BAKK Miklós
„La hotarul dintre două lumi...”
Actualitate 
Nu au mai fost alegeri libere în Ungaria care să îi fi pus pe alegători în fața unor alternative atît de clar diferite și care să fi pus atît de dramatic problema apartenenței lor. Și nu au mai fost alegeri libere în Ungaria care să fi afectat în așa măsur㠖 și în identitatea ei – maghiarimea din Transilvania.

Interpretarea politică și culturală a alegerilor din Ungaria din anul 2002, cea de-a patra alegere de după schimbarea regimului, se află doar la începuturi. Este însă cert faptul că după aceste alegeri nu doar harta politică internă, ba mai mult, sistemul politic din Ungaria se va transforma, ci – ca o consecință a acestora – și sistemul de relații dintre Ungaria, Transilvania și România.

Interpretări ale rezultatelor
Analizele – încă, inevitabil, destul de superficiale – avînd ca obiect rezultatele și consecințele alegerilor pornesc de la ideea transformării sistemului de partide din Ungaria într-unul bipolar, sfîrșind fie într-o critică a democrației „de tip lider” inițiată de Fidesz-MPP, fie într- un diagnostic al inconsistenței îmburghezirii societății maghiare.

Analizele care presupun formarea „democrației de lider” pornesc, de obicei, de la ideea că un politician excepțional de talentat și carismatic, Orbán Viktor, a reușit să închege unitatea dreptei politice din Ungaria – unitate care, din motive istorice, pînă acum nu a existat –, dar acest lucru l-a „condamnat” pe fostul prim-ministru la un rol de lider care dăunează democrației ungare. Politica permanentei mobilizări sociale (modul de manifestare a „democrației de lider”) – scrie, de exemplu, Bozóki András1 – „a redesenat harta politic㔠a Ungariei „la fel cum a făcut-o președintele Juan Domingo Perón în Argentina anilor patruzeci-cincizeci”, unde, timp de mai multe decenii după aceasta, nu au mai concurat partide politice, ci un bloc peronist cu unul anti-peronist, iar alegerea unuia dintre acestea nu era doar o alegere politică, ci, înainte de toate, o alegere de identitate. Și – adaugă Bozóki – același fenomen poate fi observat în Italia de astăzi, unde „partidocrația” din trecut a dispărut, singura linie de front din viața politică fiind cea dintre tabăra adepților lui Berlusconi și cea a adversarilor lui2. Cererea pentru „democrația de lider”, pentru politica populistă și personalizarea puterii – scriu alți critici – a fost creată de noul capitalism, format în cei peste zece ani ai perioadei de tranziție, care a favorizat valorile „individuale” ca învîrteala și „însușirea” în detrimentul valorilor solidarității sociale în societatea ungară.

În legătură cu aceasta, dar avînd mult mai pronunțat în vedere tendințele particulare de dezvoltare a societății, sînt formulate acele interpretări care definesc această divizare a societății, manifestată atît de dramatic între tururile din 7, respectiv 21 aprilie, ale alegerilor, drept consecință, pe scară istorică, a unui contract social specific. Este contractul care a stat la baza regimului Kádár: un contract care a forțat depolitizarea societății, oferind, în schimb, o mai mare libertate (și din punct de vedere economic) sferei private. Această învoială, deci, a redirecționat dorința de libertate a oamenilor spre domeniul vieții private, reușind astfel să determine majoritatea covîrșitoare a maghiarilor să renunțe la viața publică (pe care să o înlocuiască, eventual, cu un simulacru de viață publică) și, în consecință, să renunțe la cadrul formării unor viziuni comunitare. Reformele liberale, circumstanțele privatizării din primii zece ani de tranziție, tipurile de carieră bazate pe orientarea rapidă au fost compatibile cu elementele mentale ale acestui contract social. Însă stabilizarea tendinței dezvoltării economice a creat bazele încrederii și nevoia unor perspective comunitare. Înțelegerea acestui fapt s-a alăturat planului ambițios al Fidesz-MPP de unificare și modernizare a dreptei politice.

