Daniel VIGHI
Adnotări și paranteze. La Blaj
Actualitate 
Dezbaterile organizate, ca de fiecare dată cu profesionalism, de Liga Pro Europa, de data aceasta la Blaj, au avut în vedere scrutarea academică a tradiției și a perspectivelor culturii românești în Transilvania și Banat. Studenții prezenți la cursuri au fost selectați din toate marile centre universitare din țară și mi s-au părut extrem de bine informați, cîțiva dintre ei erudiți chiar, în istorie, studii politice, științe economice. Cu acest prilej a fost lansat volumul Provincia 2000, cuprinzînd o serie de articole publicate în revistă în primul an de existență al acesteia, o selecție realizată de Molnár Gusztav, cu Szokoly Elek ca editor coordonator. Volumul este tipărit de Editura Pro Europa din Tîrgu Mureș cu sprijinul fundației Heinrich Böll din Germania. Așa cum s-a putut, de altfel, remarca în răstimpul celor doi ani de existență ai revistei Provincia, specificul și implicit originalitatea acestui demers publicistic constă în faptul că reprezentanți ai societății civile aparținînd comunităților maghiare și românești din Transilvania și Banat au decis să construiască un „for comun în spațiul public”, după cum sîntem asigurați într-un scurt preambul cu valoare de manifest al volumului intitulat, nu întîmplător, aș zice, Ce vrem și ce nu vrem.

Mi-am propus în rîndurile următoare să recapitulez angajamentul principial al colegiului redacțional din scurtul „manifest” programatic pentru a preîntîmpina (și cu acest prilej) orice posibile interpretări, altele decît cele avute în vedere de autorii lui. Înainte de toate, trebuie să subliniem angajamentul democratic al inițiativei de față, de care trebuie să țină seama oricare scrutare analitică onestă a tot ceea ce am întreprins. Dincolo de diversitatea abordărilor din paginile antologiei, oricît de variate și divergente chiar, există cîteva principii care le unesc indiscutabil. Acestea se regăsesc în arealul ideatic al lumii contemporane în varianta ei liberal-pragmatică, angajată în promovarea unei lumi plurale și deschise. Voința redactorilor revistei în construirea a ceea ce aceștia numesc prin sintagma „for comun în spațiul public al Transilvaniei și Banatului” are în vedere ieșirea din „epoca disputei” și intrarea în aceea „a dialogului”. De bună seamă că dialogul este el însuși o formă a cultivării diversității în idei și atitudini, altfel devine inevitabil monolog și, mai apoi, ferment posibil al unui autoritarism/totalitarism fără perspective. Care sînt marginile conceptelor asumate și unde anume dialogul se transformă în dispută ireconciliabilă? Răspunsul se regăsește în chiar afirmarea fără echivoc a voinței colectivului redacțional de a delimita intențiile declarate programatic de oricare altele adăugate în răspăr cu acestea. Ar fi de adăugat aici c㠄responsabilitatea acestui nou început” își are una din resursele importante în transparența efectivă a tuturor intențiilor, a atitudinilor și aspirațiilor sociale și politice: nimic ambiguu, nimic subversiv, nimic construit semantic sub zodia una gîndești, alta scrii așa cum au dat de înțeles adesea cei care ne resping „responsabilitatea acestui nou început”. Ne asumăm acest principiu oricîte neplăceri sau posibilități de interpretare rău intenționată ar putea să se nască din acesta. Iată, bunăoară, faptul c㠄istoria acestei regiuni” a fost „pînă acum strict divergent㔠este o realitate asumată în comun în vederea înțelegerii aprofundate a acesteia și, mai apoi, pe această cale, a depășirii ei. Au existat, în Transilvania mai ales, nedreptăți și politici greșite pînă în în 1918 și după 1918. Diferențele popoarelor din Ardeal au fost mai întotdeauna divergente, construcțiile și punțile au fost mai ales precare, solidaritatea impusă demagogic s-a suprapus vieții transilvănene și i-a adăugat componente ideologice care au falsificat-o, i-au deturnat posibilele puncte de convergență și au impus diferențele conflictuale în dauna celor constructive. De aceea, socotim că trecutul nostru, vrînd-nevrînd comun, trebuie scrutat „fără prejudecăți și inhibiții”; transformarea Celuilalt în partener – una din dorințele sincere ale grupării noastre – pretinde o adecvată arheologie a ideii acesteia: au fost vreodată în istorie ungurii, sașii, secuii, rromii și românii ardeleni parteneri? Au existat asemenea tentative în istoria Transilvaniei? Și chiar dacă, în ce-i privește pe români, acestea nu au fost satisfăcătoare, merită ca în noul veac să fie continuată politica supremației etnice, a transformării convergenței în divergență și a diferenței prin complementaritate în vechea diferență prin excludere?

