriptiv, prezentînd doar datele problemei, după care urmează un punct mare. Oricît am răsfoi aceste cărți, ar fi foarte greu să descoperim o viziune personală sau o analiză critică a celor prezentate. Fără a vrea să diminuez meritul specialiștilor în aprofundarea unui domeniu bine definit și să ridic în slăvi cunoașterea bazată numai pe rațiune și viziune, nu pot să nu observ, odată cu Patapievici, o gîndire limitată în cazul multor specialiști, limitare care se datorează, într-o bună măsură, lipsei de cultură generală și mediocrității.

Extremismul intelectual reprezintă un factor de influență în multe dintre elementele postmodernismului. Mișcarea feministă care, la origine, a fost concepută în vederea realizării egalității în drepturi a femeilor cu bărbații, iar după aceea în vederea combaterii unor dezavantaje ce decurgeau din prejudecăți primitive, rezultate din percepția publică a femeilor, s-a metamorfozat, în variantele sale radicale, într-o formă de viață militantă. Se propagă negarea și ruperea totală a contactului cu orice activitate care în trecut era considerată, datorită unei mentalități rigide și patriarhale, în sarcina exclusivă a femeii. Să luăm un exemplu banal. În trecut, și de multe ori și în prezent, în anumite cercuri, s-a acceptat, ca regulă generală, că gătitul casnic este datoria exclusivă a femeii. Drept răspuns, feminismul radical susține că orice reîntoarcere în bucătărie, chiar dacă sarcinile sînt împărțite cu bărbatul, este sub demnitatea femeii și, în fond, reprezintă o nouă tendință de subjugare a femeii, un atac la adresa feminității. Absurditatea radicalismelor de acest tip este și mai evidentă cînd militantismul ajunge să facă presiuni asupra sentimentelor de iubire. „Claude Habib relatează cazul unei studente bine impregnate de noile gender studies, care, studiind la universitate romanul Le Rouge et le Noir al lui Stendhal, a exclamat despre madame de Renal: «ce vacă!». Firește, potrivit noilor prejudecăți care decurg din principiul fundamental al feminismului – genul este o invenție a raporturilor de putere –, doamna de Renal nu avea educația idelogică a feministelor eliberate și, deci, modul în care eroina lui Stendhal își trăia iubirea nu mai poate în nici un fel constitui pentru noi un exemplu al suferințelor eterne ale iubirii, ci eventual, numai o ilustrare a prostiei acelor femei din trecut care ignorau feminismul feminității lor”12.

O altă problemă ridicată de Patapievici este cea a minorităților. Sînt de acord că ceva nu poate fi adevărat numai pentru simplul fapt că a fost afirmat de un minoritar. După cum tot o aberație mi se pare și mentalitatea conform căreia dacă cineva ridică anumite obiecții față de doleanțele unui minoritar el devine automat reacționar și, implicit, antiminoritar. Firește, nu pot să accept nici o eventuală justificare psiho-socială sau morală a atrocităților comise de albanezii din Kosovo13. Consider că acele crime sînt la fel de grave ca și cele comise de sîrbi. Nici statutul de oprimat, nici cel de minoritar nu poate justifica comiterea unui omor asupra unui om nevinovat. Nu se poate accepta o relativizare a crimei în funcție de cine a comis-o. Nu pot să subscriu însă la ideea c㠄naționalismul etnic al recenților reprezintă într-adevăr o reîntoarcere la ideologiile de dreapta, dar nu a frustraților marilor puteri, ci a stîngii radicale, care caută să folosească puterea centrală a statului asupra unor enclave puternic ideologizate asupra cărora își impune dominația în numele politicii multiculturale și al autonomiei, pretinzînd în același timp solide stipendii de asistență”14. După părerea mea menirea politică a multiculturalismului este de a detensiona relațiile interculturale prin înlăturarea ierarhiilor între diferitele culturi. Într-adevăr, multiculturalismul poate fi periculos dacă reprezintă o fațadă pentru înfăptuirea segregaționismului etnic. Dar nu cred că ar avea consecințe nefaste în cazul în care ar fi utilizat în vederea promovării unor drepturi legitime ale minorităților etnice. Legitim poate fi considerat, de exemplu, dreptul minorităților etnice de a învăța în limba maternă la toate nivelurile, în instituții în a căror conducere sînt reprezentate în egală măsură și interesele minoritarilor. Dezideratul de a înființa instituții de învățămînt în care să studieze numai persoanele aparținînd unei minorități este discutabil. Bineînțeles că se poate face apel la tradiție și putem afirma că avînd în vedere faptul că o anumită minoritate etnică, în trecut, a dispus de o instituție proprie de învățămînt este îndreptățită să aibă și în prezent o asemenea instituție. Întrebarea este dacă, în acest caz particular, tradiția servește interesele actuale ale minorității respective. Am convingerea că înființarea de instituții de învățămînt separate numai pentru o minoritate nu are nici o influență asupra calității procesului de studiu. Cu alte cuvinte calitatea nu se va îmbunătății datorită separării. Desigur, în cazul instituțiilor de învățămînt mixte, în vederea realizării unei situații echitabile, este necesar ca majoritarii să acorde minorităților dreptul de a fi reprezentați în structurile de conducere și decizionale.