Pilarizare ungară
„Ne aflăm la hotarul dintre două lumi”, a spus Orbán Viktor în discursul din Piața Kossuth din 13 aprilie, în fața a sute de mii de oameni. Declararea antagonismului dintre Ungaria „burghez㔠(„civică”) și cea „socialist㔠a fost în primul rînd un act ideologic și astfel nu motivează în sine acea spirală a intimidării reciproce care a putut fi observată fără doar și poate între cele două tururi ale alegerilor (7-21 aprilie) în Ungaria.

Desigur, dușmani politici pot fi construiți. Murray Edelman a analizat destul de amănunțit procesul prin care adversarii se transformă în dușmani. Cele două stări pot fi diferențiate prin faptul că într-una elementul central, esențial al conflictului, este natura interioară a părților, iar în cealaltă, tacticile aplicate de acestea. Cît timp aspectul principal este elaborarea strategiei cîștigătoare și aplicarea acesteia, cealaltă parte este doar adversar, oricît de mică sau mare este miza. Însă, dacă oponentul este mai degrabă dușman decît adversar, atunci atenția se îndreaptă nu spre proces, ci spre natura, spre identitatea celuilalt3. Dușmanul este caracterizat de la bun început prin anumite trăsături care nu depind de acțiunile lui – dușmanul este judecat independent de acțiunile sale, pe baza elementelor de identitate reale sau presupuse ale acestuia.

Însă poate avea loc și procesul invers: în cazul în care adversarul intră în contextul competitiv afișînd o identitate marcantă cu trăsături de caracter impunătoare, el poate să se transforme cu ușurință în dușman. Un astfel de proces de transformare în dușmani s-a petrecut în Ungaria între cele două tururi ale alegerilor.

În cîmpul de forțe al partidelor politice din Ungaria, semnele de identitate marcante au ajuns în prim-plan atunci cînd dreapta a început să-și tematizeze programul, să se autodefinească în opoziție față de consecințele de socializare ale „învoielii kadariene”. Însă identitatea nouă, unitară, a dreptei i-a transformat în dușmani pe adversarii politici de pînă atunci. Punctum saltens în acest proces a fost, fără îndoială, clarificarea faptului că dreapta modernizată a lui Orbán oferă o viziune de viitor unei părți din societatea ungară, o viziune despre „cine sîntem noi, maghiarii” acum, la porțile Uniunii Europene. Însă declararea aspirației la o viziune comunitară, formularea politică a acesteia era, evident, în contradicție cu moștenirea de socializare „trăiește și lasă să trăiasc㔠a regimului Kádár, care proclama prioritatea drumului în viață a individului într-o societate în schimbare, imprevizibilă.

Acest antagonism are numeroase alte consecințe ideologice și de concepție (de exemplu, faptul că ceea ce pentru dreapta reprezintă imaginea viitorului, este văzută de criticii cu orientare de stînga doar ca „imagine a trecutului”), dar ceea ce este într-adevăr important: deja se conturează clar două subculturi politice. Cu aceasta, însă, se deschide o nouă pistă de dezvoltare în fața societății din Ungaria: calea formării unor piloni în societatea ungară.

Aceasta nu ar fi o direcție de dezvoltare fără precedent: în țările europene cu o cultură politică puternic fragmentată, cum ar fi Olanda, Belgia sau Austria, așa-numitele „societăți pilarizate” (din engl. pilarization – n.red.) s-au format deja de la sfîrșitul secolului 19 și începutul secolului 20. Acestea nu erau caracterizate numai prin grupurile culturale clar delimitate pe baza segmentării politice, dar și prin faptul că elementele „soft” (atitudini, ideologii, concepții despre lume) ale subculturii (identității de grup) politice sînt completate și susținute de grupul respectiv printr-o organizare „hard” (instituțională). Literatura de specialitate a denumit prin metafora „pilon” acea subcultură care a devenit complet instituționalizată și prin structura organizațională coordonată ierarhic a permis ca membrii acesteia să-și desfășoare activitatea în cadrul instituțiilor proprii în toate domeniile vieții, ba mai mult: în acest scop a reușit să obțină în recunoașterea sa de către stat ca entitate independentă în formarea societății4.