O paranteză se impune: postmodernitatea (sau transmodernitatea) aspru criticată de studiile asupra omului recent ale lui Horia-Roman Patapievici este, pentru mine cel puțin, un concept necesar și inevitabil în demersul Provinciei. Explicația mi se pare limpede: nu știu cum aș putea numi altfel această nouă realitate în care construcția politică își găsește zona de convergență în abordări de tip transetnic. Socot că demersul Provinciei perseverează altundeva decît modernitatea romantică și postromantică edificată pe legitima, atunci, apariție a conștiinței identitare cu temelii etnice. Adaug degrabă aici și faptul că Transilvania acestui proiect politic se dorește a fi o regiune „în care deosebirile religioase, etnice, culturale să se completeze reciproc în beneficiul regiunii”. Mai limpede încă: dacă în modernitatea celor două veacuri, politica româno-maghiară era determinată de diferențele culturale metamorfozate într-un lung și inepuizabil kulturkampf naționalist, astăzi noi am vrea ca vechea diferențiere să se topească într-un punct de convergență nou prin inversarea priorităților de identificare. Astfel, în identitatea politică (regională), să ne definim ca ardeleni (unguri, români, sași, rromi), iar în identitatea culturală să fim români, unguri, sași cu specific ardelean în culturile cărora le aparținem. După cum se vede: odată afirmarea identitar㠖 cea politic㠖 ar putea fi una regională; prin ea s-ar putea împlini convergența prin regăsirea unui suport de solidaritate nou; a doua oară afirmarea identitar㠖 cea cultural㠖 presupune afirmarea diferenței, și a diversității, în orizontul etnic propriu. Această disociere nu aparține modernității întrucît nu se înscrie în paradigma de tip kulturkampf, ci într-una a complementarității, dacă nu armonice, atunci cel puțin animată de bunăvoință reciprocă. În fapt, cultura naționalistă nu este Cultură, ci Propagandă, adică tot politică. Prin această metamorfoză posibilă, identitatea etnic-culturală, atîta timp cît este Cultură, nu alimentează divergența, ci convergența, complementaritatea și nu excluderea. Este adevărat că asemenea principii s-ar putea să fie încă multă vreme minate de obișnuințele noastre vechi, adică moderne, și să continuăm să ne identificăm politic și cultural prin excludere și conflict, numai că, dacă așa ar sta lucrurile, aceasta nu înseamnă deloc că noua realitate – în care diversitatea devine tot mai mult o chestiune culturală, iar convergența și unitatea tot mai mult o afacere politic㠖 nu se va impune ca realitate și, impunîndu-se, să pretindă legitim să aibă un nume. Eu prefer să-i spun lume postmodernă, pentru că nici nu știu cum aș putea să o numesc altfel.

DANIEL VIGHI s-a născut în 1956, la Lipova, jud. Arad. Este scriitor și profesor al Universității de Vest din Timișoara. Sorin Titel – monografie critică, Brașov, 2000.


2002.04.28.

articolul în format *.pdf