Este adevărat că putem observa un anumit naționalism etnic la anumite minorități. Nu doresc să absolv minoritățile de orice vină și să relativizez naționalismul, dar, analizînd problema mai atent, putem spune că naționalismul minoritar s-a manifestat de multe ori ca răspuns la naționalismul majoritar cu tendințe omogenizatoare. Scurt spus, a apărut ca un naționalism aflat în defensivă. Mai mult de atît, cred că acest naționalism constituie efectul direct al „idealului politic al națiunii”15. Națiunea politică, introdusă în gîndirea politică de către Revoluția Franceză, a transpus absolutismul existent în privința minorităților etnice în perioada „ancien régime” în era postrevoluționară. „Națiunea politic㔠a fost tot o „construcție uman㔠care a avut drept scop asimilarea minorităților în vederea făuririi unei națiuni omogene. Retorica liberală contemporană susține c㠄națiunea politic㔠luată în ansamblu are un efect integrator, pentru că este liberă de orice element etnic, bazîndu-se pe cetățenie și stat. Datorită acestui fapt ar fi de dorit ca ea să prevaleze asupra concepției de națiune culturală, care pune accentul pe factorii de natură etnică și, din această cauză, generează conflicte, fragmentînd unitatea națiunilor politice. Ideologii națiunii politice dau drept exemplu pentru susținerea tezei lor spațiul iugoslav. Făcînd abstracție de particularitățile acelei situații, ei proiectează pericolul potențial al unor asemenea conflicte asupra altor regiuni. Teza, care susține dispariția elementului etnic din cadrul națiunii politice, este absolut falsă. Prin coagularea acestei concepții de națiune s-a reușit instituționalizarea eficientă a etnicismului. Astfel a fost instaurată preeminența juridică a unei etnii asupra alteia. Cetățenia și statul, cele două elemente de bază ale conceptului de națiune politică, conțin referiri exprese la elemente de ordin etnic: stat român, francez, ungar sau cetățean: român, francez, ungur etc. Limba oficială a statului compus din națiunea politică, de exemplu: franceza, româna, sau maghiara etc., este bine înrădăcinată etnic. Consider că viziunea politică asupra națiunii reprezintă o sursă clară de tensiune cînd este întrebuințată în scopul de a limita drepturile minorităților. Generează frustrări deoarece stabilește, cu ajutorul mecanismelor juridice, ierarhii discreționare între diferite elemente etnice.

Citind cartea, am ajuns la concluzia că o critică a relativismului postmodern radical nu poate porni de la postulate metafizice, deoarece generează dogmatisme și autorul însuși cade în capcana fundamentalismului ideologic, intransigent, împotriva căruia se pronunță în carte. Relativismul radical se poate combate mult mai eficient prin identificarea contradicțiilor intrinseci, ceea ce și face autorul, doar că nu în mod constant. Un exemplu elocvent este argumentația: „Nu poți apăra drepturile omului de pe poziții relativiste. Dacă spui că sînt universale, atunci nu mai ești relativist. Dacă spui că nu16sînt, atunci cu ce drept le pretinzi altora, care le refuză? Pentru că ești puternic? Dar atunci nu mai sînt drepturi, ci constrîngeri. Pentru că ai dreptate? – dar cum poți avea dreptate, dacă ești relativist?”.

Note
1 H.-R. Patapievici, Omul recent, București, Editura Humanitas, 2002, p. 455.
2 Andrei Cornea, Se poate combate relativismul postmodern?, în. 22, 5-11 martie 2002.
3 H.-R. Patapievici, Op. cit., p. 395.
4 Andrei Cornea, art. cit.
5 H.-R. Patapievici, Op. cit., p. 308.
6 Ibidem, p. 313.
7 Ibidem, p. 365.
8 Ibidem, p. 364.
9 Ellen Bass, Laura Davis, The Courage to Heel, 1998, apud H.-R. Patapievici, op. cit., p. 315.
10 Pamela Freyd, directoare la False Memory Syndrome Foundation, apud H.-R. Patapievici, op. cit., p. 315.
11 Stefan Simons Moralische Panik. Drakonische Strafverfolgung: Wegen, schweren Insetz sitz ein elfjahriger Schweizer Junge seit über sechs Wochen in Colorado hinter Gittern, Der Spiegel 42/1999, apud H.-R. Patapievici, op. cit., p. 316.
12 H.-R. Patapievici, op. cit., p. 93.
13 Ibidem, p. 317.
14 Ibidem, p. 338.
15 Ibidem, p. 337.
16 Ibidem, p. 400.
CSOMA BOTOND s-a născut în 1975, la Cluj. Este colaboratorul revistei Interetnica din Cluj. Reflexii asupra emigrării, Interetnica, 2001/august; Vigilență națională, Interetnica, 2001/septembrie; Politika és/vagy erkölcs (Politică și/sau etică), Szabadság, 2001/decembrie.


2002.04.28.

articolul în format *.pdf