Procesul de formare a pilonilor a început în general în acele state în care catolicismul a reușit să obțină reprezentare politică. Formarea structurii instituționale catolice, al cărei vîrf politic a apărut sub forma unui partid catolic, a avut un asemenea efect catalizator încît chiar și taberele ideologice care erau împotriva formării pilonilor (liberalii și socialiștii) s-au trezit că formează cîte o coloană separată. Astfel, în Belgia, înainte de generalizarea dominației conflictelor lingvistice, aproape toate sferele vieții sociale și politice erau dominate de trei „familii spirituale”: catolicii, liberalii și socialiștii. În Olanda, formarea „pilonilor” (pilarizarea) a ajuns la deplinătate la începutul secolului 20, cînd problemele dreptului de vot și ale școlilor confesionale au creat antagonisme între diversele grupuri ale societății. Însă aici s-au format patru coloane: catolicii, protestanții, socialiștii și liberalii, care s-au delimitat nu numai în viața politică, ci în numeroase alte planuri ale vieții. Fiecare pilon deținea propriile școli, partide politice, propria presă, propriile sindicate, uniuni de fermieri, uniuni patronale, bănci de credit agricol, propriile instituții de cercetări sociale, propriile spitale etc.

Este greu de prezis dacă autodefinirea ca subcultură politică a dreptei din Ungaria va demara într-adevăr acest proces „întîrziat” de formare a coloanelor, însă este evident că multe circumstanțe favorizează acest lucru. Înainte de toate, faptul că suprapunerea liniilor de clivaj mai importante (religios – nereligios5, gîndirea în termeni de „țară”, respectiv de „națiune”, relația față de regimul Kádár) – ceea ce poate intensifica procesul –, de fapt, a avut loc deja.

Dileme transilvane
Lansarea procesului de „formare a pilonilor” din Ungaria are și un aspect transilvan. Atunci cînd Molnár Gusztáv analizează duelul „națiune-țar㔠din Budapesta6, el are în vedere o singură linie de clivaj dintre „pilonii” Ungariei – e drept, cea mai importantă din punctul de vedere al Ardealului. Pe partea „național㔠a acestei falii, Budapesta apare ca un centru care percepe programul de reintegrare națională prin legea statutului drept extinderea propriului rol de centru asupra maghiarilor din afara țării. O posibilă consecință a acestui fapt poate fi că acest centru absoarbe și acel capital de sentimente comunitare pe care maghiarii din Transilvania l-ar putea investi în formarea unei comunități teritorial-regionale, prin care – alături de românii din Transilvania – ar putea participa la formarea „patriei-regiune” Transilvania. Pe partea „țării”, îns㠖 așa cum a arătat și Molnár Gusztáv – Budapesta apare doar ca un centru care consideră Bucureștiul, Belgradul sau Bratislava drept parteneri primordiali.

Dacă însă privim mai departe și nu luăm în considerare doar această falie, ci și totalitatea moștenirii ideologice și culturale ale celor două familii politice – cea conservatoare și cea socialist㠖, atunci avem toate motivele să presupunem că mai devreme sau mai tîrziu vor ajunge la o dispută strategică asupra concepțiilor privind „cei de peste hotare”. Se pare că se vor cristaliza două alternative concurente ale politicii ungare privind Bazinul Carpatic: politica națională, care urmărește menținerea unității națiunii culturale, respectiv politica regională, vizînd regiunea în întregime ca o zonă de civilizație strîns legată de istoria Ungariei. Poate părea logic și faptul că această competiție dintre cele două alternative – principalele două orientări ale politicii de vecinătate a Ungariei – se realizează, de fapt, prin competiția dintre cele două familii politice. Acest lucru ne este sugerat de lupta purtată în jurul legii statutului care a legat în mod clar acest act normativ – ca instrument de politică național㠖 de spiritualitatea dreptei ungare și faptul că politica regională nu „își are locul” este încă, se pare, doar o situație trecătoare.

