Traian ȘTEF
Revizuirea Constituției și regionalismul
Actualitate 
Despre revizuirea Constituției s-a vorbit imediat după adoptarea ei. De fapt, ea nu a fost de la început votată de PNȚCD, UDMR și PNL, iar înainte de votul „Constituanței” mulți specialiști în drept i-au adus critici serioase. Și atunci, ca și acum, criticile au vizat îndeosebi statutul proprietății, separarea puterilor în stat și statutul președinției. De asemenea, UDMR a contestat mereu forma primului articol, care statuează statul național român. Pe lîngă ideile de fond, este discutabil stilul întregii compoziții, de multe ori demagogic și bombastic. Dar o discuție lucidă nu a fost posibilă atunci, în primul rînd datorită Puterii, FSN, datorită oscilațiilor doctrinare și conservatorismului președintelui Ion Iliescu. Era perioada în care nu se pomenea cuvîntul „capitalism”, iar Rațiu și Câmpeanu erau considerați dușmanii națiunii, veniți din străinătate să cumpere țara. Cu toate criticile, Constituția „iorgovan㔠a trăit zece ani fără contestări majore. S-a făcut apel la ea cînd au fost contestate unele legi de către Opoziție și mai ales s-a amintit primul articol, fundamentul partidelor naționaliste. Acest articol, care definește statul român drept național, unitar și suveran, a fost folosit de multe ori în loc de ciomag, de sperietoare, de căluș în gură, demagogic. Se vede prea bine, acum, că acest articol nu apără România nici de condiționările din afară, nici de corupția din interior, iar ironia istoriei – care este usturătoare și nu uită niciodată să se manifeste – s-ar putea să le rîdă în nas tocmai demagogilor naționalismului și suveranității naționale. E foarte posibil ca aceștia să rămînă cu mîinile goale în noile condiții istorice, cînd contează mai mult biletul de avion decît culoarea băncii din parc.

Ceea ce se constată acum, după zece ani, de către o clasă politică în schimbare de generații, cu un altfel de limbaj, cel puțin, este că legea noastră fundamentală este tributară momentului cînd a fost ea redactată, că este greu de respectat, că are multe ambiguități. Ideea necesității revizuirii ei este aproape unanimă. Din păcate, însă, așa cum se întîmplă adesea la noi, preocuparea este în primul rînd față de text. Nici acum nu se proiectează mai întîi o viziune fermă, clară, racordată la experiențele europene asupra României. După 12 ani de mers tîrîș-grăpiș, cînd am fost mai mult împinși de la spate să facem privatizare și reforme, harta europeană a României nu are culori prea armonioase, ci mai mult petice cusute neîndemînatic.

Dat fiind faptul că este posibilă primirea noastră în NATO, că asta ne-ar permite să ne pregătim în liniște pentru aderarea la UE, cred că mai întîi ar fi necesară nu revizuirea Constituției, ci revizuirea construcției României. Este evident faptul că România are nevoie de o nouă construcție instituțională care, apoi, să fie consfințită în Constituție. Nu de o revizuire care să nu schimbe nimic avem noi nevoie, ci de o schimbare propriu-zisă. În acest context, discuția despre construcția administrativă este inevitabilă. Piramida actuală generează stagnare și corupție. O nouă construcție administrativă, regionalizarea, mai precis, ar impune, de jos în sus, noi modele instituționale, noi forme și relații ale puterilor în stat. Conotații ale regionalizării sînt descentralizarea, autonomia locală, votul uninominal etc.. Dar ele sînt jumătăți de măsură, jumătăți de adevăr, dacă le includem într-o piramidă unde toate atîrnă, ținute de sus, de două mîini a două persoane.

Dar, așa cum în urmă cu zece ani politicienii români se fereau să pronunțe în public cuvîntul „capitalism”, sînt ei astăzi pregătiți să depășească alte tabu-uri? Și de ce avem noi tot felul de tabu-uri? Este evident că tabu-ul exprimă un deficit de mentalitate, rămîneri în urmă față de spiritul vremii nu numai sub raport economic, ci în special de nivel cultural. Vorbesc despre cultură în sens larg, înglobînd economicul, politicul, esteticul, spiritualul, creativitatea. Oportunismul nostru nu are un atribut pe care îl iubim foarte mult, cel de „național”. Or, un oportunism național, în aceste momente, ar trebui să ne îndrepte spre valul european, nu spre gîrla de la capătul grădinii țăranului arînd cu plugul tras de un cal, sau de lîngă vila politicianului traficant, sau a parvenitului din ciubuc și șpagă. Politicianul român nu vede, cu ochelarii lui pentru distanță, interesul general, ci este preocupat de exploatarea de tabu-uri în scop electoral. Clasa noastră politică nu a tras niciodată căruța, așteptînd ca ea să fie împinsă de marea masă a populației. De aceea nu au loc schimbări la noi, ci doar mici revizuiri, fardări, văruit de fațadă.

Faptul de a fi sub vremuri este mistificat, apoi, în sensul cronicarului de acum cinci veacuri. Orice idee novatoare, care nu este în consonanță cu tărăgănarea, lipsa de voință, comoditatea, este întîmpinată cu replica: „nu este momentul”. Dar a fi fost atunci sub vremuri și a fi astăzi sînt două situații diferite. A nu fi momentul nu înseamnă, astăzi, decît o amînare din rațiuni de oportunism personal. A depinde, atunci, de vremuri, însemna să te supui cu sabia la gît, în timp ce astăzi înseamnă participare la istorie. Astfel, pentru o constituție care nu este funcțională nu trebuie așteptat „momentul”. Este evident că e nevoie de o nouă constituție pentru România, nu de cea veche, operată și cu transplanturi pe la unele articole. Pentru asta nu trebuie așteptat: nici NATO, nici noul Parlament, nici mintea de pe urmă a românului, nici Mesia.

Dar dacă mă gîndesc mai adînc, cel mai bine ar fi să lăsăm pe mîine, să formăm ceva comisii de studiu, de redactare, din care să facă parte juriști, economiști, politologi, sociologi, profesori de gramatică, ingineri (cît mai mulți ingineri), ziariști, deputați, senatori, miniștri, consilieri de la Președinție, militari, secretare, șoferi, reprezentanți ai sindicatelor, patronatului, societății civile, ai consiliilor elevilor, muncitori, țărani, intelectuali, femei, bărbați, bătrîni, copii, români, maghiari, germani, țigani și Ion Budai Deleanu în mod deosebit.

TRAIAN ȘTEF s-a născut în 1954 la Brădet, jud. Bihor. Este redactor la revista Familia. Despre mistificare. Eseuri, Oradea, 1997.


2002.04.28.

articolul în format *.pdf