Pe termen mediu, trebuie să luăm, totuși, în calcul faptul că familiile politice vor modela ambele strategii după propria înfățișare. Astfel, însă, vor putea apărea noi linii de clivaj și, din punctul de vedere al Transilvaniei, nu va fi totuna dacă guvernul susține regionalismul sau mai degrabă regionalizarea.

Regionalismul, ca mișcare politică avînd ca scop formarea regiunilor, pornește în primul rînd de la acele „unități teritoriale” (regiuni sau microregiuni) pe care o politică axată pe comunități organice le are în vedere. Însă, noua dreaptă europeană, la care s-au aliniat și conservatorii din Ungaria conduși de Fidesz-MPP, s-a lepădat de acea moștenire a creștin-democrației care lua în calcul principiul subsidiarității ca fiind cel mai important principiu organizatoric al societății compuse din numeroase comunități organice și astăzi are în vedere, practic, o singur㠄comunitate organică”: națiunea. Însă în cazul în care dreapta ungară devine într-adevăr o forță de organizare a propriului „pilon”, atunci chiar și prin filosofia imanentă a funcționării sale trebuie să revină la principiul subsidiarității care coordonează funcționarea mai multor comunități mai mici, ceea ce este în mod cert în favoarea regionalismului.

Regionalizarea, în schimb, nu urmărește formarea comunităților locale, ci este o tehnică de guvernare care pune în prim-plan aspectele „raționale” ale guvernării. În această concepție lucrează universalismul care, de obicei, este specificul stîngii politice și pe care aceasta o poate depăși numai dacă, renunțînd la schemele ideologice clasice (abstract sociale) ale solidarității, devine capabilă să formuleze această ideologie și la nivelul comunităților locale.

Drept consecință a celor de mai sus, sprijinirea regionalismului înseamnă sprijinirea societății ardelene cu scopul ca aceasta să-și formeze propria identitate (transetnică) și instituțiile care exprimă această solidaritate internă, regională. Dimpotrivă, susținerea regionalizării se poate restrînge la acele lucruri neterminate – exprimînd jumătăți de adevăr – care, după cum scrie Traian Ștef în acest număr al revistei noastre, rămîne înăuntrul acelei piramide în care totul depinde de una sau două persoane.

Transilvania nu s-a confruntat încă în mod serios cu această dilemă. Dar, dacă aceasta se va întîmpla, mulți ardeleni vor simți și ei că se afl㠄la hotarul dintre două lumi”.

Note:
1 Bozóki András, A politika mint élmény (Trăirea politicii), în Magyar Hírlap, 26 apr. 2002.
2 Ibidem.
3 Murray Edelman: Politikai ellenségek konstruálása (Construirea dușmanilor politici), în Szabó Márton (red.), Numele dușmanului. Editura Jószöveg Mûhely, Bp., 1998. 89-91.
4 comp.: Enyedi Zsolt, Politika a kereszt jegyében (Politica sub semnul crucii), Bp., Editura Osiris, 1998. 21-57.
5 Conform unui sondaj internațional de sociologie a religiei, în privința religiei, Ungaria aparține, în privința religiei, categoriei țărilor cu societatea divizată (credincioși-ateiști), spre deosebire de categoria țărilor complet secularizate (de ex. Cehia) sau a celor puternic religioase (de ex. Polonia sau Irlanda). (Expunerea lui Tomka Miklós la Universitatea Catolică Pázmány Péter, 26 apr. 2002)
6 Molnár Gusztáv: A „nemzet” és az „ország” („Națiunea” și „țara”), în Provincia, martie-aprilie 2002.

BAKK MIKLÓS s-a născut în 1952, la Săcueni, jud. Bihor. Este analist politic și redactor ziarul Krónika din Cluj. Egy választás olvasatai (Interpretările unei alegeri), în Régió, 2000, 4.


Traducerea: VENCZEL Enikő
2002.04.28.

articolul în format *.